Despre societate, cultură şi politică

„Revoluţia noastră din Decembrie ‘89 va fi…”

Într-⁠un an plin de evenimente socio-⁠politice de tot felul eşti nevoit, ca analist, să străbaţi pe cât posibil, domeniile şi manifestările ce s-⁠ar putea constitui într-⁠o introspecţie globală a manifestărilor vieţii sociale in general. Pentru un deziderat, în acest an, avem la îndemână presa cultural-⁠socială în general, începând cu revista Contemporanul (nr. 4/2014), unde scriitorul Nicolae Breban ne mărturiseşte că „Revoluţia noastră din Decembrie ‘89 va fi dacă instituţiile şi valorile pe care ea le-⁠a făcut posibile vor fiinţa cu adevărat, schimbând în mod radical nu numai modul de organizare, de valorizare a societăţii româneşti, dar şi capacitatea noastră de a ne crea cu adevărat un mediu propice, adecvat de producţie, schimburi, apreciere şi selectare. De a schimba nu numai, în esenţă, teoria maselor care trebuie să conducă, dar şi pe cea a unui capitalism care, nu numai la noi, şi-⁠a atins limitele, traversează o reală criză, nu financiară, ci morală. Poate o altă formă de democraţie sau, mai ştii, continuarea începuturilor edificării democraţiei româneşti, numită între războaie, când, e adevărat, am avut un rege bun şi unul rău – Ferdinand, care a întronat marea Unire, şi Carol II, care a stârnit o uriaşă confuzie în lumea politică, precum şi în cea culturală românească, slăbindu-⁠ne şi mai mult fragilele schele ale democraţiei, dar şi ale Unirii, lăsându-⁠ne încă o dată şi mai nepregătiţi pentru marele taifun ce se pregătea: presiunea teribilă a maşinii de război hitleriste, dezmembrarea ţării – am trăit ceea ce pentru Polonezi a fost aproape un destin tragic, încă din secolul XVIII! – şi apoi, în plină respiraţie paşnică, şi înainte să ne oblojim rănile unui război absolut fantastic, nu numai nimicitor, deoarece a trebuit să luptăm când în Răsărit, când în Apus, întorcând armele, cum se spune şi, vai, obişnuindu-⁠ne de pe atunci – dacă nu cumva rafinaţii, viclenii fanarioţi ne-⁠au inculcat-⁠o cu vreo trei secole mai devreme! – nu numai cu această întoarcere a armelor, dar şi a Gândului, şi – ceea ce e infinit mai grav – cu întoarcerea convingerilor, a credinţei! – să cădem în tumultul, abuzurile şi crimele unui alt război, numit revoluţia comunistă. Un război nu numai atipic, dar de o viclenie şi brutalitate cum, poate, numai medievalitatea, cea de început, a cunoscut-⁠o. Cu deposedarea nu numai de avuturi şi de libertate, dar şi cu încercarea de a ne destabiliza în fiinţa noastră istorică, în conceptul de identitate despre care ni s-⁠a interzis decenii lungi să vorbim sau, când s-⁠a putut, culmea neruşinării politice, ea, această idee, raţiune de a fi a comunităţii a fost manipulată grosolan, isteric pentru a prezerva puterea”.

De la stres la chelneri insolenţi

Luceafărul din aprilie 2014 ne aduce la cunoştinţă, prin Tudor Călin Jarojeanu, faptul că „mă confrunt zi de zi, ceas de ceas, şi în proporţie de masă cu prostia, mă interesează extraordinar, mă oboseşte (…), oamenii nu se ascultă unii pe alţi, şi chiar dacă s-⁠ar asculta, ar înţelege ceea ce li se cere, ar pricepe că rozul lor e pentru alţii galben şi şi-⁠ar lăsa in­terlocutorul să-⁠şi adu­că ideea sau relatarea până la capăt”. Gabriela Gheorghişor susţine, tot în Luceafărul, că „în calitate de cronicar literar mă stresează, fireşte, deadline-⁠urile. Dar cred că nu doar pe mine şi, de fapt, este un stres catalictic pentru lumea aristocratică a artistului mai mult visător decât înreprinzător. Ce mă stresează cu adevărat ţine de birocraţia existentă în toate sectoarele vieţii noastre (…). Scriitorul este mai expus la stres fiindcă el se simte enorm şi vede monstruos. Nu ştiu cum se apără alţii, dar bănuiesc că încearcă să evadeze din cotidianul stresant”.
Criticul literar Răzvan Voncu bănuieşte că „în măsura în care a fi scriitor este o profesie diferită de altele, există şi anumiţi factori de stres profesional, ca să zic aşa. Dar, cum ancheta nu se adresează scriitorilor în calitatea lor de membri de sindicat, voi spune pe scurt ce mă stresează: mă stresează restaurantele cu mâncare proastă şi chelneri insolenţi, produsele Microsoft în întregul lor, publicitatea de orice fel, emisiunile gastronomice realizate de englezi, comentariile literare ale filosofilor şi cele ale literaţilor. După cum vedeţi, chestiile obişnuite”. (ibid)

Observatorul analist Cristian Pârvulescu vine şi el cu percepţiile sale asupra „stării naţiunii”: „realiste, partidele româneşti nu au încercat să-⁠şi construiască un electorat, ci s-⁠au complăcut să se limiteze doar la participarea la vot. Absenteismul indus asigura partidelor reproducerea lor politică fără eforturi substanţiale. Or, absenţa de la vot nu încurajează partidele să se schimbe, partidele româneşti se mulţumesc să se construiască pe criterii administrative şi nu politice”.
Scriitoarea Irina Petraş, invitată la dezbaterea revistei Luceafărul, are următoarea opinie: „Nu ştiu dacă stresul e neapărat boala acestui secol, căci definiţiile sale oscilează în funcţie de emitent. (…) Dacă vorbim de România şi de Estul european, se poate numi stres generalizat”.

Vizionarii de rezervaţie

Cultura (mai 2014) publică un portret literar semnat de istoricul Alexandru Zub, în care istoricul afirmă „trecutul istoric pare a fi, pentru Ana Blandiana, o preocupare constantă, din care s-⁠au nutrit numeroasele texte. (…) Între poet şi istorie, legăturile sunt într-⁠o asemenea măsură determinate reciproc, încât, chiar dacă le-⁠ar fi divergente intenţiile şi idealurile, destinele lor se împletesc impecabil de la începutul până la sfârşitul, mereu prorocit, al lumii”.
Tot Cultura, prim analista Angela Martin, ne aminteşte că „statul este dator să le asigure cetăţenilor săi hrana, imbrăcămintea şi un mod de viaţă care să nu fie contrar sănătăţii – iată o gândire ce ne lasă visători. Pentru că ne-⁠am dori alt stat să ne dădăcească: că la noi nu se practică moderaţia – de vom fi cunoscut-⁠o vreodată în politică, aşa cum este recomandată, nu chiar din raţiuni de eleganţă, politicienii noştri, unii dintre ei chiar legiuitori, se consideră mai presus de lege, sunt vizionari de rezervaţie, mari cultivatori de perspective pitice, purtând altoiul pervers al propriilor interese”.
Rămăne să urmărim toate aceste procese până la sfârşitul anului şi să le facem cunoscute întregii societăţi.