Lecţia fundamentală asimilată în proximitatea profesorului Vasile Voia este una atitudinală, de profesionalism, rigoare şi stăruinţă în perimetrul unei discipline, de cercetare şi adaptare continuă la metamorfozele sale metodologice, de interogare a limitelor, tendinţelor şi stabilităţii sale
Lecţia fundamentală asimilată în proximitatea profesorului Vasile Voia este una atitudinală, de profesionalism, rigoare şi stăruinţă în perimetrul unei discipline, de cercetare şi adaptare continuă la metamorfozele sale metodologice, de interogare a limitelor, tendinţelor şi stabilităţii sale. Iar când disciplina vizată este, cum spuneam, literatura comparată, această atitudine se 
converteşte în act normativ, impecabil exercitat şi în discursul volumului Literatura comparată la turnanta ultimului secol. Anxietăţi, paradigme, metode, apărut în 2016 la Editura Univers din Bucureşti, în paginile căruia Vasile Voia revine inexorabil la exigenţele teoretice şi metodologice ale comparatismului (un prim act fiind Literatura comparată. Principii teoretice şi studii aplicative, carte apărută în 1998), conştient, pe de parte, de precaritatea intrinsecă a acestei ştiinţe fluide şi anxiogene – în termenii lui Charles Bernheimer –, şi, pe de altă parte, de prolificitatea sa resurecţionar-fascinantă.
Reacţie exigentă la Raportul lui Charles Bernheimer din 1993 privind criza literaturii comparate (al treilea raport al Asociaţiei Americane de Literatură Comparată), cartea înregistrează mişcările tectonice ale disciplinei care glisează înspre domeniul studiilor culturale, însă pledează pentru idealitatea dominantei estetice în ordinea literarului, pe linia unor teoreticieni precum René Wellek, Peter Brooks, René Étiemble şi Adrian Marino. „Literatura comparată – argumentează Vasile Voia – nu este un obiect de studiu reificabil decât prin afilierea ei la alte discipline, antropologia sau studiile culturale, ştiinţe care nu dispun de instrumentarul adecvat analizei specificului literaturii ca eveniment al limbajului. Literatura comparată se defineşte din interiorul ştiinţei literaturii”. Altfel spus, cele cinci studii (acompaniate de un rezumat în limba franceză datorat doamnei Rodica Baconsky) reprezintă o reiterată pledoarie pentru regruparea, pentru recuperarea dimensiunii filologice a comparatismului.
În background-ul acestei opţiuni se profilează calitatea trans-gresivă, de deschidere către fenomenul literar universal, a unei discipline moderne, calitate extrem de importantă în perimetrul cultural românesc în perioada comunistă, deoarece permitea ieşirea dintr-un soi de provincialism impus ideologic. Ilustrativ în acest sens este Tudor Vianu, ale cărui cuvinte devin motto-ul primului capitol al cărţii: „Cetatea cărţilor trebuie să fie un loc de observaţie şi de luptă a lumii moderne”.
Fidel exigenţei de a căuta peste tot fundamente, baze primordiale solide, autorul îşi începe călătoria prin tărâmul instabil al comparatismului cu dezvoltările teoretice ale literaturii universale în Conceptul goethean de „Weltliteratur” şi evoluţia sa în modernitate. El sintetizează polemicile teoretice generate de concept, friabilitatea relaţiei sale cu literaturile naţionale şi imperativul redefinirii sale în contextul globalizării, subiect tratat extensiv prin filtrul critic al lui Zoran Konstantinović, comparatistul care semnalează dezarticularea utopiei iniţiale, încapsulate în conceptul de Weltliteratur, în siajul căreia se profilează o perspectivă stratificată, potrivit căreia Weltliteratur „ar fi acceptată în epoca contemporană nu numai ca sumă a tuturor literaturilor lumii, nu numai ca un canon de elită al celor mai importante opere literare ale lumii, nici numai drept comunicare a valorilor în cadrul literaturilor întregii lumi, ci literatura în epoca postmodernă ne apare şi ca anti-ideologie, îndreptată împotriva unei ideologii care ascunde privirea adevărată asupra lumii şi adevărului. Zoran Konstantinović – precizează în prelungirea aceluiaşi citat autorul – o consideră anti-ideologie a multiculturalului, care se opune unificării culturale şi oricărui fundamentalism, producând valori ca Rushdie, Naipaul sau Ondaatje”.
Însă, înainte de a atinge acest prag, incursiunea în istoria ideii de literatură universală se opreşte la momentul Hugo Meltzl, profesor la catedra de limba şi literatura germană din cadrul Universităţii Franz-Joseph din Cluj, fondatorul primei reviste de literatură comparată din lume, Összehasonlító Irodalomtörténelmi Lapok (Zeitschrift für vergleichende Literatur), revistă ce apare în 15 ianuarie 1877 şi devine, doi ani mai târziu, Acta Comparationis Litterarum Universarum. În viziunea lui Hugo Meltzl – subliniază Vasile Voia –, ideea goetheană de Weltliteratur şi cercetarea comparată a literaturii se identifică, numitorul comun fiind comunicarea internaţională multiculturală, tolerantă şi poliglotă.
Exerciţiul restitutiv al noţiunii de literatură universală îşi mută atenţia către perimetrul românesc, unde consemnează iniţiativele şi ideile lui Ion Heliade Rădulescu, alocă un spaţiu generos studiilor lui Tudor Vianu şi Adrian Marino, semnalează receptivitatea accentuată a culturii române la fenomenele literaturii universale pe fondul totalitarismului şi se încheie cu o succintă prezentare a noului val de teoreticieni (Homi Bhabha, Gayatri Chakravorty Spivak etc.) şi a ecoului ideilor lor în discursul comparatist românesc.
Mefient faţă de absolutizarea originării crizei literaturii comparate în metodologie, Vasile Voia consacră un studiu amplu consecinţelor eclectismului metodologic al disciplinei în Comparaţia – un excurs metodologic, discurs ce etalează o profundă cunoaştere a şcolilor comparatiste proeminente (franceză şi americană) şi o armătură bibliografică impecabilă, care aliniază atât teoreticieni reputaţi, precum Wellek, Adrian Marino sau Jean-Marie Carré, cât şi tineri cercetători, precum clujeanul Ovidiu Mircean. Dincolo de rigoarea comparatistului dedicat nuanţelor istoriei disciplinei, acest studiu permite o privire în universul geamăn al unui iniţiat în romantismul german, graţie unei ireproşabile analize închinate metodei analogice romantice, fenomen care a marcat naşterea literaturii comparate. Astfel, această propensiune hibridă, chirurgical gestionată, generează pagini interesante consacrate unor texte de literatură comparată aplicată aparţinând lui August Wilhelm Schlegel (Comparaţie între Fedra lui Racine şi cea a lui Euripide), Friedrich Schlegel, Novalis sau Schopenhauer.
Importanţa varietăţii culturale a Europei pentru configurarea literaturii comparate reprezintă premisa capitolului Imagologia comparată şi studiile europene. Orientări actuale. Axul teoretic al acestui studiu este furnizat de discursul lui Hugo Dyserinck, comparatist în viziunea căruia rolul literaturii comparate şi a studiilor imagologice este participarea la ceea ce numeşte Europaforschung (cercetarea europeană), adică la cercetarea unei Europe definite ca laborator spiritual sau cultural. Consideraţiile comparatistului de la Aachen oferă rama unui complex tablou al imagologiei, cu extensii teoretice şi aplicaţii hermeneutice minuţioase, mărci distincte ale personalităţii şi discursului comparatistului român.
Un al patrulea aspect teoretic sondat de Vasile Voia în questa sa comparatistă este Teoria receptării şi a influenţei. Studiul etalează exigenţa autorului în raport cu subtilitatea conceptelor din perimetrul disciplinei, prudenţa conservatoare la mode culturale şi pasiunea reconstitutivă a fenomenului literar. O mostră în acest sens este radiografia binomului influenţă – receptare, realizată pe un schelet teoretic amplu, ce angrenează nume importante din domeniu (Harold Bloom, Wellek, Yves Chevrel etc) şi beneficiază de o ilustrare canonică.
Problemă reiterată constant în primele patru capitole ale cărţii, Traducerea literară ocupă exclusiv ultimul ei act, asimilat atât unei concentrate istorii, cât şi unei subtile campanii pentru introducerea traductologiei în centrul preocupărilor literaturii comparate, într-o sferă care beneficiază de reflecţiile unor comparatişti precum Zoran Konstantinović (care postulează, de altfel, o metodă numită „ästhetische Transposition”, adică examinarea traducerilor fidele originalului şi interpretare), Itamar Evan-Zohar, Daniel Henri Pageaux, Walter Benjamin sau Peter Zima, dar şi de analiza mărcilor unor traducători români precum Petru Forna, Ştefan Aug. Doinaş sau Lucian Blaga.
Urmărind concepte dinamice, ce fac obiectul unei perpetue reflecţii teoretice în sfera literaturii comparate, Vasile Voia realizează, în studiile adunate în acest volum, o binevenită sinteză a dezbaterilor consacrate lor, în care relevanţa teoretică domină exhaustivitatea şi rigoarea diacronică, punând accentele necesare configurării unui tablou clinic convertibil într-un excelent instrument de lucru pentru orice comparatist, pentru orice filolog receptiv la lecţia importanţei fundamentului în orice construcţie, a stăpânirii instrumentelor teoretice înaintea plonjării în potenţialul haos speculativ.
