La un capăt al Eurasiei, Jidi Majia, eminent poet chinez, care a citit, la un recent festival internaţional, un poem dedicat lui Mandela, purtând semnificativul titlu, Tatăl nostru; la celălalt capăt, Editura Cambridge Scholars Publishing, care l-a comemorat pe Mandela găzduind pe site scrisori dedicate lui din toată lumea.
Gestul nemotivat aparent ascunde adesea o intenţie provocatoare. De ce să se tragă şase gloanţe în trupul unui tânăr neînarmat, abia ieşit
din adolescenţă? În legitimă apărare? Dar gloanţele au fost trase de la distanţă… Excesul de zel nu se explică aici prin circumstanţe, ceea ce justifică încercările unora de a găsi explicaţii oculte. Calculul ar fi putut fi destul de simplist: oricum v-a reacţiona, Preşedintele va nemulţumi, fie populaţia albă, fie pe cea de culoare. Nu mulţumeşte pacea pe cei veşnic preocupaţi de a dezlănţui ogarii războiului. Incapabili de performanţă în tăcerea armelor, şi-ar dori să joace în scenariul războiului: feriţi de ruleta câmpului de confruntare, pot ieşi în faţă conferind, de exemplu, ordine şi medalii tinerilor combatanţi întorşi, nu sub scut, ci sub steag… Evitând intervenţiile trec
ute, care au plantat mine pentru actualul spectacol exploziv, preşedintele primei puteri a lumii urmează lecţia idolului său politic: Nelson Mandela. Alături îi sunt intelectuali de cele mai diverse etnii. La un capăt al Eurasiei, Jidi Majia, eminent poet chinez, care a citit, la un recent festival internaţional, un poem dedicat lui Mandela, purtând semnificativul titlu, Tatăl nostru; la celălalt capăt, Editura Cambridge Scholars Publishing, care l-a comemorat pe Mandela găzduind pe site scrisori dedicate lui din toată lumea.
Ce simbolizează Mandela? El e Tatăl unei umanităţi care doreşte să schimbe istoria gândită ca lanţ de vendete. Documente scoase la iveală după căderea Cortinei de Fier au dat la iveală şocante asocieri între personaje politice şi moşteniri hamletiene, de răzbunări mandatate peste graniţe şi peste decenii sau secole. Pacifistului Obama i-au fost dedicate conferinţe academice în Europa, articole în presă, prestigiul de care se bucură printre intelectuali formaţi la şcoala umanistului şi tolerantului Erasmus reflectându-se şi în iniţiativele politice care îl arată acţionând în concert cu cercuri universitare din America.
O tramă politică similară poate fi citită printre rânduri şi în piesa lui Shakespeare, Hamlet, a cărei actualitate e demonstrată, nu numai de puzderia de exegeze, ci şi de piesele contemporane scrise în cheia ei. Bineînţeles, chei cu atât de multe alteraţii, încât adesea ascultăm o cu totul altă melodie.
Boris Akunin, născut în 1956 la Tbilisi, crede că a scris o Versiune – una dintre cele posibile ale unei matrici de stări: Hamlet. Versiune (Editura EuroPress Group, 2014), tradusă de Ileana Alexandra Orlich şi Mihaela Lovin, e însă un text dramatic ce se menţine remarcabil de aproape de original în ceea ce priveşte dicţia şi retorica ceremonioasă a curţii elizabetane (nu ştiam că mai stăpâneşte cineva atât de bine o limbă română de o asemenea complexitate sintactică şi virtuozitate stilistică… deopotrivă complexă sintactic şi stilistic), cadenţa dificilă a versului alb (pentamentru iambic, fără rimă), şi datele esenţiale ale intrigii care suferă însă ingenioase permutări, prin care se modifică radical şi ceea ce Hjelmslev numeşte „ideologeme”: viziune, codificare ideologică a naraţiunii. În piesa lui Shakespeare, reforma social-politică sau religioasă, sugerată de statutul lui Hamlet şi Horaţiu de studenţi la Universitatea lui Luther, e privită cu suspiciune. În spatele celor două personaje, unii critici au văzut chiar pe doi dintre primii eseişti, celebri prin atitudinea subversivă faţă de autoritate, altminteri, pentru începutul modernităţii, Montaigne şi La Boètie. Primul sugerează că acceptarea răului din societate e semn de laşitate, iar cel de al doilea e autorul unui uluitor de îndrăzneţ, pentru vremea respectivă, eseu despre Acceptarea voluntară a servituţii. Shakespeare e sceptic însă în ceea ce priveşte posibilitatea îndreptării osiei strâmbe a lumii, Hamlet meditând asupra hârcii unui anonim că fratricidul, cum trebuie privită victimizarea omului de către om, merge înapoi până la începutul istoriei biblice („Cain care a făptuit prima crimă”), fiind înscris, aşadar, în natura umană căzută, imperfectă. Tatăl lui Hamlet e numit „cârtiţă” şi „pionier”, referinţa greu descifrată prin apel la istoria limbii fiind soldatul care sapă tranşee, plantând explozive. Prin războaiele purtate, altminteri purtând penaj alb, simbol al păcii, pe coif, Hamlet-tatăl aruncase sămânţa viitoarelor războaie. Recursul regelui uzurpator la diplomaţie şi înţelegeri secrete nu elimina războiul, ci doar îi făcea pe protagonişti să apară şi mai hidoşi şi laşi. Eroul istoriei e un Alexandru belicos, care nu a lăsat în urmă decât praf şi pulbere. Doar scriitorul poate emancipa această natură (pieile de animale devenite pergament) în operă nemuritoare. Doar eroul adus pe scenă, Hamlet, poate învinge tăcerea şi absurdul condiţiei umane.
Boris Akunin se leapădă şi el de identitatea sa empirică, adoptând drept pseudonim un nume japonez, renăscând astfel din cultura sa de adopţiune (e absolvent al unei Facultăţi de Limbi Orientale). Renaşte însă cu altă identitate, ca un eu proteic, mutant, ce îşi apropie, în ipostazele sale autoreflexive, modele aparţinând codului „enigmei” (Roland Barthes): detectivul (Dupin), instigatorul, manipulatorul universal. După cum aflăm din Prefaţa semnată de I.A. Orlich, pseudonimul înseamnă, în japoneză, „ticălos”, dar, „în romanul Caleaşca de aur, scriitorul redefineşte sensul drept cineva care îşi stabileşte propriile reguli”.
În intriga obsesiv tratată în ultima vreme, a conspiraţiei universale, Akunin ca figură textuală lunecă sub masca anarhistului rus, premergător revoluţionarului bolşevic, a asasinului ducelui de Urbino din Viena, a unor personaje cu rol de catalist în tragedii familiale sau ale istoriei. „Reunind Europa medievală şi modernă într-un spaţiu lipsit de frontiere” (I.A. Orlich), întreţesut prin aluzii, atât la personalităţi istorice şi conspiraţii ce au schimbat cursul istoriei, cât şi la personaje ale unor intrigi poliţist-detectiviste, eroul tipic din romanele şi piesele lui Akunin seamănă celui creat de Henry James în romanele intrigii internaţionale, sau ale confruntării dintre civilizaţii. În schimb, detectivul său, Fandorin, Horaţiu din Hamlet sau veşnicul călător Van Dorn, ferment al scenariilor şi tulburărilor politice din zone sensibile ale Imperiul Roman sau Austro-Ungar, nu ţin să fie mediatori culturali, precum umaniştii Renaşterii, chiar dacă istoria sângeroasă a Rusiei îl făcea pe un diplomat englez să se gândească, în 1605, la Hamlet, ci instigatori şi agenţi ai istoriilor secrete. Nesupuşi legii, în afară de cele făcute de ei înşişi, ei se apropie periculos de mult de anarhiştii Rusiei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în care slavistul Gheorghe Barbă vede pe premergătoii bolşevicilor satanici de mai târziu. Ca autor al scenariului ce duce la eliminarea tuturor reprezentanţilor monarhiei daneze, Horaţiu creat de Akunin se plasează pe sine însuşi într-un inventar de figuri literare ce îl include pe Petroniu, demistificatorul mitologicei umanităţii homerice, dar şi agenţi fatali ai lumii istorice. Dacă putem înţelege patosul condiţiei umane dostoievskiene, supuse greşelii dar dornică de răscumpărare ca „parte a viului” (Aura Christi), cinismul lui Horaţiu care se preface până în ultima clipă că-l povăţuieşte şi sprijină pe Hamlet în vreme ce otrăveşte spadele, ne face să adresăm autorului un avertisment imaginar, pe care-l primeau cei care pactizau cu diavolul în alegoriile moralităţile Evului Mediu: Homo, fuge! Pentru că, dincolo de cinism, nu mai e nimic. Decăderea monarhiei daneze nu e o justificare de genul celei oferite de Ion Barbu „justiţiarei, roşiei turcimi”, care a sancţionat decăderea Bizanţului – pentru abandonarea oricărui scrupul sau limite în spectrul de acţiuni cunoscute drept „anarhism” şi trădare. Horaţiu din această „variantă” hamletiană seamănă cu conspiratorul Dracula din romanul lui Stoker, purtat spre Vest de dorinţa răzbunării pe dinastiile ce s-au substituit propriei domnii, mai curând decât cu Hacker, burghezul profesionist, care întreprinde o călătorie de afaceri în lumea modernă, luând note conştiincioase despre specificul cultural al fiecărui loc. Un centru moral nu lipseşte însă cu totul, Phelia fiind un personaj cu adevărat memorabil. Puritatea şi bunătatea mai există doar în sufletul acestei tinere cam toantă, din a cărei gură ţâşneşte adevărul – e mult gunoi la Curtea Danemarcei, autorul literalizând remarca „e ceva putred în Danemarca”, şi care dispare în final pe o mătură/ cal năzdrăvan ca în basme pentru a-şi căuta tatăl asasinat. Superpoziţia de victimă inocentă şi satanism ce caracterizează demoniile istoriei, vine din imaginaţia cuiva care a trăit într-un spaţiu astfel bântuit. Anarhismul sau cinismul echivalează însă cu generalizarea şi triumful molimei.
Mai aproape de cer pe miticul Tibet, Jidi Majia nu este nici el scutit de amintirile de coşmar ale istoriei secolului trecut. Încearcă să se elibereze din infern urmând o umbră virgiliană a timpului nostru. Învaţă lecţia unui demiurg al pământului irenic. Se concentrează, ca într-o meditaţie budistă, pentru a simţi ceea ce trebuie să fi simţit Mandela, cel care a mai murit o dată, atunci când adolescenţa i-a sfârşit în închisoare. Şi-l imaginează „privindu-şi poporul înregimentat şi aruncat în sclavie/ De un stat rasist care îşi proclama superioritatea neprobată / Doar el a mai putut să spună totuşi omenirii, cu blânda lui Voce:/ «Uitaţi ura!»”. Astfel a devenit un „returnee» (în inspirata versiune engleză), un mit al eternei reîntoarceri, iar satul său, altar al unor viitoare pelerinaje.
