Criza va deveni „fereastra deschisă” pentru ofensiva terapiei de şoc, minerii britanici fiind numiţi „inamicul din interior”, pe care-i va răpune (cu ajutorul a 8000 de poliţişti), concediindu-i, apoi, în masă. Urmează privatizările principalelor companii de stat. În economia marilor puteri capitaliste însă, interesele corporatiste nu se află în antiteză monstruoasă cu interesele naţionale
Vă vom goli de conţinut, după care vă vom umple cu noi înşine.
(George Orwell, 1984)
Exemplul, devenit clasic, al terapiei de şoc (care l-a şi determinat pe Friedman să-şi boteze astfel doctrina) a fost Chile. Formula crunt-ironică, din 1983, a scriitorului uruguayan Eduardo Galeano (1940-2015): „Teoriile lui Milton Friedman i-au adus Premiul Nobel; aceleaşi teorii i l-au adus statului 
Chile pe generalul Pinochet.” Deja Universitatea de la Chicago şcolise studenţi chilieni în spiritul doctrinei pieţei libere. Dar nu fusese de ajuns pentru a menţine Chile la condiţia de colonie corporatistă, adică la condiţia de piaţă foarte liberă. În 1970, dr. Salvador Allende (1908-1973) câştigă alegerile prezidenţiale, cu formaţia Unitatea Populară, având şi sprijinul creştin-democraţilor. Propunea „cea de a treia cale”, între comunism şi capitalism. A trecut la masive reforme naţionale: naţionalizarea industriei cuprului (cea mai importantă din Chile), a băncilor, a administraţiei publice, a sistemului educaţional, a celui de sănătate, introduce, pentru copii săraci, o lege de tipul „cornul şi laptele”, acordă 3000 de burse pentru şcolarizarea şi integrarea minorităţii indiene, elaborează un plan de construire a 120 000 de apartamente pentru nevoiaşi, amnistiază deţinuţii politici, decretează un salariu minim pe economie, începe construcţia unui metrou la Santiago etc. Inflaţia scade de la 36,1% în 1970 la 22,1% în 1971. Alertă maximă: Allende duce ţara spre… comunism!
Condiţia declanşării terapiei de şoc este provocarea unui şoc politic şi social, pentru a se ajunge la stadiul tabula rasa de unde poate să înceapă reconstrucţia unei societăţi ideale. Trebuia demonstrat că Allende a îmbolnăvit economia ţării, a cancerizat-o. Trebuia, musai, să fie ajutată… medical, cu o intervenţie chirurgicală urgentă. Aşa se face că CIA sponsorizează medicaţia şi, cu ajutorul generalului Pinochet, pe post de terapeut-şef, după reţeta infailibilă a lui Milton Friedman (marele economist implicându-se direct în salvarea ţării de sub… Salvador), declanşează, în 1973, lovitura de stat. Salvador Allende este ucis (după unii, s-a sinucis), iar Augusto instaurează junta militară care nu s-a mai dat jos de la putere până în 1990. Piaţă liberă în condiţii de dictatură militară, toate ideal democratice! Era prima mare victorie a lui Milton Friedman. Pinochet a trecut la „şocurile electrice”, aducând ţării 3 200 de morţi, 80 000 de încarceraţi, 200 000 de exilaţi. Sub flamura anticomunismului, se instalau la putere, vorba lui Joseph E. Stiglitz, „bolşevicii economiei de piaţă”1, cum i-a numit el pe implementatorii doctrinei şocului din Rusia. Şi tot Stiglitz avertiza că numai declanşarea de şocuri puternice, criminale, este în stare să anuleze sistemul imunitar al economiilor naţionale, precum s-a întâmplat în Chile, dar, e de adăugat, şi în România loviturii de stat de la 22 decembrie 1989, lovitură care a confiscat, pe termen lung, legitima revoltă a morţilor revoluţiei. „Numai o abordare de tip blitzkrieg în perioada «ferestrei oportunităţii» create de «ceaţa tranziţiei» ar putea aduce aceste schimbări, înainte ca populaţia să aibă şansa să se organizeze pentru a-şi proteja interesele definite în perioada anterioară.”2 Recte, în cazul Chile, interesele definite în cei trei ani sub Salvador Allende. Şi schimbările s-au produs, în conformitate cu interesele pieţei libere corporatiste. Băieţii din Chicago aşteptau miracolul (cei care chiar credeau în reţeta Friedman): în 1974, inflaţia a ajuns la un record mondial, 375%, preţuri exorbitante, importuri ieftine şi masive, falimentări în serie, şomaj, foamete: „Primul laborator al Şcolii de la Chicago este, astfel, o adevărată catastrofă.”3 Discipolii chilieni ai lui Friedman considerau că teoria e corectă, dar că nu e aplicată în litera ei. Nu aşa s-au exprimat, ani întregi, şi adepţii marxism-leninismului, dând vina ba pe Stalin, ba pe Ceauşescu? Totuşi, în cazul terapiei de şoc sunt şi câştigători: chilienii de rând în agonie, pe când companiile internaţionale care cumpăraseră industria, în profit înfloritor. Explicaţia lui Friedman a fost că statul chilian nu a lăsat suficient din mână economia. Revelatoare a fost şi replica dată de Friedman preşedintelui Richard Nixon, care refuza să aplice doctrina şocului în Statele Unite: „Sunt împotriva intervenţiei guvernamentale în economie, atât în ţara mea, cât şi în Chile.”4 Ideea eliminării statului din economie fusese întărită şi prin alt nobelist (1974), austriacul Friedrich von Hayek (1899-1992), contaminat şi el de teoreticienii de la Chicago, după 1950, când a început să predea la această universitate, deşi doctrina lui economică era mult mai complexă, aflată în dialog cu a lui Keynes.
În faţa eşecului, se decide venirea lui Friedman şi a lui Arnold Harberger la Santiago. Sunt primiţi regeşte. Pinochet îi asigură că se fac toate demersurile pentru a atinge „stadiul de economie capitalistă pură”. Dictatorul este îndemnat la austeritate maximă: reducerea bruscă a cheltuielilor sociale, privatizarea imediată a 500 de companii de stat, ceea ce se şi întâmplă, ritmic, până în 1980. Chiar şi The Economist aprecia că e vorba de „o orgie a automutilării”, cu distrugerea oricărei brume de protecţionism. În context, printre cei dintâi care se ridică împotriva lui Friedman este discipolul său de la Chicago, Gundar Frank, care adresează o scrisoare deschisă furioasă magistrului şi lui Arnold Harberger. În 1976, economistul chilian Orlando Letelier (1932-1976), aflat în exil, la Washington, face o aspră critică la adresa doctrinei Friedman şi a dictatorului. Pinochet se va răzbuna, organizând un atentat cu bombă. Generalul se va eschiva, dejucând toate încercările de a fi condamnat de justiţie, chiar şi după părăsirea puterii, murind liniştit şi liber, la 91 de ani, în 2006. Estimp, chilianul de rând ajunsese să aloce 74% din salariu cumpărării pâinii, renunţând la „luxul” laptelui şi al biletelor de autobuz5. În 1982, economia chiliană a intrat în colaps. În al doisprezecelea ceas, Pinochet, trezit din ceaţa şi trauma şocului, schimbă direcţia, spre marea dezamăgire a doctorului Friedman. Începe să facă ceea ce făcuse victima lui, Salvador Allende: naţionalizează companii vitale pentru economie. Mai mult, băieţii de la Chicago îşi pierd posturile, investigaţi fiind pentru corupţie şi fraudă. Peste toate, Pinochet ajunge să se felicite pentru că rezistase presiunilor de a vinde industria cuprului. Urmare: după 1985, economia începe să-şi revină, eliberată de cumplita terapie friedmaniană. Şi totuşi, propaganda corporatistă a lui Friedman a continuat să afirme că „miracolul chilian” s-a produs şi că i se datorează. Ba, la moartea terapeutului, care va surveni (simbolic, poate), tot în 2006, odată cu a lui Pinochet, va fi proclamat adevărat erou al omenirii. Congresul Statelor Unite l-a declarat, la 29 ianuarie 2007, drept „unul dintre cei mai eminenţi campioni ai libertăţii, nu doar în domeniul economic, dar în toate privinţele”.
Am zăbovit asupra cazului chilian din cauza exemplarităţii sale. După acest tipar, cu variaţiuni pe aceeaşi temă, se vor derula toate celelalte experimente, adoptate de friedmanieni, cu ajutorul FMI, al Băncii Mondiale şi al corporaţiilor transnaţionale, în drumul glorios al globalizării: Argentina, Bolivia, Anglia, Polonia, Rusia, China, Statele Unite, Irak, Afganistan, Grecia, România etc. Gânditorii postmodernişti au condamnat şocurile electrice psihiatrice, dar le-au aplaudat pe cele economice. Terapia de şoc este, în realitate, înlocuirea războaielor militare împotriva naţiunilor cu războiul economic, cum a înţeles încă Mahatma Gandi (1869-1948): „Un conflict armat între naţiuni ne umple de groază. Dar un război economic nu este preferabil unuia militar. Conflictul armat se aseamănă unei intervenţii chirurgicale. Un război economic este echivalent cu tortura prelungită. Iar ravagiile sale nu sunt mai puţin teribile decât cele descrise în literatura de război.”6 Impresia aceasta teribilă a războiului economic „terapeutic” împotriva României, după 1989, a fost resimţită cu asupra de măsură de majoritatea naţiunii. Doar o simplă cifră care spune totul: exodul a vreo patru milioane de români. Niciodată nu au plecat din ţara noastră atâţia oameni hăituiţi economic.
Ajuns la Santiago, în 1981, şi amăgit, cu încântare, de propaganda pinochetiană, Friedrich Hayek o îndeamnă pe buna sa prietenă Margaret Thatcher să ia ca model Chile pentru a scăpa de urmele keynesiene din economia britanică. Sfatul o deranjează, totuşi, replicându-i (într-o scrisoare din 1982) că „unele din măsurile adoptate în Chile sunt pur şi simplu inacceptabile. Reforma noastră va trebui să se conformeze tradiţiilor şi Constituţiei”. Hayek se va arăta dezamăgit, fiindcă, în Chile, corporaţiile dobândiseră profituri fabuloase. Thatcher rămâne reticentă, în pofida faptului că presa din Marea Britanie face propagandă doctrinei friedmaniene. Iată însă că şocul-criză s-a ivit nesperat: Argentina ocupă insulele Falkland (1982), revendicate încă din 1810, de la dobândirea independenţei, insule aflate însă sub protectorat britanic. Războiul devine inevitabil, deşi i se va părea lui Jorge Luis Borges „o luptă între doi oameni cu chelie pentru un pieptene”. Naţiunea britanică se solidarizează cu Margaret Thatcher, care scăzuse dramatic în sondaje din pricina tentativei friedmaniene a „Doamnei de Fier” de a crea „societatea proprietarilor”, pe model Chicago. Nu întâmplător campania militară din Malvine se va numi „Operaţiunea Corporaţia”. Criza va deveni „fereastra deschisă” pentru ofensiva terapiei de şoc, minerii britanici fiind numiţi „inamicul din interior”, pe care-i va răpune (cu ajutorul a 8000 de poliţişti), concediindu-i, apoi, în masă. Urmează privatizările principalelor companii de stat. În economia marilor puteri capitaliste însă, interesele corporatiste nu se află în antiteză monstruoasă cu interesele naţionale.
De altfel, reforma thatcheriană nu a fost o copie a celei din Chile, ci mulată, suficient, pe interesele economiei britanice.
1 Joseph E. Stiglitz, Globalization and Its Discontents, New York, W.W. Norton & Company, 2002, p. 136. Stiglitz (n. 1943, Premiul Nobel pentru Economie, 2001) este un critic aspru al doctrinei laissez-faire a lui Friedman şi a friedmaniştilor, apostolii globalizării.
2 Apud Naomi Klein, op. cit., p. 242.
3 Klein, p. 85.
4 Apud Naomi Klein, op. cit., p. 86.
5 Klein, p. 89.
6 Mahatma K. Gandi, Non-Violence – The Greatest Force, 1926.
