Antologiile Contemporanul – Jidi Majia
Eugen Uricaru
Când trece o cometă…
Când veţi citi această carte* o să vă consideraţi un om norocos. Nu oricine are şansa să privească de aproape şi să înţeleagă combustia unei comete unice, care iradiază lumină şi poezie. Este prilejul întâlnirii cu un mare poet, contemporanul nostru din familia stelară care îi cuprinde pe un Ruben Dario, Pablo Neruda, Walt Whitman ori Saint John Perse, Umberto Saba sau Edmond Jabes. E familia poeţilor care
respiră amplu în atmosfera rarefiată a piscurilor Poeziei, ştiind să decanteze infinitezimal elementele rare ale chimiei sufletului. Jidi Majia, autorul acestei impresionante cărţi de poezie, este, de felul său, o persoană discretă, lasă versurile să vorbească, iar versurile sale sunt puternice, cu imagini fulgurante, îndrăzneţe, surprinzătoare, degajând o forţă eliberatoare, convingătoare. Universul său poetic este acela al unui timp şi al unei geografii ce ţine de începuturile lumii, mari desfăşurări de forţe, de emoţii şi imagini care te conving că lumea omului este o parte infimă din Marea Lume, dar o parte care îi dă acesteia culoare şi sens. Jidi Majia este unul dintre acei poeţi care cred cu toată puterea talentului lor că Poezia are capacitatea de a schimba lumea. Iar pentru a o schimba, trebuie să mergi la esenţe, la origini. Una dintre căi, poate cea mai sigură, este explorarea lumii prin Poezie. Nu este vorba de o descoperire a lumii, aşa cum au făcut-o călătorii fără ţintă, dintotdeauna, ci este o parcurgere cu ochii larg deschişi, cu simţurile în alertă, a căii maestre a vieţii însăşi. Poetul despre care vorbesc nu-şi trăieşte doar unica sa existenţă, ci reuşeşte să parcurgă simultan trecerea prin lume a arborilor, a gheţarilor alpini, a panterei zăpezilor, a ierbii din platourile înalte, trecerea prin lume a lui Garcia Lorca, a porumbelului din Jerusalem, a bibliotecarului genial Jorge Luis Borges. Nu este o simplă figură de stil. Pentru a vă dovedi că lucrurile stau aşa, vă voi spune că nicăieri în lume nu mai există un minunat templu al poeziei, construit în apropiata noastră contemporaneitate, un templu adevărat într-un complex arhitectonic ce permite sutelor de iubitori ai Poeziei să vadă şi să asculte vocea Poeziei, îngânată de vocea poeţilor invitaţi să rostească propria versiune a istoriei lumii, nicăieri nu mai există decât în apropiere de izvorul Fluviului Galben care, acolo, e încă albastru. Acest Templu al Poeziei a fost ridicat din iniţiativa, cu strădania poetului Jidi Majia. Lângă uluitorul Lac Qinghai, din platoul nord-estic al Tibetului există un zid. Un zid în marea de ierburi prin care navighează iacii lânoşi cu mişcări încete, dar de neoprit. Este un zid pe care se află efigiile marilor poeţi ai lumii. Chiar în mijlocul său am descoperit imaginea lui Mihai Eminescu. Pentru mine, a fost un moment de mare şi intensă emoţie să văd chipul inconfundabil al Poetului românilor acolo, pe o margine a Acoperişului Lumii, în compania marilor spirite de la Shakespeare şi Goethe la Ţzvetaieva. Acolo, pe malul Lacului Qinghai, la peste 3000 de metri altitudine, Poezia este celebrată de poeţii lumii, participanţi la Festivalul Mondial de Poezie, Antilopa tibetană de aur. Este o altă înfăptuire a devoţiunii faţă de Poezie a lui Jidi Majia. Nu este un lucru obişnuit să asculţi poezia lumii recitată de poeţii veniţi de pe toate continentele. Iar ca un corolar s-au auzit acordurile Orchestrei Simfonice şi vocile artiştilor lirici interpretând operă italiană. Era incredibil, inimaginabil şi, totuşi, se întâmpla!
Veţi găsi în acest volum un poem de ample dimensiuni dedicat panterei de zăpadă, un animal rarisim, misterios, un simbol al nobleţei, singurătăţii şi al fascinaţiei înălţimilor pure şi reci. Este un poem magnific, revelator, al bogăţiei sufleteşti, al sensibilităţii şi al impasului condiţiei umane. Excelenta traducere aparţinând domnilor Adrian Daniel Lupeanu şi Constantin Lupeanu, ambii reputaţi sinologi şi autori a numeroase tălmăciri din limba chineză, reuşeşte pe deplin transpunerea unei emoţii artistice înalte, cu o diversitate lingvistică uimitoare. Prin acest amplu poem, Jidi Majia aşază o nouă piatră miliară a drumului spre modernitate a liricii chineze.
Cititorului român i se oferă o cale de înţelegere a complexităţii literaturii contemporane chineze, a poeziei de astăzi, care este o rezultantă a experienţei poetice milenare a liricii clasice cu experimentele moderne ale poeziei universale. Într-o altă carte a sa, o carte de eseuri privind lirica universală modernă, Jidi Majia alcătuieşte o panoramă a marilor poeţi cu un acut spirit de observaţie şi o profundă înţelegere a fenomenului poetic universal din secolul al XX-lea. Este o carte cu un mare merit de îndrumător în fluxul şi refluxul marilor curente ale poeziei moderne, Am menţionat acest fapt pentru a sublinia modernitatea nu doar în formă, ci chiar în substanţa poeziei acestui mare poet chinez din zilele noastre. Jidi Majia este un vârf de lance al sincronizării creaţiei poetice chineze cu marile fenomene ale modernităţii păstrând, totodată, nealterată moştenirea unei literaturi care îşi numără istoria în milenii. Este o mare surpriză, o mare realizare şi un inestimabil dar făcut cititorului român.
Este trecerea unei comete care prevesteşte o mare emoţie interioară.
Jidi Majia
Pământ sacru, pamântul bucuriei şi alte poeme
Pământ sacru, pământul bucuriei
Acolo, la răsărit de Lacul Qinghai,
Vântul bate în rafale peste
Serbările colorate din cele patru sezoane.
Cu toate că nu desluşesc direcţia de zbor
Pot totuşi, din locuri diferite
Să privesc până departe
Şirurile de sate ca nişte constelaţii.
Văd doi porumbei albi ca zăpada
Pereche de soli cereşti îndrăgostiţi
Care se pierd o dată şi încă o dată în adâncimea timpului!
Acolo – văzduhul este creaţia dintâi
O sumedenie de linii ca norii de pe oalele colorate
Şi urmele unor uriaşi; asemenea celebrări
Sunt ritual de mii de ani!
Cine este stăpân acolo? Sângele proaspăt care pulsează
În gâtul yakului certifică imparţialitatea cu care
Soarele luminează pământul.
Acolo, sus, stelele şi luna se înalţă de atâta vreme
Se spune că s-au purificat, au devenit corpuri transparente.
Acesta este pământul sacru, pământul bucuriei
Ales de omenire. Aici –
În lumina şi umbra apelor, se revarsă numele
Nemuritorilor reîncarnaţi. Aici nu este începutul unui destin
Ci o odă a luminii şi a naşterii.
Nenumărate triburi au vieţuit aici
Crestând naşterile şi morţile în mitologii.
Acolo, pe platourile înalte şi în zonele de tranziţie
S-au revărsat imnuri de slavă cetăţilor pieritoare
Iar în cele din urmă, ca viaţa să continue
Au ajuns în valea celei mai puternice fecundităţi. Acolo –
Aromele grâului auriu se abat de departe peste fierbinţeala
Cartofilor de chihlimbar copţi în groapă.
Acolo, tineri şi tinere cântă de când se nasc şi până mor
De la moarte şi până la viaţă, acesta este sunetul
Cel mai tulburător al lumii!
Cine ştie câte poveşti de dragoste sunt
În cântecele lor? Ele pătrund 
În sufletul şi în măduva a zece mii de lucruri. Aici –
Vor fi fost şi mărunte dispute
Dar pe lângă miile de ani de convieţuire paşnică
Acestea sunt atât de neînsemnate!
Tradiţiile măreţe şi darurile istoriei au dat
Oamenilor de aici o fără de sfârşit înţelepciune de viaţă.
Acolo, în partea răsăriteană a Lacului Qinghai
În acel bazin al platoului înalt, poate că toate acestea
Într-o bună zi vor deveni amintire.
Însă nu sunt în niciun caz numai ele.
Pe planeta aceasta, până în ziua de astăzi
Uciderea omului de către om n-a dispărut, n-a încetat
Acolo – în partea răsăriteană a Lacului Qinghai!
Oameni! Aceasta este o lecţie mai de preţ decât aurul
Ea ne face să înţelegem adevărul –
Adică: liniştea, pacea eternă pot veni numai din
Toleranţă, egalitatea de şanse, coexistenţă, ajutor reciproc
Şi respect pentru viaţă!
Altă cale nu există!
Părintele nostru
Lui Nelson Mandela
Ridic capul – mă gândesc la el!
Nu pot decât să privesc îndelung necuprinsul văzduh
Lipsa unui ecou din întunericul etern al nopţii
Mă nelinişteşte. Vântul a încetat să şuiere
Doar marea răsuflă. În straturile de nori îndepărtate
Pâlpâie o lumină dureroasă
Pentru un moment, pentru o clipită
Când nu suntem atenţi
El apare la răscrucea care duce în paradis
Pare că abia s-a răsucit spre noi, ne face semn cu mâna
Cu un zâmbet pe faţă, zâmbetul care-i aparţine doar lui
Silueta prinde să se îndepărteze încet
De fapt, fiecare dintre noi ştie
Că se îndreaptă spre locul de odihnă a sufletelor
Satul Qunu se pregăteşte pentru revenirea sa
Nelson Mandela – părintele nostru
Când a plecat prima oară de aici, sub razele de aur ale soarelui
Un copil negru a început alergarea îndelungată
Copilul nu era altcineva – era imaginea sa de ieri
O pereche de ochi luminoşi scrutând viitorul imposibil de ştiut
Anii aceia ai copilăriei, segmentaţi în memorie
Desculţ, soarele din înalt
S-a făcut fascicol de raze pe creştetul capului său
O stea a căzut din spaţiul vast şi s-a oprit
În toiul descântului unui trib negru
Şi numai ritmul dansului care nu se încheie în veci
Poate uita culoarea albă şi poate regăsi încrederea pierdută
Ofrandele în cinstea strămoşilor, miile de ode cântate
Toate credinţele din nopţile îndoliate
Înainte de a trece dincolo de viaţă şi de moarte
De-aici s-a urnit o viaţă predestinată
De aici, el şi-a legat viaţa cu vieţile mulţimii
Cu milioane de negri, de atunci
El n-a mai trăit pentru sine însuşi, mereu gata
Să se sacrifice pentru eliberarea unei rase
Pornind de aici, a trebuit să aleagă
Să aleagă moartea – fiindcă viaţa devenise demult o întâmplare
Să aleagă plecarea – fiindcă uniunea devenise trecut
Să aleagă exilul – fiindcă urmărirea abia începuse
Să aleagă zidul – fiindcă păsările care zboară apar numai în vis
Să aleagă ţipătul – fiindcă tăcerea era sfâşiată pe străzi
Să aleagă cătuşele – fiindcă astfel tot mai multe braţe deveneau libere
Să aleagă captivitatea – pentru a putea ca oameni fără de număr
Să respire aer curat. Pentru a face
O astfel de alegere, nu exista cale de întoarcere
Pentru că alegerea sa avea nevoie de timp
Nu o zi şi nici un an, ci ani îndelungaţi
Iar el însuşi nu avea cum să ştie
Când avea să vină ziua mult visată
Cine putea să ştie? Fiul unui şef de trib
De aici avea să-şi aleagă calea. Din ziua aceea
El a fost omul care avea să schimbe istoria secolului XX
Da, pornind de aici, cu toate că în această cale
El avea să aibă tovărăşie închisoarea, tortura, persecuţia şi chiar moartea
Dar el n-a dat înapoi. El asculta zbuciumul mării
De dincolo de fereastra închisorii
El vărsa lacrimi pentru omenirea care visa libertate şi egalitate
Cine să ştie? Un copil negru cu părul cârlionţat ca al oilor
De aici a plecat, având tot timpul un singur scop
Să-i conducă pe toţi şi împreună să deschidă
Poarta mare, grea a ceea ce se cheamă libertate!
Pentru acest scop, el nu s-ar fi schimbat fie că ar fi murit de nouă ori
Cine să ştie? Această mândrie a rasei negre
Nu, cu siguranţă că el nu aparţine numai unei rase
El ne-a făcut să înţelegem un adevăr şi anume că iubirea şi iertarea
Pot să lichefieze orice gheaţă fermă a urii
Şi toate acestea numai el, el a fost închis atât de mult
De un stat rasist care îşi etala superioritatea
Pe când ai săi erau trataţi ca sclavii şi oprimaţi ca sclavii
Numai el deţinea această calitate –
Să spună lumii cu voce blândă, calmă:
– Uitaţi ura!
Ridic capul – am ochii plini de lacrimi
Direcţia în care priveam este pe partea cealaltă a globului
Ştiu – părintele nostru – el va fi coborât în pământ
Va fi înmormântat pentru totdeauna în satul cu numele Qunu
Eu sunt convins, pentru el – de aici înainte
Vor veni în vizită oameni din toate colţurile pământului
Iar acest sat va ajunge să fie locul sfânt al conştiinţei lumii!
Mutarea de şah
Cred în deget, cu toate că mai mult trebuie să mă încred
În indecizia palmei, fiindcă ea, ca o lingură de lemn
Trăieşte nu numai pentru sine, reversul liniilor din palmă
Capătul albului, poate doar seara târziu
Cred în palmă, numai că mâna în şold
Lăsată de capul ei seamănă cu o slugă
Mă încred în braţ, dar alte părţi ale corpului
Emit gemete edificatoare, fiindcă
Braţul nu poate decide între două momente similare
Cred în trup. Umbra membrelor
Nu deţine barda spulberării sufletelor
Cred în gândire, o ficţiune ca un arc
Las nucleul trupului să cadă-n abis
Înălţimea de necomparat bate-n cuie organul frânt
Cred în liberul arbitru, dincolo de timpul fără de margini
Lucruri necunoscute sfarmă promisiunile
Nu există numai 1, există 3 săpat pe stânca uriaşă
Cred în formele lovite, în a patra dimensiune
În misterul migraţiei, e o chestiune de mult sau puţin
Universul negru este plin de legi scrise
Cred în verticalitate metafizică, în acel fier alb
Dar cine poate dovedi? Peste capul omenirii
Nu există o altă mână, entitatea dublă e invizibilă
Prin magnetsmul metalului, de-a lungul diagramei coastelor
Mut piesa de şah într-o apă mult mai neagră…
Harpa de gură
Când se cântă la harpa de gură
Întunericul înconjoară focul din vatră.
Dacă întinzi mâna, nu se văd degetele
Doar sunetul harpei răsună.
Cântul la harpă
Are un vocabular secret
Un cod captat
Numai de cel care ascultă.
Sensul exprimat
Nu poate nicicum
Să se oprească într-o zonă albă.
Coarda intră în rezonanţă
Doar cu acea cavitate bucală.
Sunetul este fin, slab
Ca un fir de mătase
Harpa de gură
Este cel mai mic instrument
De cântat din lume.
Când răsună ea
În liniştea încăperii
Destăinuirea ei poate
Umple întreg universul.
Ea n-alege aşteptarea
Ştie cum s-ajungă la alt
Suflet care priveşte.
Harpa de gură nu cântă niciodată
Pentru toată lumea.
Numai că şoaptele ei pot să işte
În inima câte unui ascultător
O invizibilă furtună!
Porumbelul din Ierusalim
Am auzit în zori de zi
Un porumbel gângurind
Dincolo de fereastra hotelului în care stăteam
La Ierusalim
Am ascultat chemarea acestui porumbel
De parcă era o altă limbă străină
Cu toate că sunetul venea când de aproape, când de departe
Şi n-aveam cum să calculez distanţa
Sunetul parcă venea din subsolul adânc
Sau parcă era transmis din nouri
Versul porumbelului era dezolant, străvechi
Ori părea a avea durata morţii
Iar nu departe de acest porumbel, pe placa de piatră
Care ducea la Zidul plângerii şi la Moscheea Aqsa
Sângele de diferite credinţe n-a fost niciodată curăţat cu totul
Fiindcă dacă e vorba numai de credinţă, eu mă-ndoiesc
Că Dumnezeu şi Allah ne iubesc cu adevărat
L-am ascultat pe acest porumbel gângurind
Din ce în ce mai tare plângând!
A început să plângă.
Iertaţi-mă, oameni buni!
În clipa asta eu rămân tăcut…
* Jidi Majia, Culoarea Paradisului,
în curs de apariţie la Editura Ideea Europeană
