Scrierea unei cronici după lecturarea masivului volum al Adrianei Babeţi este un proces destul de intimidant. Amazoanele. O poveste reprezintă un travaliu de concepere şi de cercetare întins pe o durată de trei decenii, după cum povesteşte autoarea, iar, la final, după ce impresiile s-au decantat, motivaţia acestei lungi incursiuni este destul de evidentă. Volumul este unul compact, exhaustiv, redactat cu minuţiozitate, rigurozitate şi acribie ştiinţifică, fără a deveni însă o lucrare pedantă sau dificilă, pasiunea autoarei inspirând, la rândul ei, o pasiune în persoana fiecărui lector, mai ales, având în vedere că, în rândul amazoanelor putem găsi figuri dintre cele mai diverse: pentru cei care nu se delectează cu lecturi din Homer, autorii decad
enţi sau clasici, există Lisbeth Salander; pentru aceia care în copilărie erau captivaţi în faţa ecranului, urmărind serialele cu femei aventuroase şi puternice, există Xena sau Nikita. „Fiecăruia după nevoi“, pare să ne spună autoarea, însă un lucru este sigur: fascinanta istorie culturală a amazoanelor nu poate lăsa indiferent pe nimeni.
Adriana Babeţi îşi proiectează chiar volumul ca pe un tratat de luptă, cu toate strategiile de rigoare – Îmbărbătare, Atac, Incursiune, Contraatac, Încercuire, Asalt, Paradă şi Retragere, în descendenţa unei dorinţe mai vechi, aceea de a scrie un eseu despre fortăreţe, un studiu despre „arme şi litere“, pasiune descinsă din jocurile de strategie militară, învăţate de la un ofiţer în perioada copilăriei. Şi o luptă va fi, în final, toate „fronturile“ vor fi acoperite, iar figura amazoanei triumfă prin armele specifice exegezei: apelurile la istorie, filosofie, literatură, antropologie, psihologie, studii culturale, sociologie, istoria artei etc. Fireşte, este vorba despre o poveste, nu despre o istorie (cum a fost cazul Dandysm-ului) dintr-un motiv foarte simplu: amazoanele reprezintă creaţii şi reminiscenţe ale unui anumit tip de imaginar, ele sunt proteice, circumscrise de un context socio-cultural, astfel încât fiecare orizont mentalitar îşi are apanajele şi emblemele sale. Mutatis mutandis, indiferent de ce ar reprezenta şi care le vor fi atributele, au continuat să desemneze o imagine şi un statut şi să suscite interes încă din Antichitate.
Reiterând ideea propusă de autorii celebrelor cinci volume din Istoria femeilor în Occident, cercetătoarea remarcă faptul că, în lumea greco-romană, femeile erau subsumate unor idealuri şi funcţii limitate, precum afirmă şi Demostene: „Pentru desfătare – curtezana, pentru treburile zilnice – concubina, iar pentru îngrijirea căminului şi născutul urmaşilor – soţia“, toate jucând cuminte rolul unor reprezentări predefinite. Astfel că nu este de mirare că amazoanele sunt nişte personaje „ex-centrice“, din afara canonului, nereglementate de imaginarul occidental şi nesupuse dogmelor utilitare.
Inventarierea filologică şi istorică a acestora începe cu definirea, cu stabilirea originii şi a cadrelor de provenienţă. Amazoanele sunt menţionate pentru prima dată de Homer (în Iliada), iar statutul lor este unul problematic şi confuz: sunt considerate a fi, rând pe rând, femei de spiţă zeiească, fiice ale lui Ares, un neam din partea de apus a Lybiei (Diodor din Sicilia), văduve sau soţii răzvrătite care, în urma umilinţelor suferite din partea învingătorilor în războaie, îşi compun o nouă personalitate: răzbunătoare, agresivă, stringent antipatriarhală.
Oricum ar sta lucrurile, există o certitudine: ele vor reprezenta întotdeauna alteritatea, chiar barbarul, asemănându-se, în acest fel, cu vagabonzii sau străinii, nevorbitori de greacă, pentră că, după cum se ştie, statutul de barbar era foarte bine delimitat în lumea greacă, ajungând să însemne, de cele mai multe ori, tot ce nu era conform cu o realitate primordială. De aici provin, desigur, şi deformările şi exagerările sau istoriile imaginate puse pe seama lor. Pentru cei care au avut interogaţii cu privire la imaginea din popular culture, a femeilor cu un singur sân, autoarea oferă surse istorice şi bine dozate, de la Strabon şi Diodor din Sicilia, care, pe urma lui Hipocrate, vorbesc de arderea sânului drept, până la interpretări ulterioare, unde prefixul privativ (a) devine unul inclusiv (filologul M. A. Bailey), când se argumentează că, de fapt, ele ar fi femei cu sânii robuşti sau că sunt carnivore şi nu consumă pâine.
Rădăcinile lor sunt, şi ele, dintre cele mai diverse: după Eschil, Diodor şi Strabon, acestea provin de la gurile Termodonului; alte surse indică malul lacului Meotis, poalele Caucazului sau munţii Albaniei scite, Libia, insula Hespera.
Dificultăţile de interpretare şi de autentificare a informaţiilor sunt enorme, dar caracteristicile care le-au făcut celebre rămân aceleaşi: sunt femei care trăiesc în matriarhat, puternice, agresive, luptătoare şi, deseori, de o cruzime care o depăşeşte pe cea a bărbaţilor. Pe parcursul întregului volum, Adriana Babeţi procedează cu minuţiozitate la o redefinire a raporturile imagistice, a ceea ce reprezintă, în funcţie de epocă, acest tipar istoric şi cultural. De cele mai multe ori, imaginea lor este „îmblânzită“, încărcată cu un plus de feminitate prin diferite strategii, pentru a se conforma unui canon sau unei viziuni. Amazoana Evului Mediu va reprezenta, dată fiind emergenţa creştinismului, o figură barbară, în completă neconcordanţă cu statutul femeii impus şi respectat (deşi, mai există o grilă: romanele ni le prezintă ca fiind şi viteze, dar şi „înţelepte şi pline de graţie, pentru a nu perturba drastic modelul creştin“), în timp ce, în secolul XX, poveştile de dragoste le vor accentua feminitatea, estompând agresivitatea şi inaccesibilitatea.
Mutaţiile survenite devin vizibile şi în Renaştere, unde se proiectează o imagine ambivalentă, din secolul al XIV-lea intrând tot mai mult în uz termenul de „Virago“; acesta desemnează, pe de-o parte, femeile robuste sau fecioarele războinice, dar, pe de altă parte, nu trece mult până când sensul devine peiorativ, caracterizând o femeie de tip Dominatrix, care nu necesită nici protecţie masculină şi nici nevoie de bărbaţi în genere. Astfel că, punctează autoarea, „din secolul al XIX-lea îl vom întâlni, în limbile engleză şi franceză ca fiind echivalent pentru Xantipe, harpii, scorpii“.
Barocul, la rândul său, este deţinătorul unor surse textuale care aduc în scenă femei puternice. Autorii din „Siglo de Oro“ – Lope de Vega, Calderón de la Barca, Tirso de Molina – denotă un interes crescând faţă de „mujer varonil“, dar, în acelaşi timp, circumscriu o opoziţie paradigmatică: preţul pe care aceste femei trebuie să-l plătească pentru dorinţa lor de emancipare, care este unul catastrofal: prin faptul că renunţă la dragoste, considerată a fi apanajul şi scopul sui generis al femeii, ele îşi pierd, astfel, esenţa ontologică. Bogat este barocul şi în reprezentările plastice, unde cele două tablouri ale lui Rubens (Bătălia amazoanelor), depun mărturie pentru această fascinaţie pe care imaginarul insolit, grotesc, noir al barocului o păstrează în subsidiar, dar şi în avanscenă.
Tributar radicalismelor este şi secolul romantic, pentru care emblematică este atitudinea lui Heinrich von Kleist, care va rescrie duelul dintre Ahile şi Pentesileea, acesta devenind „textul de graniţă care produce marea breşă, deoarece se desparte de orice canon“, sfârşindu-se cu victoria şi sinuciderea Pentesileei. Deşi ne-am aştepta, în acest mod, la o „resuscitare a temei amazonice în literatură şi arte, realitatea este însă că bilanţul amazoanelor este destul de firav în perimetrul romantismului“. Printre multiplele explicaţii, autoarea menţionează însăşi figura eroului romantic, timid, firav, care nu ar fi putut imagina decât femeile angelice sau, din contră, demonice, dar rareori unele puternice, virile, care să contrasteze atât de mult cu o imagine efeminată şi lipsită de corolarul puterii. Cel mai adesea însă, secolul romantic este străbătut de ideea emancipării naţionale care se conjugă, astfel, cu libertatea; vom remarca, în acest sens, multiple opere în care femeia luptătoare este tocmai imaginea libertăţii (Libertatea conducând poporul, Delacroix) şi întruchiparea unui ideal care striveşte servitutea. Inspiraţia pentru toate aceste prototipuri ar putea fi găsită atât în Revoluţia franceză, care „urcă şi apoi striveşte pe scena istoriei amazoanele“, dar şi de apariţia unor femei emancipate, scriitoare, artiste plastice, conducătoare de saloane, printre care se remarcă Louise de Gachet (exilată din Franţa), celebră pentru apariţiile în travesti bărbătesc.
Cele mai incitante figuri vor rămâne amazoanele decadenţilor, care paradoxal, deşi erau în mare parte misogini (Baudelaire predică des repulsia faţă de corpul feminin) au dat naştere la un tipar al femeii virile, androgine, fiind simptomatică „fascinaţia pe care o exercită asupra dandy-lor cele două categorii: curtezana şi amazoana“. Cercetând terenul (autoarea are la activ câteva studii despre decadentism şi dandy), Adriana Babeţi nu respinge ipoteza conform căreia aceste particularităţi ciudate (dandy-ul este el însuşi efeminat) îşi găsesc explicaţia într-un „psihism abisal trans-istoric“. De altfel, în epocă, sunt celebre două studii; cel al lui J. J. Bachofen, apărut în 1861 – Das Mutterrecht, consacrat matriarhatelor şi volumul Venus im Pelz al lui Sacher-Masoch, care impune un model dominant de feminitate, în timp ce masculinul devine entitatea subjugată (masochismul).
În sfârşit, cel mai eteroclit secol cu privire la reprezentarea amazoanelor este secolul XX; acestea îşi vor face apariţia în popular culture şi vor fi repede asimilate de imaginarul modern, prin intermediul serialelor tv, comicsurilor, filmelor, artelor, revistelor şi reclamelor. Pentru cultura înaltă vor rămâne în memorie figurile lui Lisbeth Salander, cele din filmele lui Tarantino (Kill Bill) sau ale lui Ang Lee (Tigru şi dragon), dar şi eroinele de benzi desenate: Wonder Woman, Catwoman etc. În Apocaliptici şi integraţi, Umberto Eco realiza şi el acest mare impact pe care l-a avut popularizarea figurii feminine puternice în spaţiul public şi care a dus la dezvoltarea studiilor de gen, dând naştere la mai multe valuri ale mişcării feministe. Autoarea trece, desigur, în revistă prezenţa pe scena politică şi socială a acestor amazon-figures, cu toate implicaţiile pe care le produc, de la mişcările separatiste din Europa Occidentală, la valurile feministe şi post-feministe care, în acest fel, recuperează terenul pentru studiile de gen. Cu alte cuvinte, cercetătoarea nu pierde din vedere niciun aspect în configurarea unui portret complex şi contribuţia teoretică substanţială revelează, pe lângă virtuţile speculative excelente, şi o informaţie foarte bine gestionată.
Întrebându-se cum stau românii la reprezentările de acest tip, Babeţi remarcă faptul că, într-o cultură întârziată şi eminamente patriarhală până la un punct, conturările profilului nu aveau cum să fie consistente. Totuşi, ele există. Un prim text care ar configura figura amazoanei este Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (Dimitrie Cantemir), după care, în epoca interbelică, le vom întâlni în persoana Adei Razu, eroina Hortensiei Papadat-Bengescu sau în unele opere ale avangardiştilor. O particularitate ciudată a fenomenului românesc ar fi aceea că amazoana este mult mai des conturată în texte tradiţionaliste decât moderniste. O posibilă explicaţie pe care o avansează este amprenta epocii: „Sunt de notorietate în epocă rezerva, dispreţul, chiar aversiunea unor scriitori pentru acest model de feminitate rebelă“. Va mai trebui să treacă ceva timp până autorii vor scăpa de impactul dogmelor generalizate.
Studiul este unul dintre cele mai fermecătoare pe care am avut ocazia să le citesc; el nu se adresează doar literaţilor sau „amazonologilor“. Dimpotrivă, neofiţii vor găsi multiple paliere care să suscite curiozitatea şi imaginaţia, de exemplu, capitolul dedicat secolului XX, unde se trec în revistă şi impactul automobilelor, şi generaţiile de flappers, dar şi cel intitulat Amazonstyle, unde regăsim elementele care contribuie la edificarea acestui model: cele de bodybuilding, de nutriţie, vestimentaţie, bijuterii, stilizări, celebra „pantaloniadă“ declanşată de apariţia jeansi-lor. Cum am menţionat anterior, erudiţia şi bibliografia vastă nu reprezintă un obstacol, nu se constituie în pedanterie, ci sunt pur şi simplu uimitoare, cazuistica rafinată ajungând, în cele din urmă, să prindă în mreje orice lector. La finalul volumului, nu am putut decât să îmi imaginez un scenariu asemenător celui din Watchmen; cât de bine i s-ar potrivi unei amazoane cuvintele lui Rorschach: „None of you seem to understand. I’m not locked in here with you. You’re locked in here with ME!”.
● Adriana BABEŢI, Amazoanele. O poveste, Editura Polirom, 2013, 740 p.
