Întâlnirea cu Italia constituie, pe toate planurile, un catalizator. În timpul unei călătorii în 1975, partenera sa a fost violată şi autorul silit să asiste la viol, sub ameninţarea armei, multe poeme născându-se din încercările repetate ale poetului de a înfrunta această traumă
Volumul Collected Poems 1976–2016 (Poeme adunate), apărut la editura Shearsman Books în februarie a acestui an reprezintă un bilanţ impresionant al operei unuia dintre cei mai rafinaţi poeţi britanici contemporani, Peter Robinson. Născut la 18 februarie 1953 în Salford, Lancashire, Peter Robinson 
propune, în primele sale volume de poezii, o poetică a realismului social şi a cotidianului filtrat de interioritatea creatoare şi transformat în eveniment poietic, loc de naştere a poemului. Peisajul urban al Liverpool-ului, oraş în care Robinson îşi petrece copilăria şi tinereţea şi pe care-l regăseşte după peregrinările adulte rămâne un motiv recurent al liricii sale, pe fondul căruia se grefează o altă coordonată importantă: tensiunea dintre exigenţele sociale, politice şi economice ale realului şi eul creator. Experienţa dezrădăcinării, a rupturii cu matca natală care conţine, însă, şi potenţialul uriaş al deschiderii (uneori forţate, explozive) către Celălalt este cea care va contribui, începând cu volumul This Other Life (Această altă viaţă, 1988), pentru care va primi şi premiul Cheltenham, la constituirea unei voci poetice singulare, cu o identitate fluidă, la răscrucea mai multor culturi.
Întâlnirea cu Italia constituie, pe toate planurile, un catalizator. În timpul unei călătorii în 1975, partenera sa a fost violată şi autorul silit să asiste la viol, sub ameninţarea armei, multe poeme născându-se din încercările repetate ale poetului de a înfrunta această traumă. A doua căsătorie, stabilă şi armonioasă (în 1995, cu o italiancă), şi experienţa creşterii a două fiice într-un mariaj transnaţional îl menţin pe Robinson într-o constantă interacţiune cu limba şi cultura italiană, a cărei fructificare, în plan poetic, o reprezintă o bogată activitate de traducător. Cele câteva volume de traduceri de poezie, în principal din opera lui Vittorio Sereni (The Selected Poetry and Prose of Vittorio Sereni, with Marcus Perryman, 2006, 2013) şi Luciano Erba (The Greener Meadow: Selected Poems of Luciano Erba, 2007 – pentru care a primit premiul John Florio), apărute în America la Chicago şi Princeton University Press, îl impun drept un poet-traducător în lineajul lui Rilke şi Celan, care-şi însoţeşte în permanenţă activitatea poetică de o interogaţie autoreferenţială, materializată, la rândul ei, în volume de eseuri despre poezie, limbaj şi traducere. Recentul Poetry & Translation: The Art of the Impossible (Poezie & traducere. Arta imposibilului, Liverpool, 2010) oferă o incitantă şi personală contribuţie la filosofia traducerii literare, teoria şi practica hrănindu-se, astfel, reciproc.
Al treilea mare spaţiu cultural în care este imersată poezia lui Robinson este Japonia. Între 1989 şi 2006, Robinson a predat literatura engleză la mari universităţi japoneze (Kyoto, Sendai), cele aproape două decenii petrecute acolo transformându-l într-un poet al hibridităţii culturale, preocupat să înregistreze, cu deosebită fineţe, toate nuanţele metamorfozei identitare (de multe ori, dureroase) pe care o declanşează contactul cu alteritatea. După cum a mărturisit într-un interviu, acest „exil” ale cărui motive au fost cât se poate de concrete (migraţia economică, incapacitatea de a găsi o poziţie academică în Marea Britanie) i-a permis, pe de o parte, să descopere variatele şi profundele modalităţi prin care cultura nativă îţi „setează” o anumită identitate şi, pe de altă parte, să exploreze, dincolo de sentimentul înăbuşitor al izolării emoţionale, căi de transgresare a acestor limite. Rezultatul este un limbaj poetic îmbogăţit şi aflat într-o continuă remodelare: „Mă găsesc într-o relaţie full-time cu un vast Babel de cuvinte, atât native cât şi străine, atât orale cât şi scrise. Abia acum încep să înţeleg Finnegans Wake; câteodată cred că trăiesc în interiorul ei“ (într-un interviu cu Ted Slate, 1999).
Citirea transversală a volumelor adunate în Collected Poems dezvăluie cu uşurinţă o constantă a poeziei lui Robinson: preocuparea intensă, aproape obsesivă prin notaţia spaţială minuţioasă, pentru liminalitate, o experienţă a nomadismului asumat într-o lume în care globalizarea modifică structurile sociale tradiţionale. Călătoria devine un motiv important, nu numai în plan concret (imaginea recurentă a aeroportului cu instituţiile sale marcând trecerea dintr-un teritoriu într-altul, plecarea şi revenirea în 
spaţii care se constituie ca „acasă” şi, simultan, ca „străine/înstrăinate”), ci şi în imaginar (transferul permanent dintr-o cultură într-alta, dintr-o limbă într-alta). De la adrese exacte (472 Claremont Road, 120 Addington Road, Bay Hotel), la nume de locuri, oraşe şi ţări (Aria di Parma, At Swartkstone Pavilion, Bristol Voluntaries, From the Dordogne, Italian in Sendai, Kyoto Protocols, From Amsterdam), pentru a cita numai o mică parte, titlurile poemelor recompun în mod predilect o geografie atât existenţială, întrucât toponimele trimit, de fiecare dată, la un eveniment concret din biografia autorului, cât şi culturală: conotaţiile reverberează în direcţii multiple, combinând trimiteri literare, filosofice, artistice cu evenimente social-politice globale.
Dialogul intertextual cu scriitori ai culturii native (Shakespeare), dar şi japoneze (Basho, Buson) sau germane (Ingeborg Bachmann), cu pictori (o poezie este dedicată pictorilor olandezi din sec. 16, cunoscuţi ca „italienişti”, alta îşi are ca punct de plecare tabloul lui Van Gogh ilustrând recolta din La Crau) este ţesut într-o text de o sensibilitate excepţională. Subtilitatea viziunii poetice, dar şi cuprinderea intelectuală fac din Peter Robinson o voce redutabilă, cu totul aparte, în peisajul liricii contemporane.
Valori de schimb, una dintre poeziile traduse aici, oferă un exemplu concludent în acest sens. Deşi de mici dimensiuni, comparativ cu poemele relativ întinse care par a fi forma preferată de poet, textul se deschide înspre tablouri ale vieţii din capitalismul târziu care reuşesc să îmbine economie şi filosofie politică (prin motto-ul din celebrul economist Pierro Sraffa, care apare, de altfel, şi în poem), problematica Celuilalt şi a identităţii culturale printr-un itinerar ale cărui staţii sunt Barclay’s Bank din Marea Britanie, Liverpool cu atracţia turistică reprezentată de casa lui Paul MacCartney şi Japonia. Pentru a fixa cadrul poemului Omagiu, poetul apelează din nou la prefaţarea cu un motto, o tehnică favorită: trimiterea este, de această dată, la pictorul englez L.S. Lowry, celebru pentru peisajele urbane care surprind viaţa în zonele industriale din nord-vestul Angliei. Uneori, intertextualitatea merge şi mai în profunzime: poemul Cum se schimbă el constituie o rescriere personală a unui poem de Pierre Reverdy, Comme on change, trimiţând, în acelaşi timp, şi la traducerea în engleză a acestuia, de către poetul şi traducătorul american Kenneth Rexroth, intitulată How to Change.
Am inclus în acest grupaj care-l prezintă, pentru prima dată, pe Peter Robinson cititorului din România, poezii din volumele Overdrawn Account (Descoperire de cont), About Time Too (Şi este timpul), Ghost Characters (Personaje fantomă), This Other Life (Această altă viaţă).
Aer
Ascultă: în lumina asta a iernii,
în aerul ei spălat, orbitor,
aburul urcă din strada lucioasă
şi eliberat de nări, de guri,
nu e nimic altceva
decât spirite care, în zbor, se evaporă.
Stafii ale inspiraţiei trecute
sau aer fierbinte, atât de mult,
vorbele spuse, preschimbate-n
substanţă efemeră de amândoi ştiută
motivele disperării tale,
sunt exact ce nu voiam să aud.
Oprindu-mă pe muchia trotuarului,
între frunzele roase de ger
şi cele fosilizate-n asfalt,
brusc am înţeles că
mai presus de toate cunoaşterea
e un proces al aerului –
sens preluat din atmosferă
şi dat înapoi ei.
O zi
oferind posibile fire spre dezlegare
arată doar atât, cum ar fi
să ajungi, în sfârşit, dincolo de un capăt –
ca şi cum, în definitiv, toate ar fi la fel
şi viaţa ar fi visul tulbure
din care abia te-ai trezit.
Dimineţi grele
Dimineţile astea n-am voie să amăgesc
orele până-n miezul zilei ori să-ţi îngădui,
trezită din vis, să-i primeşti căldura, liniştită
că totul e bine, perdelele trase pe jumătate,
doar un fir de nor printre brazi;
de ştirile de ieri seară abia e timp
să fiu afectat în partea asta-ndepărtată de lume
şinele de tren din cadrele aeriene
cartierul din oraşul meu natal unde,
strivit, au găsit trupul unui copil;
nici nu-i momentul potrivit să ne-adunăm acum
forţele într-un ţel comun şi apoi
să ne lăsăm purtaţi de la una la alta…
nici să-nchid alarma, cu-atât mai puţin, să las
timpul
să curgă după gramatica unui regret încăpăţânat
să caut cuvinte ce-ar putea repara sau oferi
explicaţii.
Dimineţile astea n-am voie să amăgesc
timpul cuibărit sub pilotă,
n-am voie să mă-ntreb dacă
vom avea suficienţi bani
pentru o viaţă întreagă petrecută-mpreună;
nu, cu stiloul în mână, mă lupt să corectez,
să trezesc o voce în ceea ce alţi oameni au scris,
ca atunci când încerci să convingi o amantă
blazată
până când, mimând nepăsarea, cuvintele ei se
supun
sau exasperată, la capătul răbdării,
engleza însăşi se ridică şi ne spune:
Folosiţi-vă de mine, dar făceţi-o bine.
Valori de schimb
„Banii nu sunt doar mijlocul de schimb, ci şi
rezervă de valoare şi standarul în funcţie de care… sunt fixate,
mai mult sau mai puţin rigid, toate felurile de relaţii dintre oameni”.
Piero Sraffa
1
Pierro Sraffa, îmi amintesc,
a venit o dată la mine în Barclay’s Bank.
„Tinere”, a zis, „aia e data de azi
– arătând spre golul neclar
al unui perete – „sau rata dobânzii?”
Am zis: „Este treisprezece septembrie”.
2
Ce-aş putea, însă, să le spun acelor bogaţi
turişti
japonezi care, pe lângă casa părinţilor mei,
aleargă s-o fotografieze pe cea a lui Paul
MacCartney?
„Hello! Goodbye!” bineînţeles –
ca puştii-n autobuzul lor şcolar tip limuzină,
care, atunci când trec pe lângă mine,
îmi fac cu mâna, chicotesc şi se-ntorc să se uite
după un străin, curiozitatea lor nimic mai uşor
de iertat.
Un omagiu
„Ai putea spune atunci când scrii
cât de îndatorat îi sunt mamei mele”.
Lowry către Maurice Collis, 1951.
Fascinat de cărămidă şi de pietrişul murdar,
L. S. Lowry, în fiecare zi din săptămână,
se plimbă pe aleile din Salford, solitar,
receptiv la texturile ce stau să se descompună.
Ochii săi cercetează porii unui perete
care-i ţin încordaţi. Altă lume, înseamnă,
nu e, doar asta. Sunt amintiri şi regrete
ale unei relaţii ce se destramă. „Oh, mamă”.
Cum se schimbă el
Când a venit momentul să spună povestea,
ca şi cum şi-ar aminti-o altcineva
foşti cunoscuţi
se mişcă fără glas.
Un alb cenuşiu,
dezolarea din aer
i-a sufocat.
Un peisaj cu linii mai aspre,
el nu e dispus
să găsească în iarbă
evocări ale lor.
Ieşite din memorie
porecle, glume, confuzii,
el vede curba drumului,
petice de iarbă, casa cea veche de la stradă
ca pentru prima dată.
Istoria acelei vieţi, remuşcarea
toate uitate;
calea pe care o ia
le scoate dincolo
de privire.
Venise momentul să spună povestea
şi nici o urmă nu rămăsese în el
din greutăţile de odinioară.
Trece de primul colţ.
Ceea ce vede
– iarbă, frunze, acoperişuri, hornuri –
este doar atât
şi cerul, ca o planşă goală de desen
iese în evidenţă, albastru nepăsător.
Autobiografie
Dimineaţa, în micul hotel
de la marginea cartierului
industrial al oraşului, la micul dejun
lumina se aşază pe albul mesei
care devine pagina unui caiet.
Mă citeşti ca pe o carte. Îmi spui,
„Când vor scrie biografia
asta va fi numită O scurtă aventură”.
Peste unt, vermicelli, pâine
şi dulceaţă, vorbele-şi lasă ecoul.
Afară, tulbură aerul,
fum dincolo de macazuri. Zilele,
o viaţă intactă acum, separată,
sunt poleite cu rezonanţe. Apartamente
ridicate la marginea străzii,
povestea lor ţi-ar fi favorabilă
dac-ar putea vorbi despre răspântiile
atât de complicatelor despărţiri.
Expresiile noastre din fotografia
făcută cu self-timer-ul
vor întipări dubla iluzie.
Arătând aşa cum credem că arătăm,
altfel decât arătăm,
aceasta este perspectiva falsă
ne îndepărtează. Maşinile
merg, nimic altceva, iar noi dispărem
sub un orizont căruia i s-a dat titlul:
Nu este îndeajuns să supravieţuieşti.
Pentru Lavinia
Când – din mutilare, viol – a reintrat fără nimic
să spună-n peisajul Romei ca-ntr-un tablou antic,
acele forme mi-au rămas şi mie înfipte în minte…
pentru că te uitai fix şi rătăceai şi plângeai
fără un sunet, lângă tine-n copaci vântul,
ploaie pe drum; cum aş putea găsi cuvântul
care s-aline rana ta de neînchipuit, acum orice
frază
stârneşte – ca vremea rea durerea surdă –
ruşinea pe care nu-ţi e îngăduit s-o depăşeşti?
Îmi usucă limba şi buzele, nu mai pot să le mişc.
Şi ce-aş putea încerca să obţin?
Lavinia, am spus deja prea mult.
Traduceri de Roxana Ghiţă,
Oana Băluică şi Radu Grigoroiu
