Adevărata cultură e subterană?

Povestea subteranei

Adevărata cultură e subterană?

România profundă, România eternă este împânzită, sabotată, calomniată și subminată – în proporții alarmante – de hibrizi culturali, după cum îi numea Mircea Eliade pe cei ce pierd iremediabil orice legătură cu rădăcinile identitare

La sfârșitul acelei zile neobișnuit de însorite, rătăceam buimacă și uimită printr-o uriașă librărie ce mi se părea transplantată dintr-un vis în inima orașului lui Tolstoi și Dostoievski. Nu cred că aveam acea senzație persistentă exclusiv pentru că eram la capătul unei zile îmbelșugate în evenimente. Era trecut de mult de ora zece seara. Librăria era arhiplină de iubitori de carte, fără îndoială, bucuroși că programul afișat la intrare le permitea să rămână între pereții acoperiți cu tomuri până târziu după miezul nopții, mai exact, până la ora unu și treizeci de minute. Prin aerul sărbătoresc impus de la intrare, acest epicentru al cărții semăna cu unele librării din centrul Parisului, inclusiv din Place de la Sorbonne, unde îmi plăcea să întârzii îndelung după-amiezile sau cu librăriile din centrul Romei, din centrul Ierusalimului ori cele din Beijing. Căutam să văd, totuși, ce anume unește, în profunzime, librăriile din orașele pomenite adineaori? Am găsit răspunsul la această întrebare destul de repede: în librăriile marilor țări care se respectă, la loc de cinste se află scriitorii naționali; în centrul atenției publicului iubitor de carte sunt aduși clasicii literaturii și scriitorii contemporani. În librăria moscovită, autorul Odei libertății era prezent cu câteva ediții de opere complete, destinate publicului larg – ediții cartonate, de o eleganță impresionantă, ce te îndemnau să le atingi și cel puțin să le răsfoiești. După ce am văzut o parte din multele tomuri cu coperte realizate în policromie, ce cuprindeau întreaga creație pușkiniană, am savurat – recunosc, cu oareșce rezerve – o ediție similară realizată în condiții de lux. Ediție ce mă ținuse un timp la distanță, pentru ca – cerând permisiunea unui librar bine informat, de o politețe desăvârșită, occidentală – să îngădui asupra câtorva volume cu coperta din piele de un maro stins. Același autor, considerat poet național al Rusiei, era prezent și cu ediții de buzunar, cu cărți liliputane și volumașe pentru copii – în departamentul literatură pentru copii – intimidant de frumos ilustrate, precum și în format CD; mă emoționasem până la lacrimi, când am dat de o ediție a operei pușkiniene Ρуслан и Людмила/ Ruslan și Ludmila, din care îmi citea Sfânta mea Mamă pe când eram un ghem de om. De ediții similare – colecția ediții de masă și ediții de lux sau carte de buzunar, apărută în formatul psalmilor – beneficiau și alți clasici ai literaturii ruse: Dostoievski, Tolstoi, Lermontov, Pasternak, Țvetaieva etc.; nu mă mai săturam să le privesc, să le măsor și să le răsfoiesc, urmărindu-i pe ceilalți vizitatori ai librăriei; mai e nevoie, oare, să spun că le-aș fi cumpărat pe toate, mai puțin edițiile de lux, care nu încetează – îmi scapă din ce motive – să mă intimideze? Aproape de același tratament se bucură scriitorii contemporani, deveniți clasici în viață, ale căror volume se află în proximitatea literaților în curs de clasicizare sau ale celor tineri, abia lansați.

Obișnuită cu librăriile din țara mea (excepțiile – Cărturești, Eminescu, „Șt.O. Iosif” din Brașov ș.a. – din păcate, confirmă regula), unde în vitrine – nu departe de unele produse străine de lumea de litere, cum ar fi, de pildă, calculatoare, laptopuri, jucării pentru copii sau produse de papetărie etc. – tronează cu preponderență cărțile a maximum cinci, poate – afirm cu îndoială – zece scriitori români, majoritatea fiind nu mai mult decât publiciști, cu o cotă – fabricată de-a lungul anilor de o parte a criticii noastre tot mai partizane și tot mai descalificante; deci, false – de reprezentanți exclusiviști ai elitelor și de „mari” scriitori în viață, cotă amplificată de o modă tiranică, pe cale de a se stinge, am căutat în librăria moscovită departamentul traducerilor, care – uimitor și, în realitate, firesc – nu cred să dețină mai mult de 5 % din totalul volumelor expuse. Ca și Franța, Japonia, China, Germania sau Italia, Federația Rusă promovează, firesc, în primul rând, literatura națională, traducerile nedepășind 5 % din producția de carte. Dacă s-ar face un sondaj de opinie sau o statistică la noi, acasă, nu m-ar mira faptul că în România – care deține, după cum se știe, ultimul loc în Europa la capitolul producția de carte și, alături de, straniu, Grecia, ultimul loc la capitolul lectură – proporția ar fi exact inversă, în defavoarea literaturii naționale. Când spun literatură națională, mă refer la beletristică (roman, poezie și proză scurtă), critică, teorie și istorie literară, eseu, ediții critice, memorii, jurnale ș.a. Este, fără îndoială, firesc interesul cititorilor români față de traducerile ce au stat în timpul dictaturii – e drept, cu excepții – în raza imposibilității de a vedea lumina tiparului. Firesc mi se pare și că editurile cele mai importante din țara mea – imediat după 1989 – s-au grăbit să ofere lectorilor cărțile la care n-au avut acces răstimp de circa o jumătate de secol. În condițiile prosperării exagerate a traducerilor, nefirească – era să spun sinucigașă – mi se pare indiferența statului român față de treptata marginalizare a literaturii naționale, care a ajuns până în punctul în care aceasta este vădit discriminată. Mi se va replica faptul că e o piață liberă și că – în condițiile capitalismului – intervenția statului ar fi un abuz etc.; acesta, de fapt, a și fost argumentul excelentului librar Gabriel Liiceanu, care a privatizat în condițiile știute deja de toți, mai exact, abuziv, fosta Editură a PCR – transformând-o în Humanitas – și a beneficiat de fonduri consistente nu o dată, în special, pe parcursul ultimului deceniu – în care țara a fost băsescizată – plus o rețea de librării exclusiviste, unde selecția cărților expuse în vitrine se face în funcție de gradul de aderență la grupul de intelectuali erijați în fervenți promotori ai ideologiei politic corecte și ai globalismului internațional de extracție neomarxistă, ideologie drapată într-un aparent neoliberalism de o brutalitate unică în istoria mentalităților ultimelor două secole, noutatea din ultimii ani fiind instrumentalizarea sau – cum a calificat-o un vechi prieten – tismănizarea mișcării anticomuniste.

Când văd că lucrurile într-o piață liberă riscă să scape de sub control, statele enumerate – Franța, Germania, Italia sau Federația Rusă ș.a. – intervin cu fermitate, mai ales, în domeniul culturii și, în special, în cel al literaturii, un domeniu vital pentru o națiune, pentru că litera scrisă, mai exact, cartea este elementul prin care, e știut, se conservă identitatea. În douăzeci și cinci de ani scurși de la Revoluție, câțiva miniștri ai culturii au comis gafe monumentale, de neînțeles. Astfel au fost lăsate porțile larg deschise contraculturii, adică uneia dintre fețele diversității culturale, promovate de adepții globalismului internațional, interpretat abuziv de slugile ideologice ale politicii corecte, ce-au înlocuit necesara revizuire a valorilor – un act asemănat de Eugen Lovinescu cu o cathartică asceză spirituală – cu un revizionism revanșard, ca să nu spunem un război de gherilă dus împotriva valorilor naționale ale României. Bunăoară, Ion Caramitru a privatizat câteva instituții naționale, desființând Editurile Univers, Minerva și celebra Colecție Biblioteca pentru toți (care a format generații pe parcursul dictaturii), aruncând în stradă – în funcție de nu știu ce fel de criterii așa-zis politice – revistele Contemporanul, Literatorul ș.a., și dând, totodată, încă o lovitură de grație editologiei românești prin anihilarea edițiilor critice, vitale pentru o cultură care se respectă. Daniel Barbu a tăiat la sânge din scandalosul buget al Ministerului Culturii – da, cel arhiștiut, de 0,16 % din PIB – incluzând printre cheltuieli exclusiv ultramodestele salarii ale funcționarilor angajați ai acestei instituții cu cel mai sărac buget al țării și cheltuielile de regie. Achizițiile de carte au devenit pentru editori o amintire, în timp ce casele de edituri care mai editează literatură națională se clatină – după cum se vede – nu numai din cauza crizei economice. E limpede că statul român – prin instituțiile sale – își sabotează propria cultură, adică propria identitate. Aceste și alte enormități, ca, de pildă, scandalosul buget alocat culturii vii, în chip de neînțeles, nu au fost corijate, de la un an la altul perpetuându-se subfinanțarea cronică a instituțiilor culturii, astfel fiind create premisele treptatei lor dispariții. Argumentul nu sunt bani pentru cultură este fals, de vreme ce într-o țară – în care existența autostrăzilor e așezată sub incidența excepției – kilometrul de autostradă a ajuns să coste 28 de milioane de euro; pentru comparație, în Bulgaria împânzită de autostrăzi kilometrul de autostradă costă 3 milioane de euro.

Să te mire că scriitorul român a dispărut, pur și simplu, din cetate, cu câteva, notabile, excepții, cultivate cu asupra de măsură, excepții ce ne dau lecții despre ură, distincție, demnitate sau lichele etc.? Să te mire faptul că televiziunea publică lansează o campanie națională Citește românește, iar majoritatea celorlalte televiziuni nu ridică un deget în sprijinul acestei campanii? Nu are cum să te uimească nici imaginea mizerabilă pe care o are de decenii România în lume, fiindcă epicentrul acestei imagini este în țară, mai exact, la București, și – în pofida schimbărilor de dată recentă – continuă să fie promovată, prin instituțiile de cultură românești, peste hotare, cu aceeași insolență, argumentul adus în favoarea exportării produselor culturale minore – ca să nu spunem de o mediocritate surâzândă – ce servesc imaginea mizerabilistă a țării noastre fiind următorul: asta se cere afară. Fals. Nu cred că partenerii noștri europeni și extraeuropeni – partenerii de bună credință, desigur – sunt avizi să se bucure de imaginea mizerabilistă a României; unii dintre aceștia, evident, sunt interesați să cultive o asemenea imagine din varii motive pe care le cunoaștem – realitate ce nu poate fi, de bună seamă, acceptată, nici susținută inclusiv financiar prin promovarea literaturii minore și a celei mizerabiliste, care să consolideze imaginea alimentată în ultimii zece ani, imagine conform căreia România ar fi o țară de mâna a doua.

Relativ recent, am avut prilejul să constat un lucru care, recunosc, derutându-mă în primii timpi, m-a surprins plăcut.

– Ești un scriitor promovat oficial de statul român? m-a întrebat un literat american.

– Doamne ferește, replicasem râzând și fiind întrebată de același scriitor din ce motive râd.

Pentru că sunt un scriitor incomod, spusesem, întrebând… de unde o asemenea întrebare. Noul meu prieten mi-a explicat că România – care nu e singura țară din Estul Europei, ce duce o politică… corectă politic – exportă, aducând în prim-plan, nu întotdeauna valori majore, reale. Iată motivul pentru care editorii și agenții literari sunt tot mai interesați, în primul rând, de scriitori marginali, căci aceștia constituie, nu o dată, valorile reale, nu rareori incomode pentru oficialități. Unii reprezentanți ai culturilor europene au înțeles, așadar, că ceva este extrem de putred în Danemarca de pe malurile Dâmboviței, unde – radicalizându-se pe parcursul ultimului deceniu – câteva grupuri abuzive aflate la putere în cultura română au purces la soluția de o brutalitate unică și în esență incalificabilă: decimarea elitelor creatoare ale țării noastre în piața publică, fenomenul care a luat proporții îngrijorătoare fiind necrofagia. Pune pe gânduri din ce în ce mai mult intensitatea cu care este alimentată și încurajată o atitudine monstruoasă față de victimele regimului dejist și ceaușist, între acestea nu puțini scriitori de anvergură, prin a căror operă s-a conservat – în condițiile unui regim criminal – europenitatea literaturii române. Cum să uiți modul în care au fost lapidați în piața publică Adrian Marino, Mircea Iorgulescu, Cezar Ivănescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Ștefan Augustin Doinaș ș.a.? În ce fel să dai uitării patapieviciana „tablă de valori acceptate” sau lista cu scriitori depășiți? Referindu-se la dosarele fabricate în retortele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și la scriitorii îmbrânciți de colegi în mormânt în timpul mineriadei mediatice – Marin Sorescu, Valeriu Cristea, Cezar Ivănescu și Mircea Iorgulescu – prozatorul Augustin Buzura găsise, la un moment dat, o sintagmă ce definea cu precizie instrumentele folosite în războiul civil din cultura română: dosare care ucid. Nu voi insista asupra acestei dramatice realități, despre care au scris Gabriel Andreescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Magda Ursache, Nicoleta Sălcudeanu, Theodor Codreanu, Marian Victor Buciu, Ștefan Borbély, Bogdan Crețu, Adrian Dinu Rachieru și alții.

Lucrurile, însă, straniu, au rămas intacte. Aproape. Nu pricep din ce motive statul român, prin instituțiile sale abilitate, continuă să exporte în majoritatea cazurilor valori care nu ne reprezintă, din contră, ne deservesc imaginea; de altfel, s-ar putea face o antologie a rușinii din noianele de scabrozități sau nedreptăți, calomnii ori insanități, ce au ca țintă națiunea română, dimensiunea națională, limba română, identitatea națională, tradiția sau scriitorii ce constituie exponenții identitari de vârf ai României, în frunte cu Mihai Eminescu etc., aberații denigratoare, scrise de-a lungul anilor de H.R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și alți intelectuali de curte ai lui T. Băsescu. Statul român continuă să promoveze o politică de discriminare a literaturii naționale în condițiile în care profesorul emerit al Universităţii Cambridge, scoțianul James Mirrlees, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, susține că „rădăcinile voastre sunt clătinate, iar acestea nu se pot repara”. Și noi știm că acest cărturar are, din nefericire, dreptate: România profundă, România eternă este împânzită, sabotată, calomniată și subminată – în proporții alarmante – de hibrizi culturali, după cum îi numea Mircea Eliade pe cei ce pierd iremediabil orice legătură cu rădăcinile identitare. De fapt, grave nu sunt atât diatribele antinaționale ale acestor indivizi; grav e că – fiind la curent cu paginile lor antiromânești, niciodată regretate public – o parte covârșitoare a presei culturale, prin reprezentanții ei de prestigiu, n-a ezitat să le laude în exces diatribele și operele lor de câini de pază ai ideologiei politic corecte. Să fie acesta un semn de oportunism, un indice al fanariotizării unei părți a scriitorilor români?

Se știe că cel mai greu lucru din lume sau, mai exact, unul dintre cele mai grele lucruri din lume e să vorbești despre tine însuți. Pomenită în situația de a face aceasta în fața unei asistențe numeroase, unde erau invitați circa o sută de poeți din întreaga lume, intuind că astfel nu fac altceva decât să le comunic ceva nelipsit de importanță inclusiv despre mine însămi, gâfâind de emoție, le-am vorbit despre țara mea, despre care, probabil, unii dintre ei credeau că nu știu mai nimic. Le-am amintit numele de care, în mod sigur, au auzit, iar unii dintre prietenii mei, poeții, le-au îndrăgit – nume de mari artiști, dăruite lumii de România: Brâncuși, Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Tristan Tzara, Panait Istrati, Paul Celan ș.a. La fel de importante – mai puțin cunoscute însă, în primul rând, în țara lor – sunt numele unor creatori de anvergură ca, de pildă, Lucian Blaga, George Bacovia, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Nicolae Breban, Eugen Simion, Augustin Buzura, Adrian Marino, Nicolae Balotă, Ștefan Augustin Doinaș, Cezar Ivănescu, Eugen Uricaru, Norman Manea, Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Paul Goma, Virgil Tănase, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Dumitru Radu Popescu, Virgil Nemoianu, Basarab Nicolescu, Magda Ursache, Theodor Codreanu, Marin Sorescu ș.a. Este în afara oricărei discuții faptul că vecinătatea unor asemenea nume obligă. Obligă inclusiv să înveți meserie. Se înțelege de la sine că pentru cei circa o sută de poeți, care recunoscuseră unele nume rostite – în preajma Templului Poeziei de pe platoul tibetan – devenise limpede că nu veneam dintr-un pustiu, nici dintr-o siberie a spiritului, cum se exprimase calomnios cineva, încercând să sugereze ceea ce spunea Mircea Cărtărescu – eternul favorit al caselor de pariuri la Premiul Nobel – și anume că perioada comunistă nu a dat scriitori adevărați, reușind astfel splendida performanță de a-și tăia creanga de sub picioare, căci autorul Levantului – ca și subsemnata, de altfel (născută, crescută și formată în URSS, mai exact, în Basarabia aflată sub ocupație sovietică) – fiind născut în Republica Socialistă România, este produsul acelei perioade nemernice, în care o seamă de creatori – unii dintre ei amintiți pe platoul tibetan – au dat o literatură care, de decenii, rezistă celor trei examene definitorii: critica de specialitate, lectorii și timpul.

Pus în situația de a vorbi despre sine însuși, fiecare poet sau romancier român de o reală vocație se va referi la literatura majoră a țării sale și la numele ei intrate în patrimoniul universal. Doar unii – ca și statul român care, dintr-un reflex sinucigaș și în esență de nepriceput, și-a exilat valorile – vor avea sindromul acela straniu, numit de Dumitru Țepeneag blocajul maxilarului. Sindrom ce se declanșează când vreun scriitor român de mâna a doua spre a treia sau a patra e pus în situația de a se referi la alți colegi din țară, ale căror titluri sunt ades de negăsit acasă, în vitrinele librăriilor. Ca și sub comunism, în România de azi – cu vorbele cărturarului Nicolae Balotă – adevărata cultură e subterană – adevăr înțeles și de unii oameni de cultură din străinătate.

Total 0 Votes

0

0