Adrian Marino a vrut să aparţină comunităţii literaţilor, apoi a urcat la teorie şi la ideologie, dar teoretician dincolo de studiile literare nu s-a pretins. Iar termenul de ideolog avea, la el, conotaţie clasică, de exponent al ideilor
Poate că Adrian Marino şi-a imaginat nu numai ultimii ani de viaţă, ci şi ceva din posteritatea sa când a scris: „Am rămas acelaşi etern marginalizat, un cvasinecunoscut în propria mea cultură” (Viaţa unui om singur, Polirom, Iaşi, 2010, p.224). Într-un fel, aşa stau lucrurile până azi. Ideile lui Adrian Marino se discută infim. În scăderea nivelului cultural din România ultimei decade, nu este, însă, singurul în
situaţie. Nici el nu s-a gândit, însă, că abia începea o nouă criză europeană, cu cortegiul ei de degradări – condiţionarea valorii de mediatizare, reducerea teoriilor la prescripţii, a persoanelor la funcţii – şi că în ţară lua startul epoca organizatei confuzii a valorilor.
Pe de altă parte, se poate spune la fel de justificat contrariul. Sub alte aspecte, desigur, Adrian Marino nu era în acei ani nici marginal şi nici necunoscut. Cărţile sale (mai ales Pentru Europa, 1995; Revenirea la Europa, 1996; Politică şi cultură, 1996; Cenzura în România, 2000) erau comentate nu numai de către literaţi. Viziunea sa modernizatoare era privită cu respect. Adrian Marino declinase oferta de a intrare în Academia Română. Din Uniunea Scriitorilor se retrăsese. Resimţind datoria de a închide un dosar neplăcut al deceniilor anterioare, când universitatea clujeană l-a ţinut la distanţă pe cel mai cultivat şi mai productiv intelectual din Transilvania, în calitate de rector, l-am invitat să preia o profesură. A declinat. A declinat şi invitaţia de a deveni doctor honoris causa al universităţii clujene, după ce am înfiinţat prima facultate de studii europene din ţară, al cărei profil de atunci putea fi salutat de Adrian Marino.
Şi, totuşi, Adrian Marino trebuie măsurat nu numai cu etaloane oarecum exterioare, ci şi cu el însuşi. Adică cu ambiţia de creator de operă reflexivă originală, care înscrie un moment distinct în cultura ţării sale, capabil de recunoaştere în cultura timpului! El a fost unul dintre puţinii intelectuali veritabili care s-au angajat în România la un proiect cultural ce nu era al ideologiilor genuflexiunii sau al trăirilor exacerbate. Este vorba de proiectul articulării „conştiinţei situaţiei culturale a timpului”, ca să folosesc sugestia lui Karl Jaspers, reluată cu mare succes de Jürgen Habermas în Germania anilor optzeci.
O succintă comparaţie este edificatoare. Constantin Noica a dat, la nivelul „micii liberalizări” de după 1965, filosofia unei resuscitări a individualităţii (faimosul „holomer” în terminologia sa), dar Adrian Marino s-a lansat în proiectul articulării conştiinţei culturale a ceea ce este şi ar putea fi. El s-a distanţat manifest de expansiunea trăirismului timorat, care a proliferat în jurul ontologiei „holomerului”, pe direcţia celui mai amplu proiect interpretativ şi orientativ din cultura română a timpului. În vreme ce Constantin Noica a dat o metafizică a individualităţii, Adrian Marino a dat un personalism încadrat de propunerea unei vaste renovări culturale şi politice.
Pe traseul articulării acestui personalism, înfăptuirile lui Adrian Marino sunt multe şi cresc în importanţă. De fapt, astăzi se poate vedea bine unde au dus alternativele pe care el le-a combătut neîncetat: exegeza autocentrată, liricoidă şi superficială, pe de o parte, subiectivismul trăirist, pe de alta.
Nefiind literat de profesie, nu am vrut să mă pronunţ asupra unei opere plasate eminamente în spaţiul studiilor literare şi aşteptam de mult să ia cuvântul cineva din domeniu. A apărut, în sfârşit, o autoare care atrage prin obiectivitatea cu care priveşte acţiunea lui Adrian Marino şi surprinde prin inteligenţa şi fermitatea judecăţilor. Este vorba de Cristina Andriuţă, cu Introducere în opera lui Adrian Marino (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2014), care a amintit, printr-o reconstituire minuţioasă, traseul unei personalităţi şi structura unei opere ce rămâne, orice s-ar spune, un moment distinct în cultura ţării.
Adrian Marino a vrut să aparţină comunităţii literaţilor, apoi a urcat la teorie şi la ideologie, dar teoretician dincolo de studiile literare nu s-a pretins. Iar termenul de ideolog avea, la el, conotaţie clasică, de exponent al ideilor. Când a urcat la teorie, m-am pronunţat, la rândul meu, recenzând, de pildă, Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980). Am atras atunci atenţia asupra importanţei complementării şi la noi a procedurilor pozitiviste cu cele clarificate în manieră de referinţă de Gadamer, care a făcut din hermeneutică mai mult decât o metodă – o filosofie. Sau volumul Pentru Europa (1995) – pe care l-am comentat în Filosofia unificării europene (2005) ca o ducere mai departe, cu precizări importante, a sincronismului lovinescian. Autoarea deja citată consemnează, pe bună dreptate, că Adrian Marino a urcat în scara disciplinelor, dar n-a urcat destul. De pildă, nu a urcat atunci când propunea „o nouă metodă a criticii literare”, spre lămuriri în coordonate teoretice mai largi (p.135). Aş mărturisi, la rândul meu, ceea ce am simţit, de exemplu, în patetica argumentare din Pentru Europa: aici s-a operat determinarea descriptivă a apartenenţei europene, dar nu s-a mers la specificarea conceptuală a Europei. Mi se pare limpede că Adrian Marino voia să opereze în spaţiul ideologiei, înţeleasă ca studiu al ideilor literare, dar nu voia să urce înspre sociologia generală sau filosofie, în spaţiul cărora ideile se elucidează până la capăt.
Am avut multe discuţii cu Adrian Marino, mai ales după ce m-am întors îmbibat de teorie de la Frankfurt am Main sau Erlangen, chiar dacă alţii i-au fost mai apropiaţi. Adrian Marino avea în biblioteca, din care ne împărtăşeam, cărţi de strictă actualitate aparţinând sociologiei generale şi filosofiei şi era bine informat. Nu se lăsa însă atras în filosofare, deşi putea să o reprezinte. A fost, de pildă, primul cunoscător calificat, la noi, al lui Gadamer, dar nu s-a dus prea departe în fructificarea lui. Putem bănui doar că un timp nu a vrut să intre în coliziune pe alte terenuri, încât să fie iarăşi abătut de la proiectul lui, dar treptat acest argument şi-a pierdut, obiectiv, valoarea.
Ceea ce a lăsat în urmă Adrian Marino pe terenul studiilor literare este, însă, monumental şi îl plasează alături de Tudor Vianu, Eugenio Coşeriu, cum spune autoarea, aş adăuga, de Nicolae Balotă, şi mult peste cei mai mulţi. Din scrierile sale se desprind o seamă de învăţături durabile. Vreau să pun în faţă câteva, care ţin de orientări pe care Adrian Marino le-a ilustrat convingător şi care rămân valabile, oricum s-ar privi opera sa.
Prima învăţătură ţine de profilarea lui Adrian Marino. În mod interesant, el a început cu Viaţa lui Alexandru Macedonski (1966), carte pe care a documentat-o complet. Pe această bază, el a putut deschide calea alternativă la fermecătoarele reconstituiri biografice ale lui George Călinescu, care acoperea absenţa de documente cu relatarea romanescă strălucită. Adrian Marino a aspirat mereu la biografierea ce rămâne riguros la documente, investigate în mod complet. Cum scrie Cristina Andriuţă, „el doreşte realizarea unui echilibru între rigoarea documentară şi intuiţia biografului chemat fie să selecteze din noianul documentelor şi a perspectivelor, fie să atribuie valoare prin interpretarea de ordin biografic a unor date neutre şi sterile” (p.29). De la început, „teama de superficial” şi „grija pentru rigoare” l-au caracterizat.
Adrian Marino a înaintat cu cartea, de asemenea monumentală, Opera lui Alexandru Macedonski (1967), investigată în egală măsură exhaustiv. El a împărtăşit cu George Călinescu convingerea suprapunerii interpretării cu evaluarea, dar a luat distanţă definitivă de „critica impresionistă”, optând pentru „lectura totală”, ce are ca vârf desprinderea ideologiei literare şi neliterare. „Pentru Adrian Marino, conştiinţa ideologică a constituit dintotdeauna o conştiinţă importantă a propriei structuri interioare, de aceea, aplecân-du-se cu acribie asupra operei lui Macedonski, este înclinat să-i atribuie acelaşi rol pe care aceasta îl are în cadrul propriei sale deveniri şi articulări fiinţiale” (p.43). „Vocaţia critică” şi „spiritul comparatist” îl vor caracteriza de acum înainte pe Adrian Marino. Acestea i-au permis să-l profileze pe Alexandru Macedonski la rangul unei „categorii nominale” (p.63) în care el însuşi s-a regăsit prin evoluţia proprie în împrejurările istorice cunoscute.
Pe bună dreptate, autoarea Introducerii în opera lui Adrian Marino evidenţiază noutatea şi meritele practicii biografice şi critice din cele două cărţi ale lui Adrian Marino. Aş adăuga doar un aspect de altă natură. Adrian Marino a ilustrat încă o dată adevărul că abia monografierea completă a unui autor te face capabil să înţelegi o operă şi chiar o disciplină. Parafrazând, aş spune că studiul incomplet, sub acest aspect, dă specialişti mereu incompleţi. Învăţătura este valabilă în ştiinţele socio-umane, în afara acestora este, cu siguranţă, cel puţin utilă. Mulţi se aventurează în a lucra în diverse discipline, dar rămân handicapaţi sesizabil de lipsa unui astfel de exerciţiu, fundamental benefic.
A doua învăţătură este aceea că Adrian Marino a recunoscut importanţa teoriei în profesiunile intelectuale, începând, desigur, cu cei care fac critică literară. După biografia şi exegeza operei, el a trecut, foarte probabil urmând tropisme personale, la teoretizarea a ceea ce a făcut. În timp, unii l-au văzut ca pe un teoretician care nu face critică – ceea ce este neadevărat, căci a arătat că poate face şi biografie pe bază de cercetări exhaustive de arhivă şi istorie literară pozitivistă şi critică literară aplicată. Adrian Marino şi-a dat însă seama că miza nu este să faci critică – cum se face – adică proiectând o subiectivitate oarecum aleatoare asupra operei. Miza este să faci critică în mod metodic, organizat profesional. Şi pentru el, isteţimea proverbială şi găselniţa accidentală nu sunt productive. În orice caz, odată cu volumul Introducere în critica literară (1968), el începe suişul articulării de teorii cât mai cuprinzătoare, plecând de la o convingere ce are încă nevoie la noi de relief apăsat: în cunoaştere nu doar faptele şi evaluările contează, ci şi ipotezele teoretice şi teoriile închegate. Acestea pot fi doar implicate, dar Adrian Marino a preferat să facă temă distinctă din ele.
L-au determinat multe la aceasta: angajarea de partea modernizării, voinţa de captare împreună, dintr-o unică suflare, a tradiţionalismului şi modernismului literar, climatul mai stimulativ pentru teorii din jurul lui 1968, preocuparea de a face faţă dinamicii modernităţii. Opţiunea sa a fost pentru „critica totală”, prin care înţelegea un sistem deschis de interogare a operei. „Adrian Marino, chiar dacă acceptă definirea literaturii drept o formă de limbaj, pare a-şi fi dat seama, pe de o parte, de radicalitatea dihotomiilor fond-formă, iar, pe de altă parte, de insuficienţa definirii literaturii doar prin intermediul teoriilor lingvistice, De aceea, acesta alege să readucă în discuţie, într-o epocă caracterizată de fanatismul semnului, factorul emoţional, văzut drept principiu constitutiv atât al literaturii, cât şi al criticii” (p.73). Orizontul lui Adrian Marino era o abordare cuprinzătoare, sincronică şi diacronică, iar rezultatul a fost o perspectivă proprie asupra literaturii. În definitiv, „Marino este cel care îi certifică lui Macedonski calitatea de adevărat promotor al noilor mişcări litrerare europene şi renegă anumite idei preconcepute care circulau în epocă, precum prejudecata referitoare la autorul cosmopolit, lipsit de veritabilă conştiinţă artistică, mimetic, importator fără discernământ al formelor poetice occidentale” (p.131). Se pot invoca şi alte aplicări fecunde ale opticii sale, la el sau la cei care l-au urmat.
A treia învăţătură este aceea că Adrian Marino a căutat să construiască o teorie – în cazul său, o teorie a literaturii – după ce s-a asigurat de un punct de vedere propriu pe terenul criticii literare. Odată cu Critica ideilor literare (1974), acest demers devine limpede, explicit. Adrian Marino a fost conştient că metodele existente ale criticii literare nu duc departe şi au nevoie de o reordonare în spaţiul teoriei literaturii. Cristina Andriuţă este dispusă să accepte, la un moment dat, că faptul acesta l-ar „elimina definitiv” pe Adrian Marino dintre critici (p.133). Nu văd necesitatea acestei eliminări, decât dacă ne asumăm impresia de la noi că ar fi etanşe cele două – critica şi teoria, ca ceva legitim.
Autoarea Introducerii în opera lui Adrian Marino spune, însă, bine, mai departe: „Adrian Marino propune translaţia dinspre textul literar spre ideea literară” (p.137). El modifică, desigur, o seamă de termeni, bunăoară, reconcepe obiectul criticii literare. Dar cine nu reconcepe termenii când inovează? Cum se poate inova astăzi fără un întins preambul teoretic şi stăruinţă pe terenul teoriei, cu riscul ca aceasta să pară excesivă? Nu cred că asistăm la „substituirea textului literar cu ideea literară” (p.137), chiar dacă putem accepta că, în demersul lui Adrian Marino, preocuparea pentru idee a devenit mai mare.
Adrian Marino nu ajunge, desigur, la platonism, dar lucrează la nivelul unei descrieri a lumii ideilor literare plecând de la considerentul că „ideea literară trebuie să dovedească o mare capacitate de abstractizare, o putere de generalizare şi o mare capacitate teoretică” (p.143). Propoziţiile sale teoretice nu sunt atât de îndepărate de practica domeniului – scrisul literar – cum au acuzat grăbit căutătorii obişnuiţi nu de noutăţi, ci de lacune ale abordărilor. Cred, în orice caz, că este timpul unei revizuiri, luând în seamă starea criticii literare, a criticii în general, în cultura autohtonă, care avea nevoie, şi are şi acum, de un „aparat metacritic”, punând cel puţin două întrebări: la ce a dus continuitatea metodologică? Cum se poate inova fără a chestiona bazele teoretice implicate?
A patra învăţătură este aceea că în câmpul literaturii, Adrian Marino şi-a dat seama de ponderea „ideilor” literare şi mai mult decât literare şi a întreprins o operă de inventariere pentru a pune în mişcare discuţia din cultura autohtonă. Dicţionarul ideilor literare (1973) este locul acestei angajări, a cărei importanţă creşte în timp. Nevoia Dicţionarului pleacă de la imperativul lămuririi de chestiuni rămase altfel confuze în jur. Este adevărat că, „pentru Adrian Marino, aspectul clarificării terminologice, al anulării sau cel puţin al diminuării şocului semantic, al reducerii neclarităţii şi labilităţii ideilor literare devine o adevărată obsesie intelectual-metodologică” (p.147). Nu era normal într-o cultură cu prea puţine lămuriri conceptuale? Cu prea redusă reflexivitate?
Adrian Marino opunea diletantismului, care astăzi este şi mai extins, un punct de vedere propriu, manifest distinct de ceea ce era în jur. Nu se înţelege mare lucru dacă acesta este luat doar pe linia pasiunii cu care Adrian Marino a ţinut să-l etaleze, care nu a fost deloc mică, nici discretă. Aici este vorba şi de „perspectiva enciclopedică, fascinaţia erudiţiei şi înclinaţia spre sinteză” (p.152) a teoreticianului, care nu au devenit câtuşi de puţin de prisos. Adrian Marino a urcat la hermeneutică, pe care a căutat să o facă profitabilă în profilarea efortului său de organizare a viziunii asupra literaturii şi cunoaşterii. El a aspirat la ceva ce părea ieşit din posibilităţi şi utilitate – „sistemul ideilor literare”. Autoarea Introducerii în opera lui Adrian Marino scrie justificat: Adrian Marino „încearcă să revigoreze domeniul criticii fără a cădea pradă nici subiectivismului exacerbat, nici excesului de scientism”, articulând o abordare proprie, situată „departe de rigoarea şi ariditatea studiilor teoretice de tip semiotico-semiologic, dar şi de abuzul de afectivitate şi de personalism prezent în critica literară” (p.165). S-a tocit cumva oare actualitatea acestui punct de vedere?
Adrian Marino a rămas credincios „perspectivei holiste, integratoare”, care avea să-l profileze printre confraţi, „vocaţiei monumentalului şi obsesiei construcţiei”, pe care a moştenit-o de la George Călinescu (p.210), nu numai în critica şi istoria literară, ci şi în demersurile sale de inventariere şi critică a ideilor. Investigaţia din Modern, modernism, modernitate (1969), apoi din Dicţionarul ideilor literare, este mărturia elocventă. Incursiunea sa din Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980) voia să lămurească virtuţile hermeneuticii pe una din folosirile fecunde ale tehnicilor „înţelegerii” în cercetare. Oricum, multe dintre ideile ce încadrează sincronismul au beneficiat de un efort de lămurire extrem de larg documentat şi din capul locului original din partea lui Adrian Marino.
A cincea învăţătură este aceea că Adrian Marino a lămurit pretenţiile faţă de admiterea de texte în cetatea atât de râvnită a literaturii printr-o incursiune de rară amploare în istorie şi actualitate şi în moştenirea naţională şi internaţională. El a dedicat cercetări dintre cele mai extinse circumscrierii literaturii: Hermeneutica ideii de literatură şi Biografia ideii de literatură rămân şi ele monumentale. Opţiunea lui Adrian Marino a fost pentru un „model generativ, autoreglabil, perfectibil” (p.181), pentru proiectarea unei optici ontologice asupra literaturii, pentru recuperarea substratului de natură scriptural-culturală ce precede de departe ceea ce estetismul curent ia drept început, pentru restabilirea priorităţii scrisului faţă de oralitate, a poziţiei culturii ca sens originar al literaturii, a legăturii originare a literaturii cu studia humanitatis.
Adrian Marino a formulat punctul de vedere fecund după care „nici una dintre valenţele mai mult sau mai puţin tradiţionale ale ideii de literatură (definiţia lexicografică, istorică, socială, geografică, culturală, ideologică, filosofică, estetică, lingvistică) nu-i pot cuprinde întreaga sferă de semnificaţii. Dilatarea continuă şi imposibilitatea practică de a formula principii clare care să contribuie la trasarea unei linii de demarcaţie clare între estetic şi nonestetic sunt factorii principali ce determină imposibilitatea unei definiţii complete şi corecte a literaturii” (p.208). El şi-a dat seama că, cel puţin în secolul al XX-lea, literatura a fost zdruncinată, ca urmare a schimbării condiţiei ei ontologice şi a saturaţiei linguale, dar a rămas încrezător că, în virtutea generativităţii de la baza ei, literatura va găsi noi căi de afirmare, „regenerarea ei fiind înscrisă în matricea sa interioară”.
A şasea învăţătură este aceea că Adrian Marino a dus mai departe sincronismul – poate că cel mai energic în posteritatea de până acum a lui Eugen Lovinescu. Nu a plecat de la Eugen Lovinescu, ci dintr-un alt punct, dar ideea generală a îmbrăţişat-o. Personal, venind dinspre reconstrucţiile filosofice ale lui Jürgen Habermas, am explorat premisele modernităţii (Raţionalitate, comunicare, argumentare, 1992; Filosofia unificării europene, 2005) şi am procedat la exprimarea filosofică a unui sincronism suficient sincronizat, pe direcţia căruia, cel puţin în spaţiul studiilor literare, Adrian Marino se afla deja.
Sincronismul era la Adrian Marino nu doar o opţiune generală, ideologică, ci, într-un fel, un program personal. Pe de o parte, el voia să dea o operă proprie în cultura română, dar, pe de altă parte, voia ca această operă să iasă din graniţe şi coordonate naţionale şi să fie recunoscută ca una originală în spaţiul internaţional. Pe acest traseu, comparatismul, literar şi transliterar, a fost inevitabil. Adrian Marino l-a ilustrat cu acelaşi profesionalism înalt. „Tentativa temerară a lui Adrian Marino a avut în vedere nu doar configurarea unui câmp distinct de acţiune a literaturii comparate, ci alcătuirea unei definiţii privind literatura şi literaritatea plecând de la caracteristicile literaturii universale/comparate” (p.224). În conceptul originat, cum se ştie, la Goethe, al „literaturii mondiale”, Adrian Marino include toate literaturile naţionale.
Volumul Comparatism şi teoria literaturii (1998) este locul în care se prezintă o întreagă concepţie despre comparatism, conform căreia „literatura comparată ar trebui să corespundă unei simbioze realizată între istorie, critică, istoria artei şi a mentalităţilor, teorie literară, astfel încât, sintagma însăşi de literatură comparată ar trebui să implice toate aceste sensuri şi valenţe” (p.229-230). Comparatismul lui Adrian Marino este „militant” nu doar pentru că promovează stăruitor o nouă concepţie şi chiar o metodă proprie, ci şi pentru că priveşte literatura în cadrul mult mai larg, al politicilor şi societăţilor. Adrian Marino s-a dovedit şi pe acest plan intelectualul propriu-zis, care gândeşte realitatea fără segmentări şi reţineri oportuniste. Orizontul său era un „internaţionalism veritabil”, în care deschiderea reciprocă a culturilor, şi nu autocentrarea sau toleranţa perversă, constituie linia directoare.
A şaptea învăţătură este aceea că Adrian Marino a refuzat, cu orice risc, profilul de intelectual care stă în nişă, ferit de asprimile istoriei, care culege recompensele în stânga şi în dreapta şi se crede mare. El a fost intelectualul care s-a angajat deliberat de partea cauzei publice în care credea. Nu putem spune, decât printr-o separare cam autohtonă, că „după 1989 el a dobândit o nouă identitate mutând accentul de pe studiul şi analiza ideilor literare asupra unui studiu mai aplicat, mai pragmatic, dedicat ideilor de factură cultural-politică” (p.309). N-ar trebui cultivată teama intelectualilor de angajare explicită, mai cu seamă într-o ţară care, evident, mai are de parcurs reforme care să o propulseze şi care are nevoie de luminile raţiunii şi culturii sistematice. Iar un termen ca pragmatic, în pofida înţelegerii curente de la noi, nu exclude angajarea luminată. Pragmatic înseamnă, cel puţin la origini, angajare, fie şi tacită. E adevărat că, după 1989, angajarea lui Adrian Marino a putut fi, din motivele cunoscute, fără rezerve, pe faţă. El vorbeşte, desigur, în Epilogul la Biografia ideii de literatură, de un fel de „despărţire” de literatură în favoarea acţiunilor civice, dar afirmaţia trebuie contextualizată, căci nu a avut loc o ruptură nicidecum.
Adrian Marino păşeşte energic pe terenul ideologiei, pe care o şi restabileaşte în cultura română, după ce a fost confundată cu ideologia de partid. Volumele sale Pentru Europa (1995) şi Politică şi cultură (1996) sunt printre rezultate. Opţiunile lui Adrian Marino sunt concentrate în îmbrăţişarea „ideii eropene, sintagmă în spatele căreia se ascund trăsături precum dialog intercultural, o societate deschisă, principiile statului de drept, coerenţă instituţională” (p.313). Cu Adrian Marino, a început la noi discursul din nevoi literare asupra europenităţii, după ce, odinioară, el a căutat să ducă mai departe, pe cont propriu, discursul literar asupra modernităţii.
Istoricul literar, criticul, teoreticianul, ideologul clujean este adesea interpretul lui însuşi, cum observă autoarea Introducerii în opera lui Adrian Marino (p.145). Faptul era insolit, iar detractorii obişnuiţi arată de obicei, în acest punct, cu degetul. Faptul ţinea, desigur, de un orgoliu imens, de bucuria ieşirii din obişnuit, de satisfacţia racordării la Occident, care îl preocupa pe Adrian Marino. Dar ţinea, trebuie să spunem, şi de şansele puţine de discuţie calificată în spaţiul cultural autohton al timpului.
La noi nu este obiceiul de a verifica sistematic teorii. Cu atât mai redus este obiceiul de a vedea ce a ieşit din diversele abordări şi de a compara abordările sub aspectul a ceea ce au sprijinit, anticipat, încurajat. Se operează şi acum cu impresia că adevărul este la îndemână, direct, intuitiv şi este mai mult chestiune de relaţii cu persoane şi instituţii. Nu se distinge între veracitate şi adevăr, nici între adevăr şi convenţie socială, la limită între adevăruri şi compromisuri. De aceea, unele adevăruri de aici ţin până la graniţe, eforturile sunt prea dezordonate, rezultatele competitive puţine, iar confuzia valorilor atmosfera.
Dacă s-ar face verificarea de care vorbeam, atunci Adrian Marino ar ieşi drept cel care a formulat şi apărat vederile mai profunde. Pot fi aduse multe probe, ţinând, de pildă, de cerinţe precum documentarea exhaustivă în tema pe care o discuţi, de pretenţia adresată specialiştilor de a da nu numai descrieri şi efuziuni, dar şi idei şi lămuriri teoretice, şi de exigenţa adresată intelectualului de a se angaja explicit în teme de interes public. În faţa istoriei – în raport cu impresionismele şi oportunismele pe care le-a combătut neîncetat – Adrian Marino a avut de fapt dreptate. „Marginalizat”, cum spunea el – iar acum, în clipa în care un bilanţ este posibil, putem adăuga: marginalizat de diferiţi marginali la propriu – Adrian Marino este confirmat de cursul istoriei. Sunt astfel motive suplimentare pentru a saluta revenirea operei sale în actualitatea reflecţiilor şi a-i elogia pe cei care lămuresc argumentativ lucrurile.
