În ultimele decenii, asistăm la degradarea politicii. Deja Habermas (Strukturwandeln der Öffentlichkeit, 1960) a arătat că, în societăţile modernităţii târzii, are loc o schimbare a caracterului politicii. Aceasta nu mai are ca scop promovarea de valori, ci, mai curând, gestiunea presupusă de supravieţuire. Ea nu mai apelează la gândirea şi voinţa cetăţenilor maturi pentru a dezbate probleme de interes public, ci caută să administreze populaţia distribuind servicii şi recompense
Discuţia despre politicieni este fără criterii şi confuză nu numai datorită carenţelor de informare. Acestea sunt, se poate spune, considerabile şi ne dăm seama de ele observând imprecizia cu care se folosesc termenii, de pildă, europenizare sau globalizare, mai nou tehnocraţie, ce t
rădează nesiguranţă. Într-o asemenea discuţie este vorba însă şi de ceva mai profund. Am în vedere schimbarea profilului celor care fac politică, care a avut loc în deceniile din urmă. Altfel spus, ne aflăm în societatea modernă târzie după procese ce au modificat acest profil, nu totdeauna univoc şi în bine.
Bunăoară, printre subsistemele societăţilor actuale (economic, instituţional, cultural, etc.), politica a preluat primatul. Politica nu determină în fiecare moment mersul societăţii, fiind covârşită în mod frecvent de economie sau de interesele de securitate, dar rămâne cea care imprimă direcţia de evoluţie. Pentru politician, de a cărui manifestare depinde soarta unor comunităţi întregi, rezultă astfel imperativul de a avea o concepţie asupra societăţii, ba chiar o viziune asupra alternativelor de evoluţie. Oricare cetăţean are o părere, fiecare poate evalua ceea ce este în jur, dar concepţii şi viziuni sunt, din nefericire, la prea puţini, iar când acestea lipsesc la politicieni, consecinţele sunt izbitoare: lucrul de azi pe mâine, debusolare şi incapacitate de proiectare.
Între timp, pe fondul diferenţierii valorilor din societatea modernă, s-a delimitat şi profesia de politician. Max Weber a arătat ce se petrece atunci când morala se desprinde de metafizică, politica de morală, economia de politică. Politicianul demn de nume este cel care poate aborda societatea pentru a o orienta. Nu este politică fără interes pentru putere, dar dacă acest interes nu este însoţit de competenţă relativă la întregul societăţii, se ajunge la alte consecinţe nefaste, adică decizii incoerente, legislaţie prost gândită şi instituţii de formă. Din profesionalizarea politicianului rezultă obligaţia stăpânirii capacităţii de a converti cunoştinţe în decizii la scara comunităţii.
În ultimele decenii, asistăm la degradarea politicii. Deja Habermas (Strukturwandeln der Öffentlichkeit, 1960) a arătat că, în societăţile modernităţii târzii, are loc o schimbare a însuşi caracterului politicii. Aceasta nu mai are ca scop promovarea de valori, ci, mai curând, gestiunea presupusă de supravieţuire. Ea nu mai apelează la gândirea şi voinţa cetăţenilor maturi pentru a dezbate probleme de interes public, ci caută să administreze populaţia distribuind servicii şi recompense. Alţii au arătat că şi politica poartă urmele golirii vieţii publice de morală (Gilles Lipovetsky, L’ère du vide. Essai sur l’individualisme contemporain, 1983), ale expansiunii cinismului (Peter Sloterdijk, Kritik der zynischen Vernunft, 1983) şi ale proliferării minciunii (George Şerban, Lying: Man’s Second Nature, 2001). S-a petrecut, în orice caz, degradarea politicianului, sinonimă cu reducerea acestuia la cel care reuşeşte să ocupe funcţii.
În modernitatea târzie nu s-a degradat doar politicianul; specialistul şi, generic vorbind, intelectualul au cunoscut un proces similar. Cu rare excepţii, şi unul şi altul s-au retras din misiunea de a arunca lumină asupra realităţilor şi de a promova soluţii raţionale, pentru a servi, în schimb, proiecte de scurtă respiraţie. Doar că efectele degradării politicianului se resimt mai direct: oportunismul, confuzia valorilor şi ineficienţa ocupă repede terenul.
În sfârşit, suntem nu numai în „al treilea val al democratizării” postbelice, ci şi martorii desfigurării democraţiei. În ţările cu democraţii consacrate, birocratismul a câştigat teren, ca urmare a tendinţei de reducere a democraţiei la alegeri periodice, iar în democraţiile tinere, a scăzut, deocamdată, rezolvarea de probleme cu mijloace proprii, în favoarea imitării. Deviza „corectitudinii politice (political correctness)” acoperă acum ambele experienţe şi duce administraţii întregi în incapacitatea de a sesiza schimbarea lumii şi de a face faţă noilor provocări.
Helmut Schmidt a trăit şi a gândit aceste procese ce au afectat profilul politicianului. El şi-a asumat politica de concepţie şi de viziune. El şi-a însuşit până la capăt imperativul profesionalizării politicianului. El a opus degradării felul major de a face politică. El a observat desfigurarea democraţiei şi a reacţionat la ea. Dintre politicienii de pondere, doar el a avut ocazia să întâlnească în cursul vieţii toate cele patru procese şi s-a confruntat cu fiecare. Puţini au dispus, în acest arc temporal, de cultura capabilă să facă faţă fiecăruia. Prea puţini au dat orientări care s-au confirmat în măsura în care a făcut-o fostul cancelar german.
Cu puţin timp în urmă, când, după nouăzeci şi şase de ani, el trece pragul lumii acesteia sau, cum spunea cu nedisimulată groază, „îşi schimbă adresa”, se cuvine să evocăm, în semn de omagiu, prestaţia sa publică. Reflecţia asupra ei poate lămuri, mai bine decât pe oricare alt exemplu, ceea ce înseamnă politicianul veritabil astăzi.
Este o prestaţie greu de egalat nu neapărat datorită funcţiilor pe care Helmut Schmidt le-a deţinut. Mulţi au funcţii, dar aceasta nu înseamnă de fapt mare lucru pentru cei din jur. Helmut Schmidt a fost ministru al finanţelor, al apărării, cancelar federal, editor al unei publicaţii de referinţă internaţională (Die Zeit) – funcţii în sine aducătoare de relief, fireşte. Dar manifestarea sa publică este greu de egalat datorită anvergurii pe care Helmut Schmidt a conferit-o rolurilor sale.
S-ar putea spune că, într-un sens, Helmut Schmidt s-a profilat înainte de a fi politician. Personalitatea a precedat politicianul – nicidecum invers, cum se vede abundent în jur. Când era orator, informarea extinsă, profunzimea şi francheţea ideilor, precizia limbajului, pe lângă nelipsitul recurs la ţigară, impresionau. Intervenţiile sale în scris, la fel. Într-una din cele mai recente, a prezentat cartea preşedintelui Xi Jinping, China regieren (2015), în cuvinte ce au făcut înconjurul lumii: este nevoie de o privire „obiectivă, istorică şi diferenţiatoare” asupra Chinei de azi, iar „liderii chinezi sunt mai bine informaţi asupra Vestului, decât invers, cei din Vest asupra Chinei”.
În cea mai simplă discuţie publică, se observă uşor faptul că mulţi argumentează fără etică, în vreme ce alţii au etică, dar nu argumentează. La orice apariţie – în scris, la televiziune, în arena politicii naţionale şi internaţionale – Helmut Schmidt a atras atenţia asupra sa prin viziunea sa proaspătă, opiniile elaborate şi ţinuta sa argumentativă. Dacă cei care clamează astăzi „comunicare nedistorsionată” şi-ar căuta exemple de oameni care fac din etică condiţia argumentării şi din argumentare o etică, atunci, cu singuranţă, ar găsi unul edificator în persoana fostului cancelar.
Odată cu Helmut Schmidt se confirmă din nou că istoria creează personalităţi în aceeaşi măsură în care personalităţile înţeleg istoria şi-şi asumă să participe la orientarea ei. El aparţine generaţiei care venea după celebra remarcă a lui Willy Brandt – Germania, prăbuşită în cenuşa războiului, s-a reconstruit – şi ştia că răspunde de integrarea credibilă a Germaniei între naţiunile lumii civilizate. De aceea, Helmut Schmidt a privit osmoza cu Franţa ca prioritate, apartenenţa atlantică ca axiomă, cooperarea cu Rusia ca ceva natural, alianţa cu SUA ca fundamentală, legătura cu China ca una benefică. Iar acţiunea sa a dat roade. În zilele reunificării Germaniei (1990), cancelarul din acel moment recunoştea faptul că reuşita istorică se datora şi integrării atlantice asumate de Adenauer, opţiunii proeuropene a fiecărui guvern german ulterior, politicii răsăritene a lui Willy Brandt, eficacităţii lui Helmut Schmidt în toate aceste direcţii.
Cunoaşterea vieţii efective, ca premisă a intrării în roluri publice, l-a caracterizat din plin pe Helmut Schmidt. Într-un interviu din Le Point (2013) el arăta că şi-a dat seama de la început, în faţa misiunilor din Răsărit ca locotenent în Wehrmacht, că „invadarea Rusiei de către Hitler va aduce înfrângerea şi destrucţia totală a Germaniei”. Apoi, într-o ţară în ruină, Helmut Schmidt şi soţia se socoteau „fericiţi” când puteau face rost de lemne să se încălzească sau reuşeau să vândă pe piaţă ceea ce croşeta mult respectata Loki. A studiat economia, renunţând la arhitectură sau arte, căci studiile erau mai scurte şi costau mai puţin.
Max Weber definea politica drept acţiune pentru dobândirea şi folosirea puterii. Unde este politică, este luptă pentru putere. Ca politician, Helmut Schmidt a dorit, la rândul său, puterea, dar a privit-o nu ca un scop în sine, ci ca mijloc în serviciul promovării unei societăţi democratice. Înainte de a aspira la o putere personală, el a fost politicianul cauzei publice şi al interesului public. Interesul pentru triumful unor valori a precedat la el angajarea în lupta pentru putere.
Faptul s-a putut constata, de pildă, în atitudinea faţă de opoziţie. Ca democrat convins – adică nu ca unul care mimează sintagmele epocii, dar sacrifică la prima ocazie democraţia – Helmut Schmidt atenţiona, din poziţia de cancelar consolidat în opinia electoratului şi în parlament, că opoziţia nu este destul de pregătită să fie alternativa la guvernare în orice moment. El cunoştea bine manevrele ce ţinteau atunci la schimbarea majorităţii din Bundestag, prin smulgerea liberalilor lui Hans-Dietrich Genscher din coaliţia cu social-democraţii, dar aceasta nu l-a făcut să recurgă la orice mijloc. El s-a păstrat mereu în cadrul procedurilor democratice şi al legitimării la urne.
Anii lui Helmut Schmidt în fruntea social-democraţiei – ce trebuia să rămână fidelă intereselor angajaţilor şi, în acelaşi timp, să facă dovada capacităţii de a guverna democratic o societate dinamică – nu au fost uşori. Stânga nu-l slăbea cu revendicări de compensare socială, iar dreapta politică nu economisea mijloacele de atac. Helmut Schmidt a putut trece pentru unii drept tehnocrat, tocmai în momentul în care, în Germania, SUA şi Franţa, se discuta precis despre tehnocraţie. Ca fapt, în sociologia germană, Niklas Luhmann elabora atunci cea mai riguroasă şi mai amplă justificare a tehnocratismului din câte există până astăzi. Dar Helmut Schmidt, adânc responsabil, şi-a dat seama că politica democratică trebuie dusă cu mijloacele politicii, nu ale unor aparenţe înşelătoare pentru cetăţeni. Tehnocraţia, adică abordarea pur tehnică, ce se pretinde străină de opţiuni politice şi civice a problemelor, i s-a părut un ambalaj nedemn pentru „politica mare”, de care avea să vorbească. „Politica mică” a socotit-o „ridicolă”, totdeauna. Chiar dacă ştia, ca nimeni altul, că abordarea societăţii în optica posesorilor de capital, respectiv în optica angajaţilor, trebuie prelungită, în orice situaţie, cu grija pentru valorificarea capitalului drept condiţie a preocupării pentru soarta angajaţilor, el a respins confuziile de termeni. Helmut Schmidt a arătat că, în fapt, „tehnocraţia” este doar un expedient atunci când priceperea este în suferinţă, iar recursul la pretinse „elite” este semn al sărăciei de idei. O democraţie bine înţeleasă şi practicată responsabil le lasă pe ambele în muzeul vederilor improvizate.
Politician cu analiză proprie, Helmut Schmidt nu s-a mărginit să aplice linia partidului sau a altor forţe, ci a adus schimbări ale acestei linii. El s-a pliat la împrejurări, dar a şi propus abordări noi ale împrejurărilor. El nu s-a acomodat doar la ceea ce spuneau puternicii zilei, ci şi-a prezentat convingător propriile considerente. Prin profilul său, Helmut Schmidt a probat cât de importantă este distincţia între politicianul mimetic şi politicianul cu cap propriu şi cât de mult poate face acesta din urmă.
Dintre numeroasele sale publicaţii, am în faţă ultima sa carte de viziune, care a fost Puterile viitorului. Câştigători şi pierzători în lumea de mâine (Die Mächte der Zukunft. Gewinner und Verlierer in der Welt von morgen, Goldmann, München, 2006). Helmut Schmidt a dat aici un „diagnostic realist” – la distanţă de pesimism (care împiedică acţiunea) şi de optimism (care cultivă false certitudini) – situaţiei globale, din perspectiva, asumată explicit, a unui european şi a unui democrat. El a evocat „patru mari complexe” de probleme care marchează profund societăţile timpului nostru – „explozia demografică şi consecinţele ei”, „urmările globalizării tehnologice şi economice”, „vulnerabilitatea pieţelor financiare internaţionale”, „repercusiunile comerţului mondial cu armament” (p. 26) – şi a tras concluzii privind situaţia lumii de astăzi şi tendinţele ce duc spre viitorul imediat.
Chiar dacă nu stăruim asupra argumentărilor, merită să reţinem rezultatele competentei examinări din volumul menţionat, care sugerează, cât se poate de convingător, fluiditatea lumii în care trăim şi, peste toate, anvergura viziunii sale. „Globalizarea tehnologică a uşurat amestecuri de orice fel şi a făcut posibilă ducerea de războaie în mod privat – cum a dovedit Al Qaida” (p. 14), scrie Helmut Schmidt. Lumea nu mai are, aşadar, o structurare evidentă şi oarecum stabilizată. S.U.A. rămâne supraputerea de referinţă a lumii, ce nu poate fi concurată, dar 11 septembrie 2001 atestă că şi această supraputere este atacabilă pe propriul teritoriu, altădată inexpugnabil. O confruntare între Occident şi Islam a devenit, pe de altă parte, practic posibilă (p. 12), rămânând profund indezirabilă. China este noua supraputere emergentă, care este de întâmpinat cu „respect, cooperare şi schimburi” (p. 229). Rusia are încă nevoie de timp pentru reformele indispensabile, dar orientarea ei „paşnică (friedlich)” şi cursul spre reconstrucţie trebuie luate în serios (p. 188) de către parteneri. Uniunea Europeană are dificultăţi de articulare, încât o pauză în extindere a devenit necesară (p.201), continua Helmut Schmidt. Extinderea nu a fost în sine o eroare, dar viteza cu care s-a înfăptuit va crea probleme, căci aceasta „nu a putut fi stăpânită de oamenii politici”. Pe acest fundal, Europa a devenit, desigur, mai mare, dar entuziasmul s-a micşorat.
Helmut Schmidt considera că Europa are astăzi de continuat democratizarea. Aceasta a început odată cu alegerea Parlamentului european prin sufragiul universal, în baza unei iniţiative franco-germane, dar s-a oprit, din nefericire, aici. Helmut Schmidt reitera declaraţia conform căreia „Parlamentul european ar trebui să facă un putsch…. Cred că Parlamentul ar trebui să devină din ce în ce mai puternic. Astăzi el nu are nici măcar drept de iniţiativă, ceea ce este grotesc. Acest «putsch democratic» nu a avut încă loc”.
Democratizarea este cea care trebuie dusă mai departe, ca prioritate. „Am imaginat multă vreme un triunghi yuan/dolar/euro. Astăzi există un echilibru precar. Dar există un risc pentru existenţa însăşi a euro”, declara Helmut Schmidt. Aceasta pentru că „regulile jocului nu au fost bine făcute şi nu există instituţie pentru a supraveghea aplicarea lor. Maastricht-ul a fost o sumă de omisiuni”, declara fostul cancelar.
Peste toate, lumea devine mai complicată, iar opţiunile de astăzi se cer reconsiderate lucid. În lumina acestui considerent, Helmut Schmidt a respins, de pildă, participarea Germaniei la acţiunea din Kosovo, după cum a socotit a fi un „pas stupid” decizia de a aplica sancţiuni Rusiei. El a criticat sever extinderea comerţului cu arme şi a salutat faptul că Germania actuală a păstrat comunicarea cu toate ţările implicate în istoria europeană.
Politician cu armătură conceptuală solidă, Helmut Schmidt nu numai că s-a revendicat din filosofii organizate, dar le-a înţeles mizele sociale şi a formulat concluzii filosofice pe cont propriu. În scrierile sale, raportările sunt mai ales la Kant, Max Weber, gânditorii social-democraţiei şi Popper, pe care îi frecventa. El a dovedit încă o dată importanţa înrădăcinării politicianului într-o filosofie bine însuşită.
În etica protestantă, semnul obţinerii graţiei divine este succesul personal în opera de slujire a planului lui Dumnezeu. Ne putem imagina că de la „adresa” la care a ajuns, Helmut Schmidt poate privi cu sentimentul datoriei împlinite ceea ce a înfăptuit pe Pământ: o întruchipare a politicianului veritabil, într-o epocă de disrupţii, în care nevoia de orientare este mai acută ca oricând.
