Identitate, Suveranitate şi Unitate Naţională
Reacţii la Apelul unor academicieni români
Revenind la Apel, unii n-au semnat, alţii au semnat, dar s-au gândit şi s-au răzgândit. Pentru „mai mult decât respectabilul” acad. Viorel Barbu, om cu toate cărţile în mână şi-n mânecă după ce i-a condus (şi acordat) doctoratul Zoiei Ceauşescu, Apelul a venit „într-un moment nepotrivit.” Numai că „momentul” e pregătirea sărbătoririi Marii Uniri (vom aniversa Unirea sau vrem s-o „comemorăm”, ca şi cum ar fi murit?) De ce are textul „conţinut neadecvat”, după matematician, rămâne pentru mine o enigmă nesplicată. Să fie apărarea identităţii etnice, necesitatea naţiunii fără raţiune? Atunci nici unu plus unu nu mai fac doi. Şi mai rău e când doi români îl ucid pe unul, ca-n Mioriţa.
„[…] numai vieţuitorii în Fiinţă vor continua a fi”
„Românii nu mai sunt nimica, pentru că au
renunţat la a fi.”
Vintilă Horia în „Stindardul românilor”, 25-26 aprilie, 1989
Am adăugat semnul întrebării la titlul articolului-pamflet al lui Mircea Eliade, din Oceanografie (1934), potrivit – cred – pentru un text care vrea să pună multe puncte pe i, riscând să fiu etichetată „mătuşă patriotică” (sintagma lui Andrei Pleşu).
Pare că istoria îşi trage din nou secvenţele la xerox, privind ceea ce Dan Culcer numeşte lepădarea de sine. Aşa cum se văd lucrurile, la originea globalizării stă internaţion
alismul proletar. Ca babă anticomunistă ce mă aflu, ştiu bine că, după „eliberare”, în perioada Dej-Pauker, ca să fii „pe linie”, trebuia să te declari: „Nu sunt român, sunt comunist internaţionalist”, proletarii fiind transetnici. Lucreţiu Pătrăşcanu a apărut în Tribunalul poporului, la proces, fără un picior, amputat după tortură cruntă şi a fost ucis intra muros, pentru că s-a vrut întâi român şi apoi comunist. În memoriile Lenei Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile în închisorile din România (Ed. Humanitas, 1922), autoarea l-a întrebat pe generalul Anton Marin de ce a fost puşcărizat. Şi aviatorul, erou de război, i-a răspuns: „De ce? Fiindcă sunt român! Chiar numai pentru asta.”
Eu am mai apucat în liceu istoria lui Roller, nu a românilor. După ce Marile Puteri n-au recunoscut cobeligeranţa României, istoria noastră a fost călcată de tancurile sovietice. Un strat de ipsos acoperea figura lui Alexandru cel Bun, a lui Neagoe Basarab, a lui Vasile Lupu, a lui Carol I, de pe frontispiciul Atheneului. Frescele cu scene din istoria naţională au fost răzuite, statui de mari oameni politici – răsturnate. La Iaşi, Piaţa Unirii devenise Piaţa Malinovski, iar bulevardul Carol I – 23 August.
La Sighet, murea, într-o baltă de sânge, istoricul Gh. I. Brătianu. Vai de ţara care îşi omoară istoricii şi poeţii, spunea un personaj al meu din Rău de România.
A trebuit să treacă grămadă de vreme (rea, rea, rea), până să iasă din şcoli manualul lui Roller. Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, de C. Giurescu şi de C.C. Giurescu, a apărut abia-abia, în 1976, la ed. Albatros. Iar noi îi lăsăm pe rollerii II, cum îi numeşte Paul Goma, să ne spună că istoria naţională e un fals, naţiunile fiind deja intrate în metastază. Lucian Boia s-a şi întrebat, negru pe alb: „Mai sunt românii o naţiune?”
În şcoala anilor cincizeci, am fi aflat mai multe despre URSS decât despre România dacă bunii profesori s-ar fi lăsat diriguiţi de Mihai Roller. Prin anii ‘64 -‘80 s-a întâmplat o revenire, am ieşit (sau am avut impresia) de sub steaua în cinci colţi a Kremlinului, re-căpătând dreptul de a fi numiţi români, trăitori în România (numele ţării era evitat, vorbindu-se de Republica Populară). În urâţii ani ‘80, s-a întâmplat o exacerbare a ceea ce s-a numit naţional – ceauşism, deşi, după mine, formularea e un paradox postsocialist, deoarece naţional e antonimul vocabulei internaţional, proletar sau de alt fel. Cuvântul naţionalism, şi mă refer la cel curat, sincer, derivat din conceptul de naţiune, aşa cum îl defineşte Enciclopedia Britanică, presupune loialitate faţă de statul – naţiune şi nu faţă de un „Comandant Suprem”, numească-se el Ceauşescu sau altfel. Naţionalismul nu-i numai violent, demagogic sau conservator, după cum politica naţională nu e doctrină nefastă, rasistă, extremistă, cu nuanţe de gri fascist ori de verde legionar, cum o vede Alexandru Florian.
Cât despre explozia din ‘89, cei care au ieşit în stradă pentru sacrificiul suprem („Vom muri şi vom fi liberi!”) au făcut-o din uitare de sinele „îngust”(Noica), mărunt, egoist, atent exclusiv la interesul individual sau de gaşcă.
Imediat după ‘89, s-a început marea săpătură, cât a canalului Dunăre-Marea Neagră, la „cultul eroilor” (Carlyle), al martirilor, al rezistenţei la comunism. Impostorii politici de vârf nu şi-au dorit defel o comunitate identitară ascultând de un cod etic, dimpotrivă, de vreme ce au vrut să se şteargă din memorie victimele utopiei roşii; utopie care a făcut istorie sângeroasă, poate cea mai sângeroasă. Se vorbeşte elevilor, de pildă, despre rezistenţa anticomunistă din comuna argeşeană Nucşoara, 1949-’58, unde partizanii au avut sprijinul sătenilor? Pentru un miliţian ucis, erau arestaţi şi anchetaţi 10 ţărani nevinovaţi. Dacă ne-am cunoaşte cu adevărat trecutul, n-am spune că avem unul ruşinos. Ruşine este să afirmi aşa ceva, din rea voinţă sau din ignoranţă
Vă amintiţi? Corneliu Coposu a fost atacat mizerabil în presă, sub lozinca fesenistă „Boşorogii fără dinţi vor s-ajungă preşedinţi.” După vizita lui Charles de Gaulle în România, Ceauşescu urma să plece în Franţa. Pacepa l-a contactat pe Coposu (17 ani în puşcăriile comuniste), să liniştească exilul, ca nu cumva să protesteze. I s-a oferit un paşaport pentru Paris. Dar Corneliu Coposu, trecut prin înscenarea de la Tămădău, a refuzat compromisul. Câţi sunt ca el?
A apărut recent reeditarea unui eseu inconfortabil semnat de N. Breban, O istorie dramatică a prezentului. Ce se întâmplă în mai mult-ca-prezent mie mi se pare chiar tragic. Rolerii II susură în urechea lui Clio că n-ar avea nevoie de documente, dar fără ele nu există istorie. Clio, lasă-te de ştiinţă, tu nu eşti decât o frumoasă poveste, cea mai frumoasă! Numai că tăcerea arhivelor, închiderea, înstrăinarea lor nu-i altceva decât moartea memoriei. Istoria trebuie corect înţeleasă, corect însemnând adevărat, pe cât posibil. Or, trecutul este inconsistent reprezentant postsocialist sau falsificat de-a dreptul. Dacă nu privim înapoi cu orbire, spre a formula ca Dan C. Mihăilescu, vedem că se mistifică adevărul istoric la fel cum s-a procedat în regimul comunist, dar cu alte ţinte: sat global, cultură globală. Vrem să spunem adio diferenţei etnice, sub imperiul mondializării? După un proiect „curajos”, istoria trebuie „să stimuleze asumarea culturalităţii şi multiperspectivităţii”(sic!), numindu-se Educaţie socială, nu altfel.
Matei Vişniec scrie despre senzaţia de elasticitate când păşeşti peste cadavre. Se vorbeşte de blândeţe, de milă, de iertare când e vorba despre călăi, despre torţionari, chiar dacă nu şi-au conştientizat greşelile, nu şi-au cerut iertare. Nu l-a auzit nimeni căindu-se nici pe Drăghici (înainte de a se autoexila din vila de pe strada Sofia în Ungaria, după ‘89, ca „persecutat politic”), nici pe alt monstru, Nicolschi, care, intervievat, a răspuns cu cinism: „Se gândea cineva că va fi ‘89?”
Raportul (final?) Tismăneanu minimalizează oroarea terorii dej-paukeriste, punând accent pe „lătrăii ideologici” ai „Cârmaciului”, ironizaţi ca ceauşişti. A rămas act fără consecinţe penale, deci, o condamnare de formă fără fond.
În Adevărul din 21 ian. 2006, Marius Oprea declara că Institutul de Investigare a Crimelor Comuniste în România a trimis plângeri în legătură cu 400 de persoane criminale. În instanţă n-a ajuns nici un dosar. Ce-i rău că arheologul Oprea a optat, în cazul crimelor, pentru document şi nu pentru interpretare? A fost acuzat de necrologie. Şi de ce crede Rodica Palade că săpăturile de la Sighet, pentru osemintele lui Iuliu Maniu, au fost „act blasfemiatoriu”, nu creştinesc? Martirii să nu aibă drept de mausoleu, ca Ana Pauker, ci de groapă comună? Casa lui Iuliu Maniu, de trei ori premier al României, stă să se dărâme din lipsă de fonduri (pentru gondole n-au lipsit banii). Când a murit Maniu, la Sighet, în 5 febr. ‘53, comandantul închisorii a anunţat telefonic la Bucureşti: „S-a stins lumina în celula 3!” Re-repet: lumina se stinsese în ţara întreagă, devenită celulă, zarcă pentru nealiniaţii la doctrină. Propaganda avea voce unanimă, aşadar anonimă. Eram mânaţi să nu mai avem idealuri naţionale, aşadar, marii unionişti au fost ucişi în puşcării.
Ion Mihalache a murit în închisoarea de la Râmnicu Sărat, după ce orbise. Tinerii ştiu oare de dosarele cu panglică neagră, trimise de la Bucureşti la Râmnicu Sărat? Panglica însemna ordin de exterminare. Nici cei paralizaţi nu scăpau de ciomag: îi băteau în paturi.
Doi preşedinţi ai Academiei au murit la Sighet. Au fost îngropaţi goi, fără lumânare, fără cruce. Şi câţi n-au fost acuzaţi de „crime contra umanităţii!”
Comisia Tismăneanu – Apostatul (cum l-a numit Petru Ursache, în presă: „Un fiu de nomenclaturist condamnă comunismul?”) a dat Raportul, s-a bifat în Parlament, în 18 dec. 2006, că a fost regim criminal, dar fără criminali de adus în Justiţie.
Mircea Vulcănescu, mort martiric a rămas sub sentinţa „criminal de război”. Şi cât s-a zbătut familia lui Pamfil Şeicaru, condamnat la moarte în contumacie, să anuleze sentinţa Tribunalului poporului!
Închisoarea, „ o Golgotă românească” după Părintele Calciu, a fost acceptată cu tărie morală. „O dă-ne tărie, Sfântă Marie!”, aşa se roagă Mihai Eminescu la „Maica durerilor”. Tot el îi spunea lui Gheorghe Panu: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu e nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un şir neîntrerupt de martiri.”
„Nu sunt român deoarece sunt european”, se tot aude. Ba nu. Eminescu – repet a câta oară – a afirmat cum trebuie: „european, dar româneşte”, de unde şi negarea lui ciclică. „Teama de Eminescu, scria Tudor Cristea, în Litere, e teama de seriozitate şi de adevăr.”
Chiar în zi de 13 (februarie, 2017), citesc pe adevărul.ro că Andrei Pleşu taxează ca „gogomănie” afirmaţia lui Alex. Ştefănescu: nemţii n-au avut un poet de talia lui Eminescu. Las la o parte altă afirmaţie, categoric gogonată, că H.-R. Patapievici ar fi „un Kierkegaard bucureştean.” În fond, criticul, care este totodată eminescolog, n-a făcut altceva decât să-şi părtinească poetul şi poporul, aşa cum a procedat şi Goethe cu poporul său, cunoscută fiind spusa lui Wolfgang Amadeus: „Îmi părtinesc poporul”. Sau îl considerăm pe Goethe „protofascist”? Ori „protolegionar”, cum îl declară eminescofobii pe publicistul Eminescu. Reacţia lui Octavian Hoandră la spusa lui Alex. Ştefănescu („Vă iubesc!”) a avut parte de invective (ironia se transformă lesne în injurie) ca „o vietate lăcrimoasă”. De ce? Pentru că a moderat (şi nu uzez pleşeşte de ghilimele) o emisiune a academicienilor (nu unii, ci cei mai cunoscuţi) despre posibila dezmembrare a ţării. În Europa s-a mai întâmplat, de ce uităm asta? După Sabin Gherman, nici n-ar trebui să co-existăm: ardeleni, moldoveni, munteni, fiecare cu buzunarul lui.
Problema e că apărarea fiinţei etnice îi supără pe gazetarii nervoşi care au ce au cu identitatea. Că de ce trebuie ca Ministerul Culturii să se numească Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, câtă vreme românii n-au conştiinţă de neam? Doar trendul e altul: limitarea identităţii.
Cei care merg pe incertitudine identitară argumentează (ideea e luată de la Benedict Anderson, citat sau necitat) că naţiunea e „comunitate imaginată”, formulare devenită, printr-o mică schimbare de literă, comunitate imaginară. Că este rod al imaginaţiei unora. Ca Iorga, ca Brătianu, ca P.P. Panaitescu?
Venit în 9 februarie 2017, Apelul Academiei nu mi se pare dezolant, cum se scrie în Observatorul cultural (17.02.2017), câtă vreme sunt denigrate pas cu pas valorile naţionale. Cu ce să se ocupe Academia, forul cel mai înalt, for naţional prin definiţie, dacă nu cu o temă obsesională (de la înfiinţarea ei, din 1866), ca aceea a identităţii, a specificului naţional (nu place sintagma?; spuneţi, atunci, trăsături identitare).
Admitem ca reprezentata SAR a Academiei alternative, să susţină că „Nicolae Ceauşescu ne-a lăsat şi fără mâncare, şi fără caracter”?
Fac parte dintre cei care nu-i văd pe români nici supraumani, nici subumani, însă cred în demnitatea noastră. În istoria românilor sunt atâtea exemple de demnitate exemplară. Nici Ţuţea, nici Steinhardt nu s-au lepădat de sinea de român. Românul din Boteni-Muscel a făcut aceeaşi închisoare neagră ca şi evreul. Pe Steinhardt (cf. Jurnalul fericirii) l-a călcat în cizme tot un evreu ca şi el, tov. Jack Simon, maior în cercetări penale. Steinhardt făcea parte din familia lui Marx, dar nu s-a dus la rude ca să fie ajutat. Când Mănăstirea Catolică din Belgia i-a cerut să-şi schimbe credinţa pentru a fi primit acolo, a refuzat. O mai făcuse o dată şi i s-a părut destul. Îl percepe cineva pe monahul de la Rohia evreu, când a fost un evreu atât de român? Pe Caragiale, ca grec, când a fost un grec atât de român? Poetul matematician, Ion Barbu, acuzat că a purtat cămaşă verde, îi spunea cu admiratie lui Al.Rosetti „Marele grec”.
Trimitere la Descartes: Bene vixit qui bene latuit. Trăieşte bine cine îşi încifrează ideile opozante. Aşa că acad. Mircea Dumitru s-a disociat de Apel: semnase – cică – fără a citi, dar, după lectură, i-au displăcut: 1. stilistica; 2. retorica; 3. ideile. Soprana Mariana Nicolescu a slobozit o acută, teologul Wilhelm Dancă s-a disociat, uitând că tocmai acuza de misticism i-a epurat pe marii academicieni interbelici în comunism.
Alţii şi alţii au crezut că, nesemnând, se opun încercărilor de „exploatare politică”. Apelul ar „dilua” semnificaţia demonstraţiilor din Piaţa Universităţii, contra corupţiei statului mafiot, care retează pădurile. Dar tăierea rădăcinilor identitare, desprinderea de strămoşi, de tradiţie, propagată de cozile de topor, nu ţine tot de corupţie? Ferească Dumnezeu ca aceste cozi de topor să devină topoare.
Tragic este, cum spuneam, că tinerii „înnoiţi” iarăşi după îndoctrinarea că n-ar fi nimic de capul nostru, al românilor, afectaţi de nefericirea de-a fi români, tind spre altă origine şi altă religie. Unii se vor transetnici, alţii optează pentru transgender. Şi, în acest context, tot apar proiectele aberante ale pedagogilor de orientare nouă. Ia să le trecem în revistă: citesc pe internet că Ministerul Educaţiei vrea să impună ca materia istorie să formeze mecanisme intelectuale care să stopeze orice forme de naţionalism. Dar de ce să nu li se spună elevilor că tocmai naţionalismul a spart (verbul lui N. Breban) Imperiile dominante? Şi mă refer la cel curat, nu neapărat contra altora, nu la acel hybris (şi-i dau încă o dată dreptate lui N. Breban) al „aventurierilor politicii româneşti.” De altfel, românii sunt toleranţi etnic, chiar prea, dacă gustă glumiţe ca spânzurarea unei păpuşi întruchipându-l pe Avram Iancu. Şi ce consilieri o fi avut preşedintele Iohannis, dacă a ezitat să-l declare pe Crăişor erou naţional?
Şcoala, spun aceeaşi pedagogi sus menţionaţi, ar trebui să creeze „un comportament empatic cultural”, de coordonat cu predarea facultativă (nu obligatorie) a clasicilor. Şi ce să pricepem de aici? Că ai noştri clasici n-au fost empatici la alţii?
Îmi amintesc că un fost ministru al Învăţământului se simţea special când, student fiind, urina pe hărţile României, de frumos şi liber şi inteligent ce era. Mărturisirea a apărut într-o carte-dialog, chiar în perioada când ocupa funcţia. Citind „pe dedesubt”, vorba lui Arghezi, a fi patriot înseamnă a fi ceauşist, chiar dacă n-ai fost nici un pic, iubirea firească de ţară fiind incriminată ca „atitudine predecembristă”. De ce nu paşoptistă, de ce nu junimistă.
Se mai spune că suveranitatea, interesul naţional ar fi copy-paste după tezele ceauşiste. De ce nu după Nicolae Iorga? Dar nici Iorga nu convine ca „magistru al Deşteptării Naţionale” (l-am citat din nou pe acad. N. Breban). Detractorii îl consideră un „vulcan” naţionalist „care scuipă borş”. Vă aduc la cunoştinţă că, într-o emisiune de tip cine ştie câştigă, un grup de domnişoare nu l-a recunoscut pe Iorga. Măcar pe bancnota de 1 leu nu l-au văzut intelectualele? Sau nu folosesc aşa ceva?
Revenind la Apel, unii n-au semnat, alţii au semnat, dar s-au gândit şi s-au răzgândit. Pentru „mai mult decât respectabilul” acad. Viorel Barbu, om cu toate cărţile în mână şi-n mânecă după ce i-a condus (şi acordat) doctoratul Zoiei Ceauşescu, Apelul a venit „într-un moment nepotrivit.” Numai că „momentul” e pregătirea sărbătoririi Marii Uniri (vom aniversa Unirea sau vrem s-o „comemorăm”, ca şi cum ar fi murit?) De ce are textul „conţinut neadecvat”, după matematician, rămâne pentru mine o enigmă nesplicată. Să fie apărarea identităţii etnice, necesitatea naţiunii fără raţiune? Atunci nici unu plus unu nu mai fac doi. Şi mai rău e când doi români îl ucid pe unul, ca-n Mioriţa. Aşa cum nu-mi explic de ce se foloseşte termenul „s-au înregimentat” (verb pleş) pentru cei care au semnat: acad. Al. Zub (a făcut puşcărie pentru naţionalism, pentru Doina eminesciană, nu poate fi transnaţional), acad. Răzvan Theodorescu, acad. Dan Berindei, acad. C.C. Giurescu, acad. Ioan-Aurel Pop. Dinu Giurescu a fost etichetat un obosit, un guraliv şi de nimic; Ioan-Aurel Pop a fost trecut la categoria „moşi rătăciţi mental”, gorile (n)ostalgice, cu idei obsolete ca identitate naţională, buni de dus la cimitir sau la Antipa, dar tânărul istoric s-a învăţat cu ele. Şi mie mi-a recomandat cineva tramvaiul de Bellu.
Etichetările cele mai ireverenţioase s-au produs la adresa decanului de vârstă al istoricilor, Dan Berindei, care afirmă că mondializarea e rău înţeleasă (sublinierea mea, Magda Ursache); că trebuie analizată cu bune şi cu rele, după cum trebuie să privim critic şi multiculturalismul, care poate avea efecte secundare defectuoase. Iar educaţia patriotică intră în rigorile profesorului de istorie, care se vede alungat din şcoală de formatorii de opinie, violent unitari contra Unirii, din ianuarie până-n decembrie. Într-un interviu recent, acad. Dan Berindei afirmă că patriotismul a devenit „o vorbă-n vânt pentru foarte, foarte mulţi şi-mi pare foarte rău, mai ales pentru tineri, dar e din vina noastră”. Aşa este, dacă profesorului de istorie Ministerul îi recomandă să-i înveţe pe elevii dintr-a VI-a despre Unire la capitolul Secolul naţionalităţilor. Apus, fireşte, de vreme ce naţiunea e concept depăşit, o închipuire ţinând de gândirea naivă.
În această dispută pro şi contra Apel (ba şi procontra, vorba lui Ion Creangă, în cazul „răzgândiţilor”) au intrat cu ghiotura ridiculizări, calomnieri, delaţiuni… Acad. Victor Voicu a fost scos principalul vinovat (ca „insomniac”) pentru iniţiativă. Academiei i s-a reproşat că de ce s-a trezit „acum” din amorţire. Dar acad. Victor Voicu afirmase deja, în interviul din martie 2016, publicat în Contemporanul. Ideea Europeană, că Academia, chiar de la înfiinţare, a luptat pentru unitate naţională. Şi cum să nu reacţioneze când încercările de ştergere a identităţii devin din ce în ce mai puternice, mai periculoase? Farmacologul vede că anti-corpii patriotismului, considerat virus retard, s-au mobilizat împotriva sentimentului firesc, repet, al dragostei de ţară, pe care CTP o diminutivizează predilect „Românica” şi, în derâdere, „ţărişoară”. În ce priveşte „virusul” naţional, o, el e prezentat mai spăimos decât fantoma lui Marx bântuind Europa, acum UE.
Ce nu mai place la secretarul general al Academiei Victor Voicu? Afirmaţia că „am ajuns ca educaţia, cultura şi sănătatea să aibă culoare politică.” Da, e posibil orice când se amestecă ibovnica asta numită Politica în toate. Întreb şi eu: să te laude Tăriceanu e de rău, iar să te laude şi să-l lauzi pe Băsescu e de bine? E de rău să urci în autobuzul pesedist şi de bine să zbori cu avionul prezidenţial? M-aş ţine departe de ambele mijloace de transport.
Cât despre cuvântul naţional, el n-a dispărut din titulatura ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite) dar noi eliminăm N-ul de câte ori putem. Din Muzeul Naţional al Literaturii Române, de pildă, unde tot apare şi dispare.
În confruntarea de opinii, de acuzat acuzăm selectiv şi scuzăm tot selectiv, în defavoarea unora şi-n favoarea altora, pe alese. Ne-am obişnuit chiar să judecăm personalităţile după dosarele Secu şi după informatorii plătiţi de „Securiţica.” „Nu-i în chestie!”, vorba Maiorescului, dar s-a adus în discuţie faptul că acad. Voicu ar fi făcut afaceri (ca fost şef al Centrului de Cercetare Ştiinţifică Medico-Militară) cu o firmă a soţiei. Dat în gât (printr-o notă informativă?) de dr. Laurenţiu Popescu. În acest caz, dialogul nu mai e posibil, se blochează. În tentativa de a compromite Apelul Academicienilor, dl A. Pleşu îl citează pe Laurenţiu Popescu, informatorul care figura pe ştatele de plată ale securităţii în decembrie 1989? (v. Cochete nelinişti academice, în Dilema Veche, 15 febr. 2017) De când un colaborator al Securităţii e o instanţă morală pentru comentatorul avizat al Bibliei, comentator care n-a văzut în viaţa lui un înger?! Am pus şi eu nişte întrebări!
„Uşurătatea cu care se striveşte demnitatea omului” (şi-l citez pe Radu Preda, IICCMER) a atins cote inimaginabile. Celălalt Preda (a nu se confunda), Cristian, îl numeşte pe Tökes „erou anticomunist”, deşi presa i-a publicat angajamentul şi note peste note informative. Acelaşi Cristian Preda prognozează că vom fi daţi afară din UE (de Paul Maguette, liderul socialiştilor belgieni) dacă nu ne lăsăm bătuţi la/în cap de Bruxelles. Şi uite că păguboasa, nesocotita, nesăbuita ordonanţă 13, contra căreia s-a protestat cum trebuia şi a fost abrogată, n-a dezintegrat deocamdată nici ţara, nici UE, cum presupunea o parte a presei, deşi în Piaţa Universităţii, după ordonanţa 14, „mai omorăm odată mortul”, cum spunea un senator, reuşind să înteţim iarna vrajbei noastre.
Să fie apelul academicienilor la Unire „fără priză reală la realitatea ţării? Mie nu mi se pare „obtuzitate academică” opunerea la regionalizare. În Braşov, fost Oraşul Stalin, încă se mai văd vreo două litere din numele „tătucului”, format din copaci anume plantaţi pe dealul Tâmpei. Limba apelului nu mi se pare de lemn (n-o recunosc, dat fiind că n-am învăţat-o), nici „retorica inerţială”, de partid (PCR, n ‘aşa?).
Propun să-l recitim, să-l analizăm critic şi să sperăm în creşterea neamului românesc, aflat în plină descreştere. Avertismentul Apelului este: dacă n-avem conştiinţă identitară, nu putem fi o naţiune, nu putem fi un stat-naţiune indestructibil.
