S-a spus deseori că Mircea Martin nu riscă; el nu impune, ci consolidează. Asta, evident, n-ar fi deloc puţin (dacă ar fi doar atât). „Dezerţiunea” din armata foiletoniştilor era tot o soluţie temperamentală. Spirit dialogic, plin de politeţe şi sobrietate, Mircea Martin îşi păstrează dreptul de a formula obiecţii; nu crede în zeii nepătaţi, nu acceptă iubirile ne-critice şi „încremenirea extatică”, nu duce „campanii”. Şi totuşi…
Atunci când o nouă promoţie tropăia nerăbdătoare la porţile literaturii, Mircea Martin s-a dovedit, incredibil, chiar vestitorul ei…
După începuturi cronicăreşti, întâmpinând pledant-admirativ, în decada a şaptea, noul val şi „foamea” sa de poezie, Mircea Martin se va retrage pe „platourile înalte ale teoriei critice”, cum s-a observat, concretizând, astfel, un program hermeneutic. Spirit fin, sobru şi delicat, criticul s-ar fi reprofilat / disciplinat din mers şi din raţiuni conjuncturale, spuneau unele voci cârcotaşe. În realitate, Mircea Martin, prin această retragere (deplânsă de mulţi), săvârşea un act de voinţă, pliat pe un dat temperamental, adecvându-se cu sine.
Un model vianesc, veghind „demnitatea stilistică” şi gravitatea muzicală, îndelung elaborată, şlefuită răbduriu, pare vizibil, în filigran, în scrisul său. Indiscutabil, un studios, iubind claustrul, criticul-ascet coboară rar în arena „care pătează”; refugiile sale în teoria criticii, dezvăluie, mai degrabă, un temperament contemplativ, politicos, bântuit de un scepticism intratabil. Categoric, Mircea Martin nu are fibră de combatant. Refuzân
d stilul „tehnic”, el gustă, totuşi, voluptatea imaginii critice, convins că acel cum scrii propulsează un critic. Indiferent de pretextele ei, critica e una singură, va repeta, imperturbabil, Mircea Martin; nu superioritatea temelor sau a metodelor, nu absolutizarea unui tip, depreciind, în numele falselor incompatibilităţi, celelalte forme de critică, nu pierderea criteriului moral în numele talentului care „scuză” orice, purificând o existenţă. Pentru Mircea Martin, estetica ascunde o etică. O mare întâlnire (precum cea cu Marcel Raymond) fixează, într-un orizont expurgat de mizeriile vieţii literare, profesionalitatea şi moralitatea. Criticul are „prejudecata” competenţei; mereu nemulţumit de sine, scrie rar, cu dificultate, dar temeinic. Eforturile de întâmpinare sau de situare se resorb în profunzimi. Coexistenţa punctelor de vedere, a tuturor felurilor de critică nu înseamnă, însă, egalizarea lor. Ce valoare hermeneutică ar putea avea critica jurnalistică, se întreabă Mircea Martin, dispreţuind spectacolul personalist (pe care spaţiul cronicii îl îngăduie), manipulând şi deformând ierarhiile „de azi pe mâine”.
Fireşte, în timp, critica lui Mircea Martin a suportat reformulări, nuanţări din unghiul metodei. Din start, însă, exegetul a îmbrăţişat critica de identificare, dezvăluindu-se pe parcurs, conducând la autoclarificări. Spirit ponderat, detaşat, Mircea Martin se ţine departe de orice fel de excese. A cunoscut şi temperatura foiletonului (dar Generaţie şi creaţie nu era o culegere încropită), şi-a găsit, apoi, o albie, străin de gustul reconvertirilor.
Chiar fără veleităţi sistematizatoare, Generaţie şi creaţie marca începutul unui destin literar viguros. Mircea Martin manevra criteriul generaţiei de creaţie ca o „ficţiune necesară”. Se despărţea de zarva literară, de lupta pentru putere şi administrarea gloriei; înţelegea principiul performativ în cultură, dar nu şi polemicile de uzură, alianţele conjuncturale, gratulaţiunile abundente, citatele strategice; sau faldurile frazelor binevoitoare, barochizante, ascunzând gestul secret al minimalizării.
Descoperim la Mircea Martin o superbă consecvenţă în concretizarea proiectelor. Volumul Identificări (1977) anunţa, prin câteva nuclee problematice, viitoarele cărţi. Cum ar fi „mitul vechimii” la G. Călinescu (Mircea Martin topind studii anterioare privitoare la vârsta literaturii române) sau „lirismul inaderenţei” la B. Fundoianu. Acea generoasă identificare călinesciană cu o tradiţie constituită, proiectată compensativ, acea solidarizare cu destinul unei literaturi vor asigura substanţa unei cărţi de anvergură problematică (consacrată „complexelor” literaturii noastre), descoperind în opera „divinului critic” îndemnuri stabile şi accente obsesive. Sau specializarea în pastel, autoflagelarea, „decepţia cosmică” la B. Fundoianu, şi ele dezvoltate ulterior. Sunt intuiţii sărbătoreşti care au rodit editorial, propunând cărţi de referinţă.
Iubind condiţia spectatorului, Mircea Martin trăieşte cu obsesia adecvării. Vrea o critică „pliabilă la obiect”, condusă de „simpatie penetrantă”. Locuind conştiinţa altcuiva, criticul trebuie să dovedească „putere de supunere la obiect”, nu doar „p
rivire de deasupra”. Opţiunea metodologică e condusă – deontologic – de grija adecvării. Între hermeneutica totalităţii şi opacitate, încercările de identificare, „infinit repetate”, trezesc această obsesie: adecvarea asigură coerenţa. Contemplativismul, eufonia, caligrafia ideilor (estompând, în arabescul frazei, fermitatea judecăţilor de valoare) nu înseamnă şi neparticipare; dimpotrivă. Identificarea pe care o râvneşte Mircea Martin asigură, însă, o participare simpatetică; adică, asumare, implicare, exultanţă ideatică chiar. Întâlnind conştiinţa unei opere, refacem – observa criticul – o „coerenţă de concepţie”; suntem în pragul unei „fidelităţi fundamentale”. A te identifica, topit în fibra textului, a exista împreună (cum ar spune Jean-Pierre Richard) şi a te detaşa, necesarmente, apoi, înseamnă a naveta între intimitate şi totalitate. A naviga, probabil, între două frumoase iluzii. Eseul lui Georges Poulet Une critique d’identification (1968) ar fi un reper fundamental, jalonând alianţele intelectuale ale lui Mircea Martin. Identificarea înseamnă oare „rescrierea obiectului”? Desluşim în eforturile lui Mircea Martin o „frumuseţe subordonată”, nu un răsfăţ calofil. E o umilinţă învingătoare în atitudinea criticului, ştiind prea bine că orice cunoaştere presupune o asumare a obiectului (devenind subiect); că însăşi asumarea literaturii înseamnă a elibera tocmai puterea de evocare, criticul oficiind în slujba operei.
Dar pentru Mircea Martin, „singura critică acceptabilă e cea care nu se consideră pe sine singura”. Convergenţa constructivă înlătură exclusivismul, orgoliul intelectualist. Mircea Martin nu este un războinic şi nici un intolerant; admitem deci, împreună cu criticul, că există mai multe posibilităţi de lectură, că foiletonul critic nu este, neapărat, incapabil de performanţe metafizice, lumina critică (în acea metaforă a încăperii obscure, adăpostind un vraf de foi înnegrite) fiind „o lectură favorabilă”. Să (mai) admitem că i-ar lipsi promptitudinea, prezenţa imediată, frisonantă, în „prim-plan”, rezistenţa foiletonistului-maratonist. Mircea Martin preferă mediatul, analiza răbdurie, temeinică, fineţea disocierilor, coborând în adâncimile operei. Departe de jetul reflectoarelor inundând scena actualităţii, scrisul său conţine, totuşi, accentele unei pledoarii. Comentariile lui Mircea Martin se citesc cu profit intelectual, vădind o lectură atentă, paginarea şi vertebrarea ideilor; adică dicţiunea ideilor, deşi nu spectacolul verbal îl interesează. Autorii se regăsesc în astfel de intervenţii (cazul lui Adrian Marino, recunoscând „exactitatea” profilului tras într-o serie de articole, reunite în Singura critică). Sau, mai încoace, lansând o concluzie care punea sub semnul întrebării toate demonstraţiile critice consacrate lui C. Toiu, respingând „modelul aşa-zicând fanatic”, inadecvat în cazul Vătăşescu. Lesne de observat, obsesia adecvării nu dispare, Mircea Martin îndreptând atenţia cititorului spre semnificaţia laică a titlului, a reasumării umanităţii. Identificarea, „învecinarea cu textul” (cum ar spune Jean-Pierre Richard) nu exclude distanţarea lui Starobinski; criticul reşiţean coboară în text şi ia, apoi, distanţă, adoptând – şi el – libera mişcare a privirii între „infinitatea” Operei şi „totalitatea” ei contextuală.
Repudiind ortodoxia metodologică, demersul raymondian se instala într-un centru. Marcel Raymond, un maestru fără producţia de serie a unei „şcoli”, redusă la acelaşi numitor (cum demonstra însuşi Mircea Martin) era un predecesor al identificării şi al investigării barocului francez, al profunzimilor sensitive explorând straturile primare ale conştiiţei. Puţin înclinat să-şi teoretizeze demersurile, să lanseze precepte, Marcel Raymond a proteguit o şcoală a personalităţilor. Nimic ostentativ, o viaţă retrasă, nicidecum disocieri violente, rupturi „programatice”; doar efortul de integrare, cuprinderea totalităţii, străine, însă, de militantismul unui G. Poulet. E drept, influenţa catalitică a profesorului genevez nu putea trece neobservată şi J. H. Miller a vorbit primul despre The Geneve School. Să fie şi Mircea Martin „un fost discipol”? Spiritele afine se întâlnesc, apropierea şi adecvarea lor ni se pare a fi – înainte de orice – temperamentală. Mircea Martin nu se poate „despărţi” de M. Raymond, deşi „ucenicia” s-a isprăvit de mult. Dar în numele adecvării (criticul adecvându-se cu sine), Mircea Martin absoarbe tot ceea ce i se potriveşte. Din politematismul deschis spre experienţa senzorială (cum definea Eugen Simion demersul lui Jean Pierre Richard), Mircea Martin, interesat de „conştiinţa difuzată”, de acel Je care gândeşte, coboară spre profunzimi, descifrând unitatea experienţei creatoare, acea unitate totalitară, îmbrăţişând relaţiile signifiante (interne), dar şi scriitura, apropiindu-se de operă, deopotrivă, cu rigoare şi cu simpatie, oper
ând clivarea, dar şi reasamblarea. Adică, „o repunere în continuitate”, critica – o literatură de gradul al II-lea – fiind „une surprise de conscience”, un fel de dute-vino între obiect şi cercetător. Dacă analiza structuralistă făcea să dispară din text „activitatea gânditoare”, dacă Barthes alunga subiectivitatea, Mircea Martin nu-şi refuză vibraţia. Pentru el, orice operă este „o subiectivitate care se oferă ca obiect”, imposibil de a fi epuizată de o lectură. Dacă la pensée lectrice reface aventura unui spirit („metoda” identificării presupunând întâlnirea a două conştiinţe independente: conscience de soi şi conscience d’autrui), verosimilitatea se bazează pe fecunditatea pluralismului. „Invazia” unui spirit în alt spirit conţine şi riscul alienării de sine. Din nou: să fie valabilă doar o singură cale de acces? Acea „identificare în diferenţă”, profesată de G. Poulet, era grijulie, numind pericolul pierderii identităţii, planând ca o ameninţare perpetuă, urmând ca o umbră, măcinând trufia şi siguranţa drumului. Iată că senzualismul lui Jean-Pierre Richard coabitează cu idealismul lui G. Poulet, argonaut pornit în căutarea centrului nervos al textului. Poulet, critic tematist de nuanţă spiritualistă (cum „l-a văzut” Eugen Simion), identifică punctul de plecare în tensiunile unei viziuni, desfăşurând vitalitatea gândirii. Subiectivitatea creatoare e „ascunsă” în faldurile operei; ajungem la acel cogito (centrul vital), reuşind identificarea („o coincidenţă între două conştiinţe”) printr-un voiaj filosofic. Să fie identificarea mereu posibilă? Acuplarea, spuneam, reuşeşte spiritelor afine, având punctul de plecare într-o identificare iniţială, fulgerul intuiţiei deschizând calea de acces, „prinzând” gândirea globală. Dificultăţile drumului, riscul neidentificării (şi el prezent) nu pot descuraja conştiinţa critică, pregătind marea întâlnire, himerica penetrare şi posesie a „celuilalt”.
S-a spus deseori că Mircea Martin nu riscă; el nu impune, ci consolidează. Asta, evident, n-ar fi deloc puţin (dacă ar fi doar atât). „Dezerţiunea” din armata foiletoniştilor era tot o soluţie temperamentală. Spirit dialogic, plin de politeţe şi sobrietate, Mircea Martin îşi păstrează dreptul de a formula obiecţii; nu crede în zeii nepătaţi, nu acceptă iubirile ne-critice şi „încremenirea extatică”, nu duce „campanii”. Şi totuşi…
Atunci când o nouă promoţie tropăia nerăbdătoare la porţile literaturii, Mircea Martin s-a dovedit, incredibil, chiar vestitorul ei (v. Spre o nouă paradigmă literară, în Echinox, nr. 2-3/1988). Vorbea, previzibil, despre acea „prezenţă compactă”, cu rezervele de rigoare: cazul unor poeţi „făcuţi”, prizând demersul înglobant, făcând dificilă disocierea între poezie şi non-poezie. „Manifestele” noii promoţii, în care un N. Băciuţ vedea „coada de cometă a optzeciştilor”, probau o conştiinţă artistică „mai acută”: radicalizare, un nou pact cu realul, antimodernism, schimbarea paradigmelor, deci. Mircea Martin rămâne, în orice împrejurare, ponderat. Noua literatură, scria criticul, nu este încă realizată ca fapt artistic. Despre cenaclul Universitas (pe care îl conducea din aprilie 1983) criticul a făcut destăinuiri în repetate ocazii (v. Vatra: O şcoală de poezie, nr. 9/1988). Lecţia lui Raymond e vizibilă: „pedagogia” lui Mircea Martin încurajează experimentul, dar e discretă. O şcoală de poezie e posibilă (poeţii se pot forma, nuanţează criticul), dar incubatorul universitar pregăteşte terenul pentru afirmarea tuturor tendinţelor viabile. El, ca mentor, se vrea un stimulator al descoperirii de sine, nicidecum un susţinător al unei anumite direcţii literare, în numele păgubosului exclusivism. Protejând, astfel, un spaţiu fertil dezbaterilor, stimulând polenizarea culturală.
Indiscutabil, Mircea Martin e conştient de propria-i valoare şi vocaţie. Dar modestia, bunul simţ etc., cenzurează exploziile emfatice. Am zice chiar, pe urmele lui Cornel Ungureanu, că Mircea Martin contrazice spiritul locului, condiţia de bănăţean. Desigur, îşi „propune enorm”, aspiră să fie „cel mai mare” (literatura e o competiţie, totuşi), fără infatuare, lepădându-se de povara orgoliilor inflamate, dilatate, exhibate, otrăvind existenţa. Obsesia adecvării, grija identificării, repetăm, pledează pentru o vieţuire frumoasă; ele vorbesc despre bucuria şi nobleţea „subordonării”. Puţini critici trăiesc la această temperatură, subordonându-se fără a se vasaliza.
(va urma)
