„Să te îndrăgosteşti în plin secol douăzeci de o femeie moartă de aproape cinci veacuri este un eveniment pe care, în mod normal, nu ar trebui să-l treci cu vederea”, îşi zise Călătorul, lăsând din spate rucsacul plin cu lucruri de care nu avea nevoie
În noaptea aceea lecturile năvăliseră asupra lui cu violenţă. Povestirile erau asemenea unor animale de pradă, îl înconjurau cu toate poftele adunate în ochi. Îi întrerupseră starea de veghe şi, pentru câteva momente, îndepărtaseră urmele unui vis în care se scufundase şi pe care acum îl regreta
.
Ziua o petrecuse plimbându-se prin oraş, încercând să-l recompună nu aşa precum îl vedea, ci cum şi-l închipuise citind volumele unor confraţi. Tocmai ajunsese la concluzia că literatura depăşeşte viaţa, că, aşa încremenit cum era, oraşul nu putea transmite ceea ce îl emoţionase în reportajul (cât la sută real şi cât imaginar?) unui autor-reporter. Din pricina aceasta era destul de abătut şi de-abia aştepta să treacă pauza de prânz, să se redeschidă biserica, pe care încă nu o vizitase. Era împreună cu prietenul A. când l-a întrebat pe un călugăr care era ora de deschidere şi au aşteptat pe trepte, cuminţi ca doi elevi ascultători, neştiind care era cu precizie ora după amiezii la care se referea.
Când s-a deschis poarta centrală, au fost primii care au intrat. Acum nu mai ştia cum s-a întâmplat, dar a fost atras imediat de mormântul în marmură a unei principese, de care a reuşit să se dezlipească cu greu, pentru ca apoi să revină tot acolo, să-i urmărească perfecţiunea feţei şi a corpului întins pe capacul sarcofagului de un alb strălucitor. Din când în când A. se apropia discret, îl atingea pe umăr, arătându-i din ochi alte sarcofage. Moartea era reprezentată în diverse feluri: o ţeastă fără dinţi apărea pe una dintre laturile sarcofagului, o cruce colorată, cu capetele braţelor uşor desfăcute, coroane şi înscrisuri în caractere gotice erodate de vreme.
Nu luase cu el nici un ghid, aşa că nu putea data toate sarcofagele din biserică. De altminteri, nici nu îl prea interesau regii înveşmântaţi în armurile lor de fier care îi făceau să semene cu nişte conserve din alte epoci.
Principesei de marmură îi pusese un nume în clipa în care mâna se întinsese spre ea, voind să o mângâie şi se oprise la jumătatea gestului: Edvige. Numele nu avea nici o justificare, era pe pământ slav, nu îşi dădea seama de unde se ivise în mintea lui acel nume, cine i-l şoptise sau de ce îl inventase. I se părea un nume frumos, nici prea dulceag, nici prea dur, conţinea în silabele lui ceva misterios, ce îl învăluia ca o lumină caldă.
*
La început i se păru că auzea foşnind o perdea, dar nu deschise ochii. Încercă să-şi dea seama unde se afla, dar mintea îi rătăcea încă în barul de noapte unde se vârâse spre seară. Avea senzaţia de greaţă, de bere care îi urca în gât şi se oprea înainte de a-i umple gura cu o senzaţie dulceagă. Vru să respire adânc, să-şi revină, dar nu reuşi. Căzu într-un fel de toropeală, îl cuprindea ceva vâscos, nu se putea smulge din cocoloşul de fire nevăzute care îl ţinea strâns. Atunci o simţi şi pe ea. Venise lângă el, îşi trecea degetele subţiri şi albe prin părul lui şi nu se mira că era sârmos. „Trebuie să îl spăl!” îi spuse, „dar acum, nu am nici o putere să o fac!”
Ea îi zâmbi şi se aplecă asupra lui. „Mie îmi placi aşa cum eşti!”
Ar fi vrut să-i răspundă, să se ridice şi să o îmbrăţişeze, dar Edvige se dovedi un gol, şi el se miră cum putuse vorbi cu o formă lipsită de concreteţe.
Alte frânturi, muzică ce bubuie în urechi, amestec de bere şi votcă, cu fiecare venire a chelneriţei aceasta devenea tot mai mult două picioare frumos sculptate, nu mai avea decât picioare şi mijlocul ei flexibil, ritmic, la înălţimea ochilor lui.
Încă o sforţare. Se trezi de-a binelea. Adormise îmbrăcat şi îl dureau toate oasele. Se pipăi să vadă dacă nu se lovise. Nu-şi amintea dacă venise pe jos sau luase un taxi. Oricum, nu putea fi vorba despre vreun autobuz, nu avea bilete şi nu cunoştea liniile acestora. Dar se bucură că ajunsese în camera de hotel, a cărei perdea o cunoştea de câteva zile.
*
În după masa aceea Edvige îl aştepta la întâlnire. Întârziind, se gândise că era reţinută cu treburi, şi o vedea, ca pe cea de pe sarcofagul de marmoră, la fel de albă ca şi trupul ei care emana, prin timp, senzaţia de viaţă eternă, sustrasă morţii. Dar nu putea să-şi reţină furia pentru că nu îl anunţase din timp. După vreo oră de aşteptare, auzi bătăi uşoare în uşă.
„Cine-i?”
„Eu! Pot intra?”
„Nu!” răspunse morocănos.
Peste câtva timp – aţipise sau i se păruse că aţipise pentru un lung moment şi se visase undeva prin Arabia, sau Africa – auzi iar bătându-se în uşă:
„Cine eşti?”
„Eu sunt tu!” veni răspunsul.
„Intră!”
*
A doua zi le-a povestit la „Un cocoş şi o găină”, crâşma din strada care duce spre Tăbăcărie, ceea ce a simţit la vederea frumoasei de marmură. Încercau să şi-o imagineze aşa cum le-o descrisese şi nu puteau. Fiecare adăuga sau ştergea ceva din portretul făcut de el, distilat prin aburul alcoolului de proastă calitate, servit de Draghina în pahare care vedeau numai arareori apa din găleata de tablă de sub barul acoperit cu tablă.
Dar el era mulţumit, i se părea că îl ascultau atenţi. Dar cel mai mult i se părea că era interesat de vorbele lui Călătorul, un tip înalt şi slab, cu un gât lung, ca de lebădă, ce locuia dincolo de digul ce împrejmuia oraşul.
„Să te îndrăgosteşti în plin secol douăzeci de o femeie moartă de aproape cinci veacuri este un eveniment pe care, în mod normal, nu ar trebui să-l treci cu vederea”, îşi zise Călătorul, lăsând din spate rucsacul plin cu lucruri de care nu avea nevoie. Se gândise de multe ori, străbătând drumurile pline de praf ale Europei Răsăritene, că ducea cu el numai lucruri şi amintiri de care nu avea nevoie. Cele care îi trebuiseră le consumase acolo pe unde l-au condus paşii şi instinctul la începutul fiecărei călătorii, atunci când ghidurile, în care nu credea de mult, nu îi puteau oferi decât explicaţii sumare. Celelalte explicaţii, cele adevărate, şi le dăduse el însuşi, şi nu greşise niciodată mai mult decât greşeau ghidurile. Încercă să-şi dea şi acum o explicaţie, dar mintea refuza să-l ajute şi nu reuşi decât să îşi adune gândurile în jurul unei întâmplări îndelung discutate de cercul de prieteni în care era o prezenţă mai degrabă întâmplătoare. Era vorba tot despre o iubire, dintre un ilustrator de coperţi de la o editură din provincie, obligat, din pricina unei poliomielite din copilărie, să zacă într-un scaun cu rotile şi o frumoasă prezentatoare de ştiri de la un cunoscut post de televiziune. Obligat să-şi petreacă cea mai mare parte e vieţii în cărucior, ilustratorul de coperţi aştepta în fiecare seară cu nelinişte şi speranţă ştirile, prezentate pe un ton neutru de frumoasa prezentatoare. Când, totuşi, se prezenta ceva amuzant, prezentatoarea zâmbea cu o sfioşenie feciorelnică şi zâmbetul Ei făcea ca inima Lui să încerce să-şi caute o libertate mereu refuzată. Lunile au trecut, ca într-o poveste, până când El n-a mai rezistat şi i-a scris, pe spatele unui mic crochiu, câteva cuvinte prin care îi mărturisea sentimentele şi suferinţele la care Ea, fără voie, îl supunea. Dar nu i-a mărturisit şi handicapul fizic. A primit răspunsul, fiind lăudat pentru talentul evident, şi, în plus, pentru numeroasele coperte publicate de celebra editură în provincie.
Ilustratorul i-a răspuns, i-a cerut numărul de telefon şi o suna în fiecare seară, după ştiri, comentând, pătimaş, felul în care frumoasa prezentatoare îşi realizase sarcinile de serviciu. După câteva luni, când El a invitat-o în oraşul lui, Ea a avut cea mai neagră surpriză: nu numai că el era obligat să stea în scaunul lui cu rotile, dar, în plus, avea şi două minunate cocoaşe, în faţă şi în spate, şi Ei i se părea că avea de-a face cu un celebru personaj de roman din secolul XIX.
Dar conversaţia elevată de la restaurant, masa îmbelşugată, gentileţea chelnerului cu care El era în relaţii amicale, vinul bun, camera de hotel din centrul oraşului cu celebra lui statuie ecvestră şi biserica monumentală au făcut-o să treacă peste aspectul lui fizic şi, la sfârşit, să se îndrăgostească de El.
„Principesa şi Broscoiul Râios”, spun cei care îl cunosc pe Călător. Dar nu ştiu că el, colegul lor ocazional de petreceri, a călătorit prin paginile cărţilor ale căror coperţi au fost ilustrate de Ilustrator.
*
Despre Edvige nu mai ştia nimic. A trebuit să o aştepte mai multe zile la rând.
