Alina Cozan: Cum trăieşte românul sărbătorile departe de ţara lui
Această toleranţă există mai mult decât într-o ţară în care numărul aparţinătorilor unei religii reprezintă majoritatea. Toleranţa religioasă permite deschideri sociale, o altfel de comunicare între oameni de religii diferite.
Emigraţia este o haină largă sub care intră frigul, singurătatea şi spaima, depresia, schizofrenia, durerea şi dorul de iarba verde de acasă. Românii sunt încă un popor nostalgic şi spun „încă” pentru că, este foarte posibil ca, după câteva decenii de civilizaţie (cu condiţia ca aceste decenii din faţa noastră să fie paşnice) să ne părăsească şi pe noi dorul de acasă, credinţa, nevoia de a avea o identitate. În această trăire pe 
interval şi românii se prind de tot ceea ce pot ei, pentru a avea sentimentul unei rădăcini, iar religia este ceea ce îi leagă de un anume „acasă”, de tradiţie, de familiile lor rămase departe, de propria lor copilărie.
În noaptea de Înviere sau în zilele de Crăciun, când bisericile românilor ortodocşi din emigraţie sunt pline, când este frig şi când încă îţi îngheaţă picioarele şi mâinile şi toate măruntaiele din pântecul tău orientat spre tot ceea ce este pământean, când stai în picioare în construcţiile reci din piatră în ţări şi în locuri străine ţie, şi când frigul te pătrunde dincolo de orice imaginaţie, atunci te apropii mai mult de Dumnezeu şi drumul până la acel moment al apropierii de El te cucereşte. Atunci, în acele clipe, aproape de toţi cei care vin din lumea din care vii şi tu, atunci, chiar dacă ai sentimentul că rădăcina ta este prinsă într-un stâlp, într-un smoc de paie, într-o mlaştină, sau când simţi că rădăcina ta stă înţepenită precum rădăcinile aeriene ale orhideelor îndreptate spre cer, în clipele acelea te simţi acasă, atunci simţi că ţi-ai făcut datoria, că eşti undeva, într-o comunitate a ta, prins de ceva şi simţi că ai pe cineva al tău acolo, în străinătate, care te apără, te protejează, în care crezi şi care este mai presus de toate greutăţile, umilinţele, neputinţele tale. Şi acel cineva este comunitatea care trăieşte cu tine în aceeaşi credinţă, în aproape aceleaşi valori, în aceleaşi ritualuri.
Structural omul are nevoie de ritual, indiferent dacă acesta este sacru sau profan. Ştim acest lucru mai ales de la Mircea Eliade.
Omul este însetat de repetiţie şi sătul ulterior de ea, devine iubitor de haos, apoi sătul de haos se reîntoarce la ordine. Ritualul este o mişcare ciclică a individului în lumea exterioară, o anumită ordine existenţială, o mişcare între sine şi lumea sa din afară. Ritualul, în special cel sacru, determină o anumită percepţie a timpului în armonia pe care o creează, timpul capătă, prin ritual, o altă dimensiune. În emigraţie, mai mult decât atât, ritualul sacru recreează pe lângă dimensiunea timpului, şi dimensiunea spaţiului pierdut.
Un imigrant, singur sau doar cu mica lui familie, va avea, în această lume nouă, nevoia de rădăcină, de un statut al lui, de o raportare la ceva, de un fel de patrie în care să-şi simtă urmele lui şi pe ale semenilor săi lăsaţi acasă, ceva care să-i dea sentimentul continuităţii, al unui plin. Biserica, sau mai precis comunitatea de la Biserică, îi va satisface această necesitate interioară cel puţin pentru o perioadă de timp, în pre-adaptare. Dacă însă această perioadă se prelungeşte, imigrantul, pe de o parte, îşi poate rata integrarea completă în lumea lui nouă deoarece nu se va mai putea desprinde de limba şi comunitatea lui, pe de altă parte, scos din această lume a lui, mai ales la maturitate, şi dus în altă lume, nu-şi va mai putea reface echilibrul unde se poate regăsi pe sine, cu toată fiinţa sa şi atunci devine depresiv, schizofrenic.
Religia, ca element al diasporei este atât un model interior dar şi unul social, exterior, de existenţă.
Toate religiile fac promisiuni, dar în realitate capacităţile omului nou, contemporan, şi resursele lui, sursele lui de informare îi permit să aibă mult mai multe îndoieli decât avea omul acum 100 sau 2000 de ani. În acest secol dominat de informaţie până şi religia pare a fi influenţată de fenomenul tehnologic şi pare a se adapta la el. Religia, indiferent de spaţiu şi de timp oferă, atât prin perspectiva ei sociologică cât şi prin cea mistică, o alternativă la materie, o altă formă de existenţă, o posibilitate a dobândirii unei împliniri, este o formă de a te simţi pe tine însuţi altfel, îţi dezvoltă problematica conştiinţei şi ţi-o înţepeneşte spaţial, îţi pune problema raportării tale la altceva şi deschide posibilitatea unei mirări în faţa Universului.
Imigranţii vin în general din societăţi mai puţin dezvoltate, unde religia mai joacă un rol în societate, unde ritualurile ei sunt incluse în manifestări sociale, unde religia nu este doar banala alternativă socială, ci ea ţine, întâi de toate, de tradiţie.
Este interesant acest raport între modernitate şi religie. Cu cât o ţară este mai modernă, cu atât religia este mai puţin prezentă în societăţile respective. Căci într-o ţară modernă individul nu mai simte nevoia imediată şi directă a religiei, o societate modernă oferă cetăţenilor săi foarte multe posibilităţi de relaxare, de aparentă umplere a timpului individului, iar individul, ocupat cu societatea consumistă, ajunge să nu-şi mai pună probleme spirituale, fie din lipsă de interes, fie din lipsă de timp, de motivaţie, obosit de societate, deseori nici măcar conştiinţa golului n-o mai are. Pe de altă parte, omul modern nu mai este interesat de complexitate, ci doar de materie, de ritualul profan, nu de cel sacru. Dar absenţa sacrului îl goleşte, îl face să-şi piardă poate un simţ al fiinţei, o raportare a ei la ceva superior, un element pe care societatea consumistă îl împiedică, ea pune consumatorul pe primul plan, consumatorul este rege când de fapt el devine sclavul ei cel mai de preţ.
Imigranţii sunt importanţi pentru că aduc cu ei în comunităţile lor ritualuri, tradiţii, şi prin ele o raportare la identitatea naţională şi acea necesitate de a trăi într-un fel de patrie ideală, pierdută. Copiii imigranţilor, care trăiesc în societăţi parţial desacralizate, în ţările de emigraţie, rămân cu sau fără voia lor deseori în aceste ritualuri, apoi dispar în societatea desacralizată şi îşi aleg singuri modelele lor de existenţă, trăind în general fără nevoia de a simţi complexitatea, fără necesitatea misterului, fără curiozitatea de a-şi explora fiinţa, în partea ei spirituală. Asta poate pentru că nu înţeleg sensul religiei, al misticului, poate că această formă de înţelegere ţine de o anumită maturitate a omului.
În emigraţie oamenii trăiesc altfel religios, acolo se adună de fapt tradiţii din toate zonele ţării, diaspora este mica Românie, o Românie în miniatură. Dar, ce este cel mai specific în emigraţie este scoaterea din religie a formelor fără fond. Imigrantul abandonează forma şi se lipeşte de fond, începe să înţeleagă sensul, misterul de dincolo de socialul religios. Explicaţia cea mai simplă ar fi aceea că individul, scos din mediul sau din comunitatea sa, din lumea sa socială, bună sau rea, încearcă să şi-o refacă în alte părţi, interpretând lumea religioasă mitul, ca o patrie pe care n-o mai poate pierde, ca pe o lume ideală, statornică, care nu este nici bună, nici rea, ci e pur şi simplu o lume a lui. Această modalitate devine absolut valabilă, atâta vreme cât omul trăieşte libertatea, e fericit şi îşi găseşte o rădăcină undeva.
În emigraţie, reprezentanţii religioşi adesea renunţă la comerţul care se practică în România cu obiectele de cult minimalizând tot ce se poate minimaliza, renunţă la tot ceea ce are legătură cu habotnicia astfel încât credinţa ajunge să fie trăită în curăţia ei. În această formă ea devine brusc absolut cuceritoare.
O caracteristică interesantă în migraţie este toleranţa religioasă în mozaicul pe care de obicei îl oferă societăţile unde trăiesc imigraţii.
Îmi amintesc că, la un moment dat, am participat împreună cu un grup de tineri români ortodocşi la Ökumenische Kirchentag de la Berlin unde erau aşteptaţi oameni din toate religiile lumii. A fost una dintre cele mai puternice experienţe pe care le-am trăit în Germania. În acele zile în care erau zilnic concerte de muzică religioasă, mese rotunde, conferinţe, slujbe, întâlniri, lansări de cărţi, oamenii stăteau pe iarbă prin parcuri, se îmbrăţişau pe stradă unii cu alţii, se salutau, îşi vorbeau cu mult curaj reciproc schimbând adrese sau doar simple zâmbete, şi totul era armonie şi pace în jur. În orice colţ al Berlinului vedeai budişti care mergeau în picioarele goale atenţi să nu calce furnicile, musulmani, călugări benedictini, ortodocşi români, bulgari, ruşi, georgieni, greci şi toţi erau numai un zâmbet. Aceasta era toleranţa religioasă, respectul reciproc pe care şi-l datorau unii altora, era iubirea, era forma umană, reprezentarea divinităţii printre oameni egali. Şi funcţiona. Cel puţin atunci, prima oară, a funcţionat excelent.
Această toleranţă există mai mult decât într-o ţară în care numărul aparţinătorilor unei religii reprezintă majoritatea. Toleranţa religioasă permite deschideri sociale, o altfel de comunicare între oameni de religii diferite. Ei nu doar că se tolerează reciproc, dar se ajută reciproc. Această toleranţă religioasă poate fi chiar motivul pentru aparţinătorii unei religii de a-şi intensifica credinţa calitativ. Uneori această dimensiune religioasă îi uneşte pe migranţii care vin din locuri diferite ale lumii, fie că ei aparţin sau nu de aceeaşi religie. Oamenii religioşi, dar în primul rând cei credincioşi, din toate religiile, ating nişte subtilităţi spirituale şi îşi înţeleg şi îşi respectă reciproc dimensiunea lor existenţială. Fanatismul religios în emigraţie, în special în ţările occidentale, este un fenomen importat, el nu este specific acestor societăţi. Nu ştiu dacă ecumenismul este o soluţie, la fel ca şi globalizarea, dar un semn că omul a ajuns pe o treaptă superioară a evoluţiei sale în procesul de înţelegere a lumii ar trebui să fie şi toleranţa religioasă, acceptarea celuilalt de lângă tine, ca culoare, religie, orientare politică, altfel decât acum 1000 de ani.
În comunităţile religioase în care trăiesc, chiar în diasporă, în emigraţie, oamenii experimentează dezamăgiri teribile si atunci fug şi se ascund în spatele altor religii sau renunţă complet la condiţia lor de oameni credincioşi. Dezamăgirile apar fie atunci când aşteptarea este prea mare sau comunitatea respectivă are reguli incompatibile cu ale omului respectiv. Cert este că atunci când individul este obligat, pentru un motiv sau altul, să părăsească comunitatea, el se va condamna la singurătate, cel puţin pentru o anumită perioadă de timp. În situaţia în care va fi exclus din comunitate, direct sau indirect, pedeapsă mai mare pentru el nu există. Fiindcă el ajunge atunci să-şi piardă familia.
Românii, atunci când se reîntorc în România, prima nostalgie pe care o au este aceea relativ la trăirea religiei în forma ei curată din emigraţie. Desigur, fiecare experimentează individual fenomenul, dar majoritatea suspină adânc atunci când aici, la ei acasă, unde sunt biserici la fiecare colţ de stradă, nu-şi mai regăsesc, printre iconiţe şi superstiţii, trăirile lor din lumea de dincolo. Iar aceasta este răzbunarea trăirii pe interval.
