Ion Militaru: Despre marea minciună şi alte eseuri morale
Editura Academiei Române: Avanpremieră editorială
Scrise în intervale diferite, textele din vol. Nu-l cunosc pe acest om, în curs de apariţie la Editura Academiei, au reprezentat un anume fel de reacţie. Nici unul nu a fost conceput sau scris în forma riguroasă de studiu, problemele aferente neavând nimic din caracterul de atemporalitate şi logică cerute de o astfel de întreprindere. Dimpotrivă! Fiecare dintre ele îşi avea referinţa în circumstanţe istorice concrete. Este vorba despre trădare, adevăr, minciună, prostie şi lene. Cu exactitate, fiecare dintre aceste teme şi-a avut proba de autenticitate în exigenţe nesatisfăcute ale unui timp istoric trăit. Fiecare se referă la deficienţe istorice, suficient de vizibile pentru a fi consemnate în diagnostice ale patologiei sociale şi politice.
În ediţia de Alba Iulia a Patericului se povesteşte cum între doi bătrâni era mare supărare. S-a întâmplat că unul dintre ei s-a îmbolnăvit şi simţind că o să moară a rugat un frate să meargă la celălalt să-l roage de împăcare. Fratele, cu temere, primeşte fără să ştie însă cum să procedeze. S-a petrecut însă atunci un lucru calificat de text ca fiind după iconomia lui Dumnezeu şi anume: după iconomia lui Dumnezeu, unul din fraţi i-a adus lui – fratelui pacificator, n.m. – cinci smochine şi câteva dude. Aici, textul trece fără să amintească despre cum a primit fratele pacificator fructele şi cum a înţeles oportunitatea darului. Se povesteşte mai departe cum din cele cinci smochine şi câteva dude a luat din fiecare şi a dus celuilalt bătrân. Ajuns în pragul chiliei bătrânului, fratele a spus: avvo, acestea le-a adus unul la cutare bătrân ce este bolnav şi întâmpinându-mă acolo mi-a zis: primeşte acestea şi dă-le cutărui bătrân, iar eu le-am adus la tine. (Patericul ce cuprinde cuvinte folositoare ale sfinţilor bătrâni, ediţia de Alba Iulia, 1999, p. 418). Bătrânul, adâncit
poate prea mult în păcatul supărării, se miră şi exclamă: acestea mi le-a trimis mie? iar răspunsul fratelui este uimitor: A răspuns fratele: da!, adică minţind. Şi lucrurile nu se opresc aici. Ajuns în chilia sa, ia celelalte fructe şi merge la celălalt bătrân. Cuvintele sunt aceleaşi: primeşte acestea părinte, căci ţi le-a trimis cutare bătrân. Adică minte pentru a doua oară. Rezultatul este următorul: ne-am împăcat, spune cel dintâi, slavă lui Dumnezeu!, iar comentariul textului: Şi s-au împăcat bătrânii cu darul lui Dumnezeu şi cu înţelepciunea fratelui, care i-a unit pe ei cu pace, cu trei smochine şi câteva dude şi nu au cunoscut bătrânii ce a făcut fratele.
Misiunea pacifistă a fratelui reuşeşte în ciuda mijloacelor utilizate. El se foloseşte în intenţia sa bună, de darul trimis de Domnul – cele cinci smochine şi câteva dude, ca dar întâmplător al unui frate –, dar şi de minciună. Nici unul dintre cei doi bătrâni nu trimite şi nu are de gând să trimită celuilalt un dar, cu atât mai mult cu cât darul fusese el însuşi, după spusele fratelui, primit.
În restul Cuvintelor folositoare ale celor bătrâni care însoţesc ediţia de Alba Iulia a Patericului situaţii de acest fel sunt numeroase. Ele descriu un tip de situaţie care, pe un alt versant, pot primi o cu totul altă înţelegere şi interpretare. Patericul cuprinde însă înţelepciunea izvorâtă din spiritul şi modul de viaţă al Părinţilor Pustiei, înţelepciunea provenită din supunere şi orientată spre ascultare. Odată cu acest tip de înţelepciune, fiecare poruncă, fiecare îndemn şi fiecare temă se reconfigurează. Înţelepciunea din Pateric dă un chip nou lumii. Nici măcar textele sacre nu rămân imune în faţa noului tip de lectură. Astfel, toate vechile teme se înnoiesc, practică o limbă adaptată noii înţelepciuni: adevărul şi minciuna, poruncile numărate până la zece, sfaturile profeţilor, evangheliile, epistolele şi apocalipsa.
*
Din Pateric se coboară spre sursa originară, Evangheliile, care, de fapt, mai mult decât altele, susţin toată înţelepciunea sfinţilor bătrâni. Dacă, în Pateric, pildele se multiplică nesfârşit, pornind de la una şi aceeaşi sursă evanghelică, servind nenumăratelor trebuinţe spirituale ale avve-lor şi ale celor veniţi din nevoinţă şi spre mângâiere, în Evanghelii pildele şi istoriile se află în univocitatea singulară a textului sacru.
În toate cele patru Evanghelii se povesteşte cum, după prinderea lui Isus, Petru se leapădă de el de trei ori, în trei circumstanţe diferite: în faţa unei slujnice, în faţa unei porţi, în faţa unei mulţimi. De fiecare dată când este recunoscut şi arătat ca unul dintre apropiaţii lui Isus, el neagă: apropiindu-se cei ce stăteau acolo au zis lui Petru: Cu adevărat şi tu eşti dintre ei, căci şi graiul tău te vădeşte. Atunci el a început a se blestema şi a se jura: Nu cunosc pe omul acesta. (Evanghelia după Matei, 26/73–74).
Petru abjură, iar ultima dată când o face este în faţa unei mulţimi. Este minciuna ultimă, decisivă. Ea nu se mai face în faţa unei femei, a cărei credibilitate putea fi contestată, potrivit tradiţiei iudaice, în faţa unui lucru neînsufleţit: a unei porţi, ci în faţa unei mulţimi care hotăra tot ceea ce i se indusese. Iar ceea ce hotăra acum mulţimea era adevărul cu care testa fidelitatea celorlalţi, iar când Petru înţelege să-şi conteste Adevărul, de care mulţimea nu putea dispune, dar în faţa căruia el făcuse legământ şi cu care vorbise, pe care Îl atinsese primindu-I oferta, el o face în numele acestei fidelităţi pe care mulţimea i-o pretindea. Iar la capătul acestei pretenţii a mulţimii se găsea de această dată moartea sau viaţa. Căci doar atât şi în aceşti parametri înţelege mulţimea să-şi promoveze testul: în termeni care angajau viaţa şi moartea. În faţa testului şi a celor doi termeni radicali, Petru înţelege să mintă: nu îl cunosc pe acest om! înţelegând că astfel, prin ascultare şi obedienţă, el acceptă norma mulţimii la capătul căreia va trăi – un alt fel de a trăi –, va primi viaţă – un alt fel de viaţă –, ştiind, de acum, că totul va fi validat şi clădit pe minciună.
Nu îl cunosc pe acest om! este marea minciună, minciuna fundamentală care pune faţă în faţă Adevărul – diferit de cel abstract, matematic care stabileşte identitatea şi diferenţa: a=a şi a≠a ca Adevăr viu, în carne şi oase – şi omul, pe el, Petru! De astă dată, omul nu contestă şi nu minte ocazional, în chip accidental, lipsit de relevanţă, el minte major, decisiv şi etern. În faţa lui nu este operaţia de adunare matematică, de egalitate şi diferenţă, nu este arbitrarul lucrului care lasă libertate de opţiune. În faţa lui se află Adevărul care, pur şi simplu, este. Nu adevărul care se obţine ca rod al minţii, sumă a extraselor culturale şi operaţiilor matematice. El vede, atinge şi vorbeşte acestui Adevăr, după cum acest Adevăr L-a văzut şi L-a atins pe el, I-a vorbit. Şi totuşi, el contestă acest Adevăr. Aşa se naşte marea minciună, minciuna fundamentală care nu mai priveşte un lucru sau altul, priveşte Fiinţa în totalitatea ei.
Marea minciună este omologată pentru că ea este rostită cu public, în faţa unui public al cărui rost era acela de a înregistra, iar înregistrarea lui – făcută poate în virtutea naturii sale, dar dincolo de ştiinţa şi intenţiile sale practice – nu era alta decât transmiterea şi servirea ca probă în marele dosar al minciunii. Publicul auzea şi înregistra, şi era mulţumit de ce aude şi de ce înregistrează, dar nu ştia despre ce este vorba. Petru însă ştia!
În acest public, în această mulţime existau atenţi şi indiferenţi, curioşi şi apatici, creduli şi rezervaţi, existau atâtea tipuri care să omologheze publicul, adică martorul involuntar al marii minciuni. Şi Petru ştia!
Erau, aici, şi dintre cei care ascultau şi prindeau sensul vorbelor, dintre cei care, cu gândul aiurea, nu auzeau decât vorbe dezlânate, silabe şi şuiere amestecate cu suflări de vânt, fără să ştie şi fără să întrebe ce se aude. Însă Petru ştia!
Erau dintre cei care – asemenea celor care vor fi şi la următorul, marele proces – cereau moarte fără să înţeleagă prea bine sau chiar de loc ce şi de ce cereau. Erau dintre cei care se agitau şi doreau agitaţie propagând mai departe agitaţie, care excită şi cer deversare, şi golire, şi epuizare. Şi acest lucru se ştia, şi Petru ştia!
În plus, faţă de toţi, Petru ştia ce înseamnă minciuna sa. Ştia că înseamnă Marea Minciună, lepădarea de Adevăr, dar ştia că înseamnă şi mica, nesfârşita minciună. Minţind astfel, Petru includea în minciuna sa, în mica minciună, toate minciunile posibile, trecute şi viitoare. Minţind în faţa lumii, a mulţimii pestriţe, eterogene şi incoerente, el minţea în toate felurile posibile, recunoscând în această mulţime toate părţile şi componentele, toate cerinţele şi dorinţele, relative şi greşite, vinovate şi lipsite de înţeles. Pe toate acestea, Petru le punea deasupra sa, adică deasupra celui care cunoscuse Adevărul şi, implicit, se punea pe sine şi Adevărul care i se făcuse cunoscut sub toate acestea. Minciuna lui era dublă şi nesfârşită.
Forma minciunii lui Petru este dată de felul cum, în ea, toate ingredientele pământului vin să se arate şi să-şi exhibe atotputernicia terestră. Petru minte în faţa unei mulţimi care voia să ştie dacă Legea este ascultată şi urmată, dacă ierarhia funcţionează şi Legea se poate baza pe această ierarhie în calitatea ei de distribuitoare a recompenselor şi pedepselor. Minte în faţa unei mulţimi care se interesa de politic, de diviziunile şi subdiviziunile sale, a unei mulţimi care îşi ascundea laşităţile sub marca ordinii tradiţionale a împărăţiei Cezarului, a unei mulţimi care îşi numea laşitatea şi frica în faţa acestui Cezar, ca respect în faţa ordinii instaurate de politic. Minte în faţa unei mulţimi care minţea la rândul ei în nenumărate feluri şi din nenumărate motive. Diferenţa dintre Petru şi această mulţime era însă una singură: această mulţime nu cunoscuse Adevărul în carne şi oase. Era, prin urmare, într-o dispunere care putea fi cercetată pentru justificări posibile. Petru minte fără să poată invoca ceea ce mulţimea putea.
Tonul minciunii lui Petru este el însuşi fundamental. Nu îl cunosc pe acest om! – rostit de trei ori, în trei circumstanţe diferite – este ferm, fără ezitare. Niciodată nu s-a rostit o retragere atât de categorică din faţa Adevărului. Nimic, adică nimic din cele pe care Isus i le spusese, nu-l putea face pe Petru să ezite. Dimpotrivă, toate cele rostite de Isus nu mai există, iar în mintea lui Petru nu-şi mai fac loc şi nu şi le mai aminteşte nici măcar în subsolul celor care puteau fi. Ele dispar, iar în locul lor se ivesc cele care stăteau în puterea mulţimii furioase. Iar mulţimea putea să-l ucidă pe Petru care, de astă dată, pune mai mult preţ pe viaţa care stătea la îndemâna mulţimii pentru a putea să i se ofere. Darurile mulţimii sunt cele care contează acum. În rest, nimic!
Petru nu poate fi în mica lui minciună decât petru=piatră, adică ceea ce poate fi doar spart fără să dovedească nimic, pentru că, prin spargere, organicul nu poate să scoată nimic din piatră, piatra nu poate fi materia precursoare viului, din ea nu se poate naşte nimic, şi nici piatră pentru înălţarea Adevărului nu poate fi. Petru este cu totul altul decât cel din numirea lui Isus – Piatră pe care Biserica Sa se va înălţa.
*
Istoria sacră este, prin urmare, şi cea care pune în evidenţă minciuna sacră, adică minciuna care separă omul de Adevăr. Celelalte minciuni, restul minciunilor, minciunile generate la scara istoriei schimbă reperele. Odată dispărând 
Adevărul, ca posibilitate a marelui reper, minciunile devin de alt tip. Reperele devin normele umanului, morale, sociale etc. Adică devin norme ale raţiunii cu fundamentare în durată, în spaţiu, într-un cuvânt, în relativul lumii căzute.
Însăşi posibilitatea de a minţi devine alta. Timpurile care vin în urma timpului sacru nu-l mai au ca reper pe Isus, faţă de care să existe posibilitatea dezicerii, adică a Marii Minciuni. Lipsite de acest reper, timpurile cultivă o minciună pe măsură. Vinovate, vina lor va avea adâncime mică.
Noile timpuri nu Îl cunosc pe Acest Om încât să depună mărturie în favoarea lui. Necunoscându-l, ele nici nu pot minţi major. De ştiut Îl ştiu, dar ştiinţa lor este din auzite şi din ascultare, de cunoscut însă nu L-au cunoscut niciodată. De aceea, posibilitatea iertării lor este nesfârşită şi mila Domnului faţă de ele tot nesfârşită se promite. Mare este mila Domnului! – abia pentru aceste lumi, pentru aceste timpuri şi vârste este adevărată. Ele nu L-au cunoscut pe Domnul. Au auzit de El, s-au supus Cuvântului Său şi, mai presus de orice, au crezut. Ele cred fără să cunoască. De aceea şi iubirea Domnului faţă de ele este nesfârşită.
*
Altceva se mai verifică aici. Adevărul, pe care Petru se fereşte să-L recunoască, cerea, în recunoaşterea pe faţă, jertfa lui Petru, uciderea lui şi moartea. Astfel, Adevărul ar fi fost viu, Adevăr al tuturor. Refuzând să-L recunoască, Petru refuză jertfa în numele Adevărului şi acceptă viaţa în numele minciunii.
Adevărul cere sacrificiu, iar acest sacrificiu este refuzat. Din gestul lui Petru decurge şi faptul că mulţimea care-i cere să se pronunţe, nu are – sau nu mai are! – acces la Adevăr. Adevărul nu mai ajunge astfel la mulţime pentru că mulţimea cere şi vrea, iar Adevărul nu intră pe poarta, declarată cu violenţă, a cererii şi voinţei. Adevărul se arată aşa cum se arătase şi lui Petru şi restului ucenicilor: prin surpriză (pe neaşteptate – este ceea ce va arăta, cu insistenţă, din partea răsăriteană a creştinismului, L. Şestov).
Sacrificiul este însoţit aici, în preludiul lui, de primejdie şi temere. Nu-l cunosc pe acest om! înseamnă pentru mine, Petru, primejdie. Şi anume: primejdie de moarte. Înseamnă, totodată, în consorţiul morţii, riscul morţii.
Aglutinând gândurile, adevărul, în convergenţa uneia şi aceleiaşi culturi, înseamnă dezvăluire – aletheia –, atât în sens propriu, cât şi în sens înalt. La propriu, dezvăluirea adevărului, este dezvăluire a zeiţei Diana care pedepseşte pe cel care o întârzie în postura goliciunii ei (în interpretarea atât de rafinată a lui Pierre Klossowski). Şi tot în sens propriu, Adevărul este dezvăluire pentru Moise, care nu-l poate privi, obligat să-şi întoarcă privirea. Avertismentul lui Dumnezeu este în continuare prezent: nimeni nu mă poate vedea fără să înceteze a mai fi în viaţă.
În conglomeratul gândirii despre adevăr ca dezvăluire, ultimul ecou în care se răsfrâng urmele istoriilor divergente este Heidegger. Numai că el priveşte o fiinţă care, în nesfârşitul eforturilor de descifrare, abia de pare să mai însemne ceva.#1
*
O ultimă implicaţie: Adevărul faţă în faţă cu mulţimea şi istoria. Normele ultimelor, ale mulţimii şi istoriei, raţiunile şi credinţele lor, sunt disjuncte faţă de Adevăr. Ambele: lumea – în expresia ei organizată: societatea – şi istoria se dispun în consecinţa pierderii unei raportări de admitere la Adevăr. Ele vor fi de acum încolo sub un alt orizont, iar acest orizont nu va mai fi guvernat de către Adevăr, dar nici de către Minciuna Sacră. Întemeierile lor – poate fi vorba despre întemeieri şi nu despre condensări sau precipitări nevertebrate! – abia acum sunt posibile. Acum apar reperele care pot defini. În orice definiţie există un material concret, dat, empiric care-i solicită inteligibilitatea, şi un reper convenţional, artificial, inexistent, un logos reperat. Prin conjuncţie, cele două, în absoluta lor eterogenitate, sunt dirijate să definească, să numească, de regulă, ceea ce este empiric. Or, aşa ceva, apariţia Logosului care să instrumenteze întemeierea istoriei şi a societăţii subsecvente este acum clară.
Nu îl cunosc pe acest om! – este propoziţia care întemeiază istoria şi modul de a fi împreună pentru că ea aduce laolaltă reperele majore care, în oricare alt timp, funcţionează difuz şi diluat, neprinse în plasa necesară a contactelor vii.
Pentru mulţimea care nu ştie ce face atunci când Îl condamnă preferându-i pe cei doi tâlhari, călcători de lege sau fără de lege, Isus cere iertare: Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac!2#. Nu acelaşi lucru Îl face în cazul lui Petru care, spre deosebire de mulţime, ştia. Şi totuşi, inclusiv pentru Petru există iertare. Neştiinţa este o scuză3#, iar iertarea este posibilă în condiţiile în care ştiinţa este absentă – pe de o parte. Ştiinţa, adică trădarea lui Petru – în cunoştinţă de cauză! – fără a fi o scuză, este iertată – pe de altă parte.
Iertarea lui Isus era însă oricum reală, din moment ce însăşi venirea Lui avea în vedere ridicarea tuturor păcatelor. Indiferent de opţiunea de acum a mulţimii, iertarea o preceda. Isus era iertare. Există un a priori al oricărei iertări, o iertare ante-factum care, fără să facă din Isus un actor, îi semnalează totalitatea fiinţei. Ce mai înseamnă însă iertare din moment ce ea se aplica atât de contradictoriu, atât pentru cei ce nu ştiau (mulţimea iudeilor), cât şi pentru cei ce ştiau (i.e. Petru)?
Totuşi, puţin mai târziu, atunci când Petru ceartă mulţimile, el le vorbeşte despre divinitatea lui Isus ca fiind trădată: Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: pe Iisus nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu cu puteri, minuni şi semne pe care Dumnezeu le-a făcut prin El în mijlocul vostru, aşa cum şi voi înşivă o ştiţi, pe Acesta, fiind El predat potrivit planului celui dinainte rânduit şi preştiinţei lui Dumnezeu, voi L-aţi luat şi L-aţi omorât, răstignindu-L prin mâinile celor fărădelege4.
Petru se exclude din rândul acestor bărbaţi israeliţi, propria sa trădare fiind uitată, singura remuşcare este consemnată în Luca, 22/60–61–62: Un altul susţinea, zicând: „Negreşit, şi acesta a fost cu el, că e galilean. Iar Petru a zis: Omule, nu ştiu ce spui!…” Şi îndată, când el încă nu sfârşise vorba, a cântat cocoşul. Şi întorcându-Se Domnul, a privit spre Petru; şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul Domnului, că-i spusese: „Mai înainte de a cânta cocoşul astăzi, tu de trei ori te vei fi lepădat de Mine”. Şi, ieşind afară, a plâns cu amar5#.
Or, prin lepădarea de Iisus, Petru îşi dădea acordul în faţa corectitudinii mulţimii, a unei mulţimi care nu ştia cu cine are de-a face, care condamna în necunoştinţă de cauză şi pe care Iisus o iartă din cauza neştiinţei sale. Fiind încă unul care este departe de Iisus, Petru întăreşte mulţimea în ceea ce aceasta repudiază, adică persoana lui Iisus. Şi pentru toate acestea Petru a plâns cu amar. Nu era însă el mai vinovat decât mulţimea?
Dar ce a putut să-i spună lui Petru acea privire pe care i-a aruncat-o Iisus întorcându-Se? A fost o simplă aducere aminte, o semnalare a trecutului, a viitorului? Ce putea fi în această privire la care Petru doar plânge cu amar? Se aflau aici, cu siguranţă, şi trecutul, şi prezentul, şi viitorul. Dacă una singură dintre acestea ar fi lipsit, Petru ar fi avut răgazul unei căinţe de pe urma căreia se putea nădăjdui la iertare. Căinţa era îndreptată în direcţia unui destin personal, a unei mântuiri personale. Or, în privirea care dezvăluie întregul timpului, destinul personal dispare. Petru doar plânge dând curs durerii. Altfel, el rămâne cu întregul privirii şi întregul Adevărului dezvăluit încă odată de privire. De aceea, nimic dintre cele posibile omeneşte nu se mai petrec acum şi tot de aceea Petru nu mai are răgazul căinţei, al remuşcărilor sau inculpării de sine.
*
Frica este resortul retragerii lui Petru din faţa mulţimii. În momentul în care el abdică, în toate cele trei variante, instinctul de conservare al laturii materiale a fiinţei sale prevalează. Este dovada limpede a incapacităţii sale de a se ridica la nivelul sacrificiului în vederea căruia îşi făcuse ucenicia. Într-un fel, aici se citeşte fragilitatea asimilării mesajului cristic. Şi totuşi, Iisus nu-i reproşează lipsa de credinţă. O simplă privire are darul de a-i spune, iar în faţa acestei priviri Petru se reculege aducându-şi aminte şi resorbind încă odată adevărul. Astfel, el parcurge încă o treaptă pe scara devenirii a ceea ce avea să fie.
Note:
1. Nu este lipsit de semnificaţie, din acest punct de vedere, că, la Hegel, în introducere la Ştiinţa logicii, fiinţa este ceva în măsura în care devine altceva, în măsura în care acceptă ceva care să difere, adică prin raportare la care, ea să se arate.
2. Luca, 23/34, în versiunea lui Bartolomeu Anania: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001).
3. Este frapantă apropierea de aici de logosul platonician. Socrate întemeiază etica pe cunoaştere: nimeni nu face răul cu bună ştiinţă.
4. Faptele Apostolilor, 2 / 22, 23, Biblia, ed. cit.
5. Ibidem.
