Nu avem librării româneşti nicăieri în lume. Nu e o ruşine? Ce altă dovadă de lipsă de viziune în activitatea ICR de până acum, birocratică, fals culturală, fară simţul realităţilor?
Recenta numire a lui Radu Boroianu în funcţia de preşedinte executiv al ICR a dus la o schimbare 
semnificativă în organigrama acestei instituţii de importanţă vitală pentru cultura românească. Până acum, preşedintele ICR ocupa şi funcţia de preşedinte al Consiliului Consultativ al ICR (un fel de parlament al instituţiei, care are datoria de a confirma sau de a infirma, prin vot majoritar, deciziile luate de preşedintele executiv, dar mai ales este dotat prin lege cu vocaţia de a propune eventuale modificări ale legislaţiei după care funţionează ICR).
Radu Boroianu a hotărât, în premieră în istoria instituţiei, să separe cele două preşedenţii şi l-a numit pe academicianul Nicolae Breban în fruntea acestui „parlament” interior. Este aproape o revoluţie de mentalitate. Un conducător cu numire politică a simţit nevoia să-şi asocieze, în rang egal, un conducător cu o autoritate culturală. Nu ar fi putut face o alegere mai inspirată. Nicolae Breban are maximum de autoritate legitimă în lumea culturii româneşti de azi. Poate că s-ar mai fi putut găsi un academician cu maximum de autoritate culturală (mă gandesc, de pildă, la matematicianul Solomon Marcus), dar, cu siguranţă, nici un alt academician n-ar fi avut maximul adecvării de om potrivit la locul potrivit pe care o are Nicolae Breban în aces caz.
Scriitorul şi academicianul Nicolae Breban cunoaşte ca pe propriul său stilou mediile culturale occidentale şi mediile culturale româneşti.
La ICR, această dublă competenţă este cheia tuturor problemelor de conducere, întrucât nu poţi fi un bun exportator de valori culturale româneşti dacă nu eşti familiarizat cu ele şi, chiar dacă eşti familiarizat cu ele, nu poţi înţelege în ce afacere te afli dacă nu eşti familiarizat la fel de bine cu exigenţele pieţelor culturale străine.
Destinul său personal a vrut ca Nicolae Breban să fie un reprezentant de cel mai înalt nivel al culturii române de azi, fiind, totodată, familiar mediilor culturale din Franţa şi Germania, ţări în care a fost prezent ani de zile prin conjuncturi de biografie şi prin traducerea cărţilor sale.
Multă vreme (prea multă), ICR a funcţionat birocratic şi subcultural, lăsând marile decizii de promovare a valorilor noastre pe seama unor proceduri aşa-zis impersonale. Or, în materie de cultură nu conteaza impersonalitatea unor proceduri, ci onestitatea şi curajul unor decizii asumate de 
marile personalităţi. Prea multă vreme deja, tot mediul politic românesc a uitat de acest principiu, lăsându-se târât în iluzia că orice funcţionar de stat ar putea învăţa nişte proceduri prin care să identifice care ar fi diferenţa de valoare dintre pictorul Mirel Zamfirescu şi caricaturistul Dan Perjovschi, ori dintre poetul Ion Mureşan şi nu ştiu care epigramist.
Nu, de o mie de ori nu. Valoarea culturală nu se oferă unei cunoaşteri statice ori unor proceduri impersonale de recunoaştere. Iar dacă este vorba despre înţelegerea modului în care valorile autentice ar putea fi promovate pe pieţele străine, desigur că, în esenţă, este vorba despre finanţarea acestui demers. Iar dacă finanţarea nu este încă suficientă, cu atât mai grav ar fi ca – în condiţiile unui buget insuficient – să risipim aceşti bani pentru toate mofturile subculturale ori pentru cine ştie ce snobisme de ultimă oră (şi de unică… folosinţă).
N-am a face aici o laudatio. Dar aş vrea să reiterez o propunere pe care i-am prezentat-o în trecut, fără succes, unui preşedinte ICR. Propunerea mea este atât de naturală, încât nici azi n-am încetat să mă uimesc că n-a avut-o nimeni înaintea mea! Un sistem de burse ICR, în cadrul editurii instituţiei, care să finanţeze corespunzător documentarea unor autori români în diaspora, dar mai ales în comunităţile româneşti din Valea Timocului, din Ucraina, din Basarabia, din Ungaria. Şi din Canada, SUA, Spania, Italia etc. Aşadar, un sistem de burse de creaţie menit să aducă în planul editorial al ICR cărţi despre comunităţile româneşti din afara ţării. Ce fel de cărţi? Reportaje. Studii sociologice. Istorie recentă. Studii de mentalitate. Studii genealogice. Studii economice. Toate genurile de studii care ar putea interesa autori români din ţară şi din străinătate, publicul românesc şi… interesul naţional.
Am lăsat în urmă interesul naţional în chip polemic: până acum, acest interes a fost ultimul în lista de priorităţi a ICR. Să sperăm că, iată, cei din urmă vor fi cei dintâi.
Iniţiativele nemaipracticate de ICR ar fi, oricum, mai numeroase decât cele deja practicate. Un târg internaţional de carte la Bucureşti, la Palatul Parlamentului, de pildă, ar consolida poziţia noastră pe harta culturală a lumii. La fel, o bienală de arte plastice (care ar putea purta numele lui Brâncuşi).
Nimic – în afară de cronica subfinanţare de azi a ICR – nu ne-ar putea opri să concurăm cu ţările vecine (Ungaria, Polonia etc.) în materie de traduceri şi de promovare a acestor traduceri. Cine se va fi uimit, oare, că nu ne-am îngrijit niciodată cum se cuvine de exportul unui mare poet cum este Blaga? Decât o mie de mici manifestări mai mai mult sau mai puţin relevante, trecerea unor astfel de poeţi în limbi străine ar putea juca rolul pe care, din păcate, azi, nici ambasadele noastre nu-l pot juca pentru imaginea României. Căci imaginea ţării o dau realităţile şi cultura ei. Iar cu realităţile noastre nu prea ne putem lăuda.
P.S. Nu avem librării româneşti nicăieri în lume. Nu e o ruşine? Ce altă dovadă de lipsă de viziune în activitatea ICR de până acum, birocratică, fals culturală, fără simţul realităţilor?
