Îţi urăm să-ţi păstrezi aproape fiinţele familiale, iubite, şi pe cei câţiva prieteni, lipsiţi de crisparea momentului şi liberi de a-şi arăta preferinţele şi principiile, sănătate deplină, râsul cald, dăruit, încrederea nu numai în viitor, ci şi în prezent – un semn al celor predestinaţi. Şi, mai ales, îţi urăm norocul celor aleşi, norocul de a te recunoaşte până la sfârşit, în întregime, în toate actele capitale ale existenţei.
E poate mai greu, dar uneori, infinit de uşor, de „i-responsabil” de a vorbi, de a încerca să-i înţelegi sau să-i descrii, pe cei ce nu sunt de faţă, vii sau morţi. Dar ne ajunge o ciudată stânjeneală, crispare sau teamă, când ne aflăm în faţa unei persoane vii, de care vrem să ne apropiem nu numai cu privirea şi cu fiinţa, dar şi cu acel aparat sau sistem de fraze care încearcă o… definire, 
mai mult, poate, o contemplare, un fel de a o înţelege, chiar şi cu riscul inevitabil al erorii atunci când o facem faţă de cineva viu, care poartă, indubitabil, semne ale unicităţii persoanei – ceea ce numim personalitate.
Aura Christi, poeta, romanciera, eseista, publicista acerbă, organizatoare a unei foi literare, ambiţioase şi vechi, păşeşte zilele acestea pe limita sau pe pragul unei jumătăţi de veac. Moment de firitisire, cum spune un coleg al nostru, de celebrare şi de privire în urmă, pe care vom încerca s-o facem, în câteva fraze şi cuvinte, dar nu cu aerul unui istoric, chiar dacă e vorba de istoria unei persoane, ci cu acea îndrăzneală a unui poet sau a unui „clar-văzător”, din cei care fac profeţii nu despre ce putea să fie, ci despre una din aparenţele destinale ale cuiva ce se vrea şi este înjugat unei vocaţii.
A apărut, ne amintim, cu vreo 24 de ani în urmă, la porţile revistei noastre, Contemporanul. Ideea europeană, sosită din capitala marii provincii româneşti şi a lui Ştefan, numită de noi şi de mulţi alţii, Basarabia, născută la Chişinău, cu şcoala, cu şcolile urmate în acelaşi oraş, suferind mereu năpasta de a-şi vedea limba maternă, cea română, împreună cu productele ei unice, de geniu, literare sau istorice, încălecate, uneori, sfârtecate cu adevărat de hegemonia brutală a unui imperiu. Pentru care basarabenii sau moldovenii erau văzuţi ca inamici interni şi trebuiau ucişi, dislocaţi sau „re-educaţi”, în sensul strict psihiatric, făcându-li-se o aspră spălare a creierului, cel familial şi cel istoric. Ca şi cel al noţiunilor de bază ce ţin de morală, adevăr, fidelitate, credinţă.
În această vie, permanentă suferinţă a valorilor neamului ei, şi-a trăit Aura adolescenţa. Această suferinţă nu s-a stins, ca la alţii, în uitare sau topire în valurile vii ale necesităţilor de fiecare zi, ci, odată cu primii fiori ai deşteptării persoanei gânditoare, ai îndrăznelii spiritului numită poezie, s-a transformat. O, nu, nu în răzbunare, ci într-o formă orgolioasă, de o rară intensitate, a ceea ce am putea numi singurătatea creaţiei. Iar din această stare sau formă a supravieţuirii reale a persoanei celei mai adânci, Aura Christi a ales ipostaza cea mai radicală: a renunţat la aproape tot ce face acceptabilă, dorită, uneori, chiar visată existenţa, zidindu-se, aici, pe solul românesc, la modul propriu, în literatură. Slujindu-şi propriile idealuri, dar şi pe cele naţionale, româneşti, crezând, jurând pe valoarea lor unică. Comparabilă cu cele atât de celebrate din Apusul Europei.
Da, aproape o monahă a literelor, cum mai sunt, probabil, vreo câteva, în spaţiul aparent strâmt al scrisului contemporan, dar vigoarea şi profunda, aş zice aproape fanatica ei onestitate şi credinţă în valorile literare, o face extrem de vizibilă, de prezentă, de neocolit în peisajul cultural românesc, şi nu numai. Mai ales în substanţialele ei volume eseistice, cu accente extrem de vii, mereu susţinute cu argumente din istoria şi cultura întregului continent, făptura şi opiniile ei se confundă cu nu puţini gânditori şi polemişti de forţă ai momentului.
Sigur, peste toate, forţa şi distincţia ei clară, cristalină, poetică, primează şi aş zice că domină după nu puţine avataruri critice, deoarece Aura, precum puţini, nu s-a pliat modei post-decembriste, numite şi postmodernism, ea a îndrăznit să rămână fidelă artelor şi tropilor aşa-zişi clasici, semnelor şi instrumentelor poeziei milenare, de vârf, respingând de plano aşa-zisul autenticism, care bântuie de câteva decenii pe la noi, negarea, în poezie, a ritmului, a rimei şi, mai ales, a unei anumite metafore, ce ţine nu de stare sau de o nevroză sau alta, de moment, nu rareori colorată de trivialitatea voluntară, poate chiar şi de o prost mascată pornografie ca semn al trăirii, al autenticului, al revoltei, ci de starea de devinaţie, de profeţie a ceea ce este în fiinţă, în lucruri, în natură şi în istoria sentimentelor noastre. Ce se apropie, cum spuneau romanticii şi post-romanticii, de muzică, uneori de colonadele unui templu sau de prespectiva abia ştearsă, ca de un văl subţire, a unei viziuni. Noi credem că presimţirile poetice, numite metafore, sunt, nu rareori, adevărate profeţii şi poeţii de azi – mulţi la număr, e drept, mi-e teamă însă că nu toţi ajung la prundul fiinţei lor visătoare – sunt singurii profeţi ce mai calcă cu sandaua lor subţire prin praful prezentului, urmaşii 
unei profesiuni auguste, ai unei vocaţii semi-zeieşti, care au marcat, au înnobilat secole ale antichităţii continentului, citind în zborul vulturilor, în forma şi culoarea organelor fiinţelor expiatoare, în chipul şi în biografia stăpânilor lumii în clipa când şi aceştia erau izbiţi de o spaimă pe care nu o înţelegeau. Şi pentru a puncta definitiv apartenenţa ei şi o reală stăpânire a mijloacelor, Aura a apelat şi la forma riguroasă a sonetului sau a psalmului, descoperind ea însăşi, cum face orice creator autentic, eliberate din chingile rigorii, izvoare vii, calde, impetuoase ale inspiraţiei.
Între volumele ei de eseuri, două sunt cele, mai ales, care se disting, după opinia mea, din talazurile actualităţii politice, jurnalistice, evenimenţiale, două volume, în care Aura Christi, după o pregătire de ani şi mii de ceasuri de recluziune şi lecturi interdisciplinare, a cutezat să atace zone înalte ale gândirii: Nietzsche şi Marea amiază şi Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei, aducând, cu îndrăzneală calmă, alături, doi giganţi, doi profeţi ai culturii continentului, iviţi din straturi etnice şi culturale extrem de depărtate geografic şi psihologic, ceea ce numim astfel, şi alăturându-le, dincolo de temele şi obsesiile lor tematice, comentate de mulţi, azi, personalitatea şi ideaţia marilor Ruşi care s-au expatriat în anii treizeci ai secolului trecut în capitala Franţei, Merejkovski, Şestov şi Berdiaev. Am spijinit public aceste demersuri ideatice nu numai pentru că cele două nume citate mai sus – Dostoievski şi Nietzsche – m-au preocupat încă din anii tineri, dar şi fiindcă sunt pătruns de necesara lor exegeză aici, unde cei doi au pătruns târziu şi parţial, uneori calomnios de-a dreptul, încât şi azi, unele spirite competente, dar gripate în ceea ce li se pare a fi specificul naţional al literelor româneşti, cred încă inoportune marile viziuni şi teme ale celor doi, Rus sau German.
În poezie, în volumele Împotriva mea, Valea Regilor, Ceremonia orbirii, Ultimul zid, Grădini austere, Elegii nordice, Orbita zeului şi altele, spre deosebire de nu puţini colegi de generaţie, Aura Christi nu se fereşte să-şi mărturisească modelele, maeştrii, europeni, ruşi, nemţi sau români, de la Blaga, Eminescu, Arghezi sau Nichita, la Hölderlin şi Rainer Maria Rilke, de la Puşkin, Ahmatova la Ţvetaieva şi Brodski. Nu, cu certitudine, uriaşul şi în aparenţă apăsătorul prestigiu al acestora nu-i aplatizează nicicum fervoarea poetică, aceştia şi alţii, câţiva, din proză şi filosofie, o fac să se simtă acasă, în foaierul sau în castelul de sticlă al unei luminate ţări, al unui spaţiu fermecat, sprijinit de arcadele gândului îndrăzneţ, viu, iconoclast sau nu, laolaltă cu spiritele pe care visează, sunt convins – cum ne asigură şi sofistul Socrate în ultimele sale ceasuri! – să le întâlnească dincolo, în empireu. Spirite fraterne, ocrotitoare şi mai vii, încă, mai necesare, decât mulţi din cei care se perindă pe orizontul secolului.
Cu siguranţă, scrisul ei, miile de pagini publicate în nici trei decenii de activitate publică, nu sunt comentate şi, uneori, nici măcar consemnate, pe măsură; de vină sunt noile presiuni culturale ce ne vin de nu ştiu unde, decadenţa obiectului numit carte după o carieră de câteva secole europene în zone ilustre, dar, probabil, şi o înţelegere greşită a termenului de libertate, ce s-a abătut, în sfârşit, şi pe plaiurile est-europene, dar care la noi, nu ştiu cum se face, iscă reacţii de o, aş zice, sfruntată actualitate, numai că e vorba de o actualitate, de o modă joasă, îmbibată de jurnalism tern şi de politică comandată. Aura Christi, împreună cu nu puţini colegi şi lectori ai literaturii, sperăm că rămâne trează, adică deşteaptă, cum spunem noi, Românii, în ciuda străinătăţii, pe care nu rareori ţi-o provoacă revenirea în patrie (vezi titlul ei recent Acasă – în exil), îmbrăţişându-şi vastele romane epice şi lirice (Sculptorul, Noaptea străinului, Marile jocuri, Cercul sălbatic şi altele), textele ei polemice care, aproape toate, au aerul unei flamuri ce fâlfâie pe lănci ascuţite, „tribul Conte”, „tribul” colaboratorilor, fidelilor revistei noastre Contemporanul. Ideea europeană, alături de fratele ei, Andrei, cu care, de mai bine de un deceniu conduce o editură cu multe apariţii de înalt prestigiu; fericită învingătoare a unor boli, din care, ultima, s-a arătat aproape letală, dar care, cum li se întâmplă spiritelor tari, norocoase, i-a dăruit şi o Credinţă – formă nu numai a recunoştinţei, dar şi a vederii, a celei fizice, dar şi a celei plenare, cu semnele indubitabile ale unei alte naşteri.
Îi urăm, din acest colţ de pagină, aceeaşi vigoare şi sănătate a firii şi a minţii, ca şi până acum, iar eu îi mulţumesc pentru solidaritatea ei unică, de cristal şi pentru fidelitatea ei profundă faţă de valorile care ne sunt comune.
LA MULŢI ANI, frumoasă doamnă, calmă, demnă şi puternică, cum te ştim, încrezătoare încă o dată în destinul tău nobil, cel odată ales în febra luminată a adolescenţei, lângă animalele tale, „îngerii însoţitori”, Bagheera şi Conte, decupaţi dintr-o filă a unei cărţi exotice, cu tăieturi de bronz – Geniul inimii. Îţi urăm să-ţi păstrezi aproape fiinţele familiale, iubite, şi pe cei câţiva prieteni, lipsiţi de crisparea momentului şi liberi de a-şi arăta preferinţele şi principiile, sănătate deplină, râsul cald, dăruit, încrederea nu numai în viitor, ci şi în prezent – un semn al celor predestinaţi. Şi, mai ales, îţi urăm norocul celor aleşi, norocul de a te recunoaşte până la sfârşit, în întregime, în toate actele capitale ale existenţei.
12 Ianuarie 2017
■ Un grupaj de texte citiţi în p. 21-27
