Eveniment
România Citește la Mediaș şi Sibiu
După un tur de forţă, lecturi publice, conferinţe, lansări de carte şi lecturi, făcute pe parcursul unui an în Galaţi, Alba Iulia, Ploieşti, Bucureşti, Iaşi, Slobozia, Chişinău, Torino ş.a., în cadrul 
proiectului multianual România Citește menit a promova valorile naţionale româneşti, revista Contemporanul (director: acad. Nicolae Breban; redactor șef: Aura Christi) a poposit recent la Mediaș, unde împreună cu Mircea Braga și Attila Csiki, care au prezentat volumele recente semnate de Rodica Braga şi Aura Christi, s-a discutat (moderator: Ligia Csiki) despre literatură şi poezie, despre Cetate şi nevoia scriitorului român de a reveni în inima Cetăţii. Despre solidaritate şi prietenie. Despre credinţă şi Tabla de valori fondatoare. Despre iubire şi dăruire. Despre suflet şi feminitate vs masculinitate. Volumele lansate în cadrul întâlnirii cu cititorii din oraşul Luminilor dintre Vii: Timp în derivă, poeme, Editura Contemporanul, 2016, şi Vara de sidef, roman, Editura Contemporanul 2017, de Rodica Braga; Geniul inimii, roman în versuri, prefaţă de Mircea Braga, ilustraţii de Mircia Dumitrescu, Editura Contemporanul & Ideea Europeană, 2017, Elegii nordice · Elegie nordiche, traducere în italiană de Geo Vasile, Editura Aracne, 2017, de Aura Christi.
La Sibiu, scriitoarele împreună cu Silviu Borş, directorul Bibliotecii Judeţene Astra, și prof. Mircea Braga, au prezentat volumele nou apărute, cu aceleași deziderate ca cele de la Mediaș.
Ligia Csiki
O întâmplare cu cheie în orașul luminii dintre vii
România Citește, proiectul de promovare a lecturii, pare să se fi angajat, chiar prin titlul său, într-o polemică cu toate statisticile care marchează fapte dramatice, adevărate pericole ale desființării unui neam: aflăm că 22% dintre români nu citesc niciodată o carte, că piața de carte a României este pe ultimul loc în Europa, că avem 260 de librării pe teritoriul țării, 500 de librării on line, ceea ce ne plasează tot pe un loc codaș etc.
Orice casă veche tradițională are un sistem care ajută la susținerea verticală și echilibrată a pereților, la siguranța întrețeserii lor. Cheia casei este acest angrenaj de siguranță, țăranul a pus-o la vedere, pe fațada casei și a decorat-o adeseori, conferindu-i și o funcție estetică. Tot așa, orice construct social, orice punere a lui în faptă trebuie să aibă o cheie care să-i asigure coerența, armonia și interrelaționările. Un singur termen poate acoperi această idee: cultura, iar dintre toate faptele culturale, literatura pare a fi cea mai democratică, cea mai puțin elitistă, dar și cea mai aproape de resursele cunoașterii emoționale.
RomâniaCitește.ro, proiectul de promovare a lecturii, pare să se fi angajat, chiar prin titlul său, într-o 
polemică cu toate statisticile care marchează fapte dramatice, adevărate pericole ale desființării unui neam: aflăm că 22% dintre români nu citesc niciodată o carte, că piața de carte a României este pe ultimul loc în Europa, că avem 260 de librării pe teritoriul țării, 500 de librării on line, ceea ce ne plasează tot pe un loc codaș etc. Entuziasmul viu, tenacitatea remarcabilă a Aurei Christi și-au pus amprenta pe acest proiect care se vrea și izbândește a fi (prin seriozitatea propunătoarei de proiect și a colaboratorilor ei) cheia de siguranță și de verticalitate valorică a acestei case a literaturii române – tradițională prin anvergura întinderii temporale și modernă prin îndrăzneală. O variantă inedită de vestitor care aduce bucuria cărții, ca un adevărat povestaș descins din scrierile lui Llosa, sau poate din credința cărturarului de pe plaiurile Cârței autohtone, din aceeași familie a idealismul junimist, Aura Christi și-a gândit o nouă etapă a proiectului ei în care a planificat și un popas la Mediaș, alături de Rodica Braga și Mircea Braga.
Orașul luminilor dintre vii (cum era cunoscut burgul în perioada medievală) își trăiește anul acesta sărbătoarea atestării documentare – 750 de ani de existență. A fost de două ori sărbătoare în opt ale lunii lui cireșar, la Biblioteca Municipală „Stefan Ludwig Roth” din Mediaș. Sala bibliotecii a fost plină cu un public tânăr, adică acel public în care își pune nădejdea un astfel de proiect. Și dacă la început a fost un pic de foială, atmosfera s-a domolit și s-a electrizat în același timp, în acord tainic cu înșiși vorbitorii: oameni care nu s-au sfiit să-și dezvăluie părți din chipul ascuns, dar cel mai important, trăirea paradoxalei liniști interogative. Dialogul provocator și rodnic, lectura generatoare de un puternic flux emoțional au fost esențiala substanță a acestei întâlniri eveniment.
Acest moment de autentică punere în comunicare mi-a amintit cât de importantă este CARTEA în lumea noastră adeseori agresivă chiar cu propriul ei sistem de siguranță. Existăm prin toate metamorfozele materiei și ale tehnologiilor, dar ființăm prin artă, prin lectură, arăta și profesorul Ion Vlad în opera domniei sale la care ar trebui să ne întoarcem periodic pentru a ne redesena traiectul cultural: Lectura – un evenimen
t al cunoașterii. Tinerii din sală sunt, fără dubiu, utilizatori consecvenți pe facebook, internauți dedicați, ca toată generația lor, dar s-a putut simți din cumințenia lor mirată că au trăit miracolul de a înțelege că oamenii și cărțile lor sunt mai interesanți decât orice rețea virtuală. Probabil că de aceea – am primit a doua zi semnale – s-au dus spre acasă pas alergător, așa cum, am înțeles de la ei, ca adolescenți, nu mai fac decât când întârzie nepermis de mult. Și-au căutat colțul acela intim al odăii în care să poată citi și să uite de ei… Mi i-am imaginat adunați pe pagină, ca într-un ritual, ca să le scape din mâini frâiele serii, ale celor patru pereți ai camerei, ale lumii… ca să plutească suav pe literele magice care deschid sensurile sferice ale cuvintelor, sensurile infinite, atât de plăcut împovărătoare ale noilor cărți cumpărate. Și dacă la toate astea adăugăm fascinanta atingere a foii vii, în care se mai simte respirarea copacului, apoi seva cernelii autografului, în relief, ca o picătură de ploaie pe o cochilie de melc, atunci totul arată tabloul unei reușite.
Mă gândesc acum, din această perspectivă, că nu trebuie să ne temem de nimic din ceea ce face concurență cărții, lecturii. Computerul, cu toate facilitățile lui, cu toate mrejele lui virtuale, filmul – ca o formă de lectură gata prefabricată a unei cărți – sunt manifestări limitative ale unei civilizații în expansiune. Nu de acestea trebuie să se teamă profesorul de literatură, nu acestea sunt pericolele care bruiază lecturile obligatorii și pe cele facultative. Tehnologia, cu toate ale ei, este acel „concurent”, pe care trebuie să-l punem la lucru: Prâslea cel Voinic se folosește de puterea Zmeoaicei pe care o răpune prin exercitarea curajoasă a valorilor învățate în casa tatălui său, mâhnit acum de a nu se putea bucura de roadele muncii sale nemaipomenite: merele de aur. Nu este importantă tehnica de lectură, nu este importantă strategia didactică de lectură, importantă este voința de a citi. Cum se declanșează miracolul care-l face pe un tânăr să fugă acasă pentru a citi? Cred că răspunsul este chiar în genul de întâmplare pe care am petrecut-o alături de prietenii întru carte invitați la Mediaș. Întâlnirea directă, în care părțile – public și scriitori – pleacă de la premisa sincerității, a dreptului de a recupera „omul din om”, cum spunea regretatul Solomon Marcus, este cea mai eficace și mai simplă cale spre descoperirea adevărului prim și ultim: suntem ființe ludice înăuntrul unei lumi de cuvinte, fiindcă identitatea noastră este legată de logos.
Criticul literar, profesorul Mircea Braga a deschis dialogul pe un ton învăluitor, cu inflexiuni severe, ușor, fin ironice, atât cât să surprindă pe tinerii majoritari la acest eveniment. Experiența omului care a modelat generații de studenți și de doctoranzi și-a spus cuvântul: ironia bine temperată – ca o muzică de clavecin – și-a făcut efectul: a stârnit interes și apoi dorința publicului de a fi partener (poate chiar neprogramat, căci în general se acceptă condiția comodă a instalării tăcute pe un scaun de asistent) la o țesătură de emoții, într-un act socializat de lectură. De puține ori s-a întâmplat să simt acest gen de parteneriat, teoretizat adeseori prin filtrul teoriilor barthesiene, atât de viu, atât de autentic. Vorbind 
despre cărțile Aurei Christi, profesorul a avut un ton nou; cum se poate vorbi altfel despre poezia ei, despre Cărțile ei (Geniul inimii și Elegii nordice), decât cu un fior pe măsura suflului orfic pe care îl simte orice cititor coborând învăluitor din înaltul cuvintelor. A fost o vorbire și despre prietenia de litere și despre fericita întâlnire în prietenie a oamenilor, soții Braga și Aura Christi. Și așa cum le stă bine celor care se recunosc în spirit, dialogul a decurs captivant, dezvăluind modele de viață literară și umană, de comuniune în patria cuvintelor. La rândul ei, coordonatoarea proiectului România Citește, poeta , a vorbit, din prisma experienței de editor de carte, despre fascinantul roman al Rodicăi Braga, Vară de sidef: o proză modernă despre un sentiment dintotdeauna – iubirea cu toate meandrele ei la o vârstă problematizantă, surprinsă într-un limbaj sensibil la coloristica sensurilor. Din volumul său de poezie, Timp în derivă, o altă carte despre articularea simfonică a lumii prin sunetul timpului din clepsidră, doamna Rodica Braga a selectat câteva poeme pentru lectură.
După-amiaza s-a încheiat cu lectură. Poemele au răsunat acaparator, selecția textelor efectuată de cele două poete întregind cadrul deja creat. Atmosfera de prietenie a fost desăvârșită cu sonoritățile rostirii rituale a versurilor, cu modulațiile muzicale ale unor metafore care ne-au întors pe toți la originile incantatorii ale poeziei. Puterea de impresionare a momentului mi-a adus aminte de o proză borgesiană, Oglinda și masca. Regele (figură alegorică a lectorului) este cu totul copleșit de auzirea poemului într-un vers și, după o lungă tăcere, își abandonează tronul (simbol al atotputerniciei sale de lector) și pleacă în lume ca cerșetor (în căutarea acelei experiențe care poate face dintr-un om creatorul poemului într-un vers). Acesta să fie tâlcul acelei alergări acasă, pentru a devora cartea vinovată de nașterea unui sentiment necunoscut și greu, tulburător de fericit? Ce vine după lectura de voie? Creația?
Ce este sigur e faptul că proiectul Aurei Christi, atât de mobil, de uman, de plin de respect față de drepturile tânărului „beneficiar” de tot felul de reforme în educația obligatorie de scurtă durată și în cea permanentă, este o reușită. Profesorul Basarab Nicolescu ar aprecia ca o izbândă de excepție calitatea dialogului autentic, în care cuvintele au rotunjimea sensurilor adevărate: RomâniaCitește.ro. crește, de fapt, într-un orizont de ideal transdisciplinar. Secretul împlinirii unor ținte atât de pretențioase cred că este legat de lipsa de prejudecăți, de sinceritatea împinsă până la limita mișcătoare a zării, de calitatea umană a pelerinilor cărții cu care pornește la drum, construind prietenii și modele de lume. Iată cheia casei!
Alina Bako
Literatura la dublu feminin
Ca orice joc, a avut regulile lui, de la început anunțate: aceleași poezii au fost citite, pe rând, de Rodica Braga și Aura Christi, apoi de actori. Exercițiul a reușit să dovedească necesitatea existenței literaturii, umanitatea pe care o transmite manifestarea unui spirit de exhibare a experiențelor intime, smulse din ființă
La Sibiu, la Biblioteca ASTRA, lansarea cărților a îmbrăcat, mai degrabă, hainele unui spectacol (pus în scenă, cu spirit ludic, de Mircea Braga), căci prezentările au fost presărate cu recitaluri de poezie din cărțile autoarelor, susținute de actorii Lerida Buchholtzer şi Cătălin Neghină. Ca orice joc, a avut regulile lui, de la început anunțate: aceleași poezii au fost citite, pe rând, de Rodica Braga și Aura Christi, apoi de 
actori. Exercițiul a reușit să dovedească necesitatea existenței literaturii, umanitatea pe care o transmite manifestarea unui spirit de exhibare a experiențelor intime, smulse din ființă. Guy Debord observa că societatea contemporană (în La société du spectacle, Folio Essais, 1992) este o „imensă acumulare de spectacole”, ființa umană devenind un ochi imens, imobil, static, exterior. Dacă uneori spectacolul produce o anume alienare a individului de stările existențiale reale, printr-un prea plin al acumulării de imagini și, câteodată, contemplarea determină o absență a trăirilor, dacă exterioritatea pe care o presupune asistarea la punerile în scenă duce la o îndepărtare a omului de sine, în cazul discuției care s-a purtat în jurul literaturii, la Sibiu, cei prezenți s-au contaminat de sensibilitatea și emoțiile transmise prin lectură. Trebuie să observăm că această dublă lectură, a autoarelor și a actorilor, care a produs și o dublă interpretare, a realizat o augmentare a efortului de decriptare/ decodare a celui care a asistat la spectacol, căci textul a fost secondat de adaosul gestual individual al actorului. E la fel ca imaginea fotoliului analizat de Fellini, care spunea că, într-un text, acesta poate fi simplu „fotoliu”, pe când într-un film (sau, am adăuga noi, chiar într-o lectură-spectacol), trebuie să capete atribute determinante precum fundalul, culoarea stofei, ansamblul obiectelor care îl înconjoară. Aducerea într-un plan al spectacularului mai are și avantajul că textul promite, incită, apasă zone ale sufletului care pot rezona cu spectatorii. Tipul de lectură adoptat induce astfel un mod de a trăi textul, de a și-l apropria.
Cărțile prezentate marchează, fiecare în parte, o etapă în evoluția literară a celor două autoare, un moment de pierdere și regăsire, înregistrat subtil, cu vocile ascunse ale sufletului erodat de acea întâmplare a ființei, cum ar fi spus Nichita Stănescu. Aura Christi și-a început confesiunea prin sublinierea apropierii ei de autori precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Rilke, Dostoievski ori filosofi precum Nietzsche, însă textul de referință rămâne Biblia – sursă și resursă inepuizabilă, fundal cultural ce îngemănează ideile și le circumscrie unui flux literar universal. Geniul inimii, subintitulat roman în versuri, surprinde prin formula estetică adoptată, departe de a fi anacronică, în contextul unei căutări fără speranță a unei matrițe, necesare turnării prea plinului emoțional. Mircea Braga, cel care a prefațat cartea, mărturisea mefiența inițială în fața noutății unei forme de graniță, cu evidente filiații din literatura rusă (Evgheni Oneghin al lui Pușkin) sau „parabola în 
proză a lui Nietzsche”. Ceea ce a reușit Aura Christi, spunea criticul, analizând procesul creației și definitivarea textului, a fost însă „recreditarea unei paradigme ale cărei resurse păreau epuizate”. Am adăuga și o anume teatralitate a scrierii, o complexitate scenică ce apropie textul de un teatru poetic, genul nemaifiind o distincție operabilă în acest caz, ci pretext pentru o creație ce recuperează o sensibilitate actuală. Remarcând existența unui tipar, acela al „mitului de întemeiere”, profesorul evidenția scopul parcursului narativ: „Cunoașterea de sine înseamnă împlinirea de sine”. Călătoria pe care o face autoarea prin cotloanele ascunse ale inimii se supune, însă, rațiunii, o fuziune a femininului și masculinului, o cale de întregire prin unitate, prin regăsire. Într-o scurtă definiție a poeziei (publicată pe site-ul Contemporanului), Aura Christi folosea, dacă ar fi să alegem, așa cum a ales autoarea spre lectură, câteva fragmente pentru cei ce au venit la lansare, cuvinte-ancoră, cuvinte ce plumbuiesc sensul poeticii sale, iar acestea ar putea fi: frig, trezie, miracol. De fapt, discursul său este sintetizat, urmând aceste trei etape: cea de frig, generat de sursa-supapă, întâmplarea din biografie (dezvăluită publicului sibian într-o complice, enigmatică, dureroasă confesiune), urmată de trezie (din starea de vis/ coșmar, cimentată de coperta volumului ce reproduce sugestiv un tablou aparținându-i suprarealistului René Magritte, din ciclul Memoria), ajungând la miracolul renașterii din sine însăși. Starea de urgență este rezumată: „Sunt într-o mare întârziere destinală. O secundă”, căci importantă este epifania: „Nu mai întreba. Nu te frământa. Nu fi/ neliniștit. Nu-ți fie teamă. Din toate/adună-te. Strânge-te și coboară, urcă,/apoi, din nou, coboară în tine: încet, /lin, adânc mai adânc. Fii prada inimilor/ tale.” (Din singurătate, părintele Ignatie).
Cartea Rodicăi Braga este scrisă cu o apăsare dureroasă asupra rănii sângerânde a poeziei – taină a sufletului. Timp în derivă, poem în și din poem, ca și romanul Vara de sidef, în care Aura Christi remarca stadii ale feminității, au o scriitură cu emoție bulversantă. Dacă la autoarea Geniului inimii regăseam niște etape ale evoluției dense a ființei, la Rodica Braga actul de a scrie este, așa cum mărturisea, o „meditație”, „o călătorie” în singurătate, alături de cuvânt și în absența cuvântului, importantă fiind individualitatea. Închiderea, mișcarea domoală, viziunile parcă înmănușate sunt parte dintr-o absorbție necesară și acută de timp și de spațiu, contrase și contorsionate de stări rătăcitoare, asemeni gândurilor: „Starea poeziei – răul de care/ nu te vindeci niciodată,/îl duci cu tine ca pe un stigmat.” Citind fragmentele alese, Rodica Braga a indicat, conștient sau nu, un sens al hermeneuticii receptat astfel, după un tipar mental, de cei prezenți în sala bibliotecii. Situând totul sub semnul hazardului („e o artă să știi, să ghicești”), autoarea emite sentințe: „viața e o sfoară înnodată,/faci și desfaci noduri/pe sfoara ta, fiecare după/ pricepere, chestie de inspirație.”
Vara de sidef este un roman pe care îl citești dintr-o singură respirație. Formula circulară, simetriile, suprapunerile de planuri amintesc de realismul magic al lui George Bălăiță din Lumea în două zilei, provocând cititorul la a se opri asupra pasajelor eseistice și a le interioriza în singurătate, într-o lectură lentă, menită să exploreze din plin aspectele pudrate, senzitive, năvalnice ale sentimentelor. În romanul Rodicăi Braga, lumea se construiește, se sfarmă și se consumă în secunde, cele care rămân până la un alt moment-limită, frontieră – trecerea în Noul An. O reînnoire perpetuă ca o dezbrăcare de pieile existenței, o senzorialitate exacerbată, un flux intern al amintirii, toate făcând parte dintr-un proces al autocunoașterii, al regăsirii de sine: sunt trăsături ale narațiunii desfășurate într-un ritm vaporos al confesiunii. Proza din Vara de sidef are un schelet dur, format dintr-un amestec de corporalitate, de 
feminitate, de senzații de o veridicitate criantă, îmbrăcat cu o poveste a adolescentei dintotdeauna, despre iubirea care devine, pe rând, „armistițiu cu toți dușmanii interiori”, „floare de cireș japonez”, „hohot de râs”, „zbor migrator”, despre moarte și despre despărțire. Fiind o carte a senzațiilor în care Despina, personajul feminin face o autoscopie la care lectorul ia parte cu voluptate, este o hartă a întâmplărilor, ce conturează un drum al destinului feminin. Fraze precum „toate spusele lui, alunecate ca o materie grea, densă sub spuma gândurilor, se așezau în mine cu efectele endorfinei” sau interogații dureroase, onirico-reale, precum: „Dacă realitatea se așternea peste mine ca o hârtie de calc conținând cu totul și cu totul alt desen decât cel în care mă pierdusem eu” amprentează textul cu fuziuni lirice și reflexive. Un pasaj confesiv pare a rezuma atitudinea autoarei și esența poieticii sale: „Minunată capacitatea mea de a absorbi totul, de parcă aș fi fost dincolo de ușurătatea acelei materii aproape impalpabile, o forță înzestrată cu puterea de a se îmbiba de tot ceea ce i-ar forța în vreun fel deschiderea.” Ființa devine „pe jumătate reală”, cum ar fi spus Milan Kundera în Imposibila ușurătate a ființei, existând în același timp în cele două dimensiuni, într-un spațiu eliberator și constrângător în același timp, la fel ca proza Rodicăi Braga, aflată în interstițiile poeziei.
Pentru că întregul eveniment s-a desfășurat sub semnul ludicului, al spectacolului, vă propunem un exercițiu de imaginație: Pierre Bayard publica în 2010 un eseu cu titlul Ce ar fi dacă operele și-ar schimba autorii? (Et si les oeuvres changeaient d’auteur?), în încercarea de a determina cititorul să vadă dincolo de „ecranul biografic”. Ne putem astfel întreba ce ne-ar spune lectura volumelor prezentate, în plus față de ceea ce am aflat de la cele două autoare, dacă Geniul inimii ar fi fost scris de Rodica Braga, iar Timp în derivă sau Vara de sidef de Aura Christi? Pe acest plan, nu putem trece ludicul nici măcar în posibil…
Fototeca turneului:
