Horia Vicenţiu Pătraşcu: Autodistrugerea – expresie a libertăţii creatoare

Revenind – suntem disperaţi în faţa morţii pentru că nu putem face nimic. Voinţa noastră este cea puternic vexată, contrariată la maximum – şi în acest spaţiu infim dintre imposibilitatea absolută şi voinţa absolută – se nasc formele libertăţii noastre de autodistrugere

Există numeroase explicaţii ale tendinţei noastre spre autodistrugere. Traume din copilărie, scenarii de viaţă, instinctele morţii, agresivitatea întoarsă asupra sinelui etc. Din câte ştiu, nimeni însă nu a asociat autodistrugerea cu dorinţa de libertate – deşi o asemenea asociere este extrem de înlesnită de justificarea dată de Şigaliov sinuciderii: sinuciderea este eliberarea mea de sub puterea morţii, prin afirmarea voinţei mele înaintea deciziei ei, prin a i-⁠o lua înainte, prin a-⁠i fura startul! „Îmi pun capăt zilelor ca să-⁠mi afirm nesupunerea şi libertatea mea cea nouă, înfricoşătoare.” 1 Or, dacă orice formă de autodistrugere este, cum se spune, o „sinucidere lentă”, putem accepta explicaţia lui Dostoievski pentru toate formele de autodistrugere – de la tabagism, alcoolism până la narcotism.

Nu ar fi foarte greu de suportat o moarte la care nu am contribuit cu nimic, care ne smulge complet nevinovaţi, complet inocenţi de pe această lume, căreia i-⁠am respectat regulamentul de ordine interioară şi normele sanitare? O moarte cu adevărat exterioară – complet independentă de noi, o lege universală care ne seceră ca pe nişte spice, fără să ţină seama de personalitatea noastră, de individualitatea şi unicitatea noastre… Ideea unei morţi la care n-⁠am contribuit cu nimic este, în mod limpede, greu suportabilă. Autodistrugerea însă îndeplineşte cel puţin două trăsături ale libertăţii: prin cea dintâi, am amintit-⁠o deja, o anticipăm, o provocăm, i-⁠o luăm înainte, o decidem, o transformăm în obiectul voinţei noastre; prin cea de-⁠a doua o personalizăm, o individualizăm, o modelăm. Moartea este lutul pe care-⁠l am la dispoziţie şi pe care, înainte să mă acopere şi să mă îngroape, îl pot modela după voinţa şi puterea mea. Moartea este materia primă a unui act creator liber! – această afirmaţie poate reprezenta o cotitură în terapeutica autodistrugerii. „Dă fiecăruia, Doamne, moartea lui” (Rilke)2. Marea spaimă a omului – fiinţă liberă – este să moară ca orice gâză, ca orice rozătoare – să nu-⁠şi poată modela moartea. De fapt frica faţă de moarte a omului este în primul rând spaima faţă de aneantizare, faţă de anonimizarea completă, este reacţia libertăţii în faţa necesităţii oarbe – a se citi textual: a necesităţii indiferente la trăsăturile noastre distinctive, a necesităţii uniformizatoare şi nivelatoare, impasibilă la actul voinţei noastre. Neantul morţii înseamnă literalmente pentru om dezindividualizarea, dispariţia completă a eului său, a fiinţei sale. Ar fi deci absurd să nu credem că există o reacţie primară a fiinţei mele libere faţă de această dispariţie. Reacţia afectivă a întâlnirii dintre voinţă şi necesitate este disperarea.

Disperarea, spre deosebire de melancolie, provine din senzaţia acută a inadecvării dintre voinţa noastră şi puterile noastre / dintre a vrea şi a putea. Disperatul, spre deosebire de melancolic (a cărui voinţă este slabă) are o voinţă puternică şi nu poate accepta că există ceva mai puternic decât voinţa sa, care să-⁠i îngenunchieze voinţa. Suntem disperaţi când vrem să facem ceva şi nu putem: senzaţia din coşmaruri – vrem să înaintăm şi nu reuşim – este cea mai bună imagine a disperării.3

Revenind – suntem disperaţi în faţa morţii pentru că nu putem face nimic. Voinţa noastră este cea puternic vexată, contrariată la maximum – şi în acest spaţiu infim dintre imposibilitatea absolută şi voinţa absolută – se nasc formele libertăţii noastre de autodistrugere. „Omul este o fiinţă liberă care se naşte în lanţuri.” El nu are decât aceste lanţuri pentru a-⁠şi manifesta libertatea, el nu se poate exprima activ şi creativ decât fie făcându-⁠şi lanţurile să cânte, fie sugrumându-⁠se cu ele. Chiar şi cei mai umili prizonieri, înaintând obedienţi prin Siberia vieţii lor, îşi inscripţionează numele şi îşi pun o fotografie pe crucile mormintelor lor, vor să-⁠şi marcheze teritoriul personalităţii lor chiar şi dincolo de moarte… Oricât de comunişti am fi fost în timpul vieţii, în faţa morţii ne purtăm cu toţii ca nişte proprietari. Sigur, ce spun este valabil despre omul occidental, individualizat, omul-persoană. De fapt conştiinţa morţii este indisolubil legată de individualitate, de voinţa de a fi cineva, de orgoliul că eşti cineva.

Trebuie creată o hermeneutică a morţii oamenilor – fiecare dintre noi moare sau vrea să moară într-⁠un mod original, îşi concepe moartea, şi-⁠o pregăteşte (într-⁠adevăr viaţa este o pregătire pentru moarte), şi-⁠o creează. Omul se luptă cu moartea şi vrea să-⁠şi lase amprenta libertăţii şi personalităţii sale asupra argilei ei, să-⁠şi pună sigiliul peste ea. Dar această luptă cu moartea nu se produce numai în sens constructiv, creator în sens propriu, ci şi – poate mai ales, în orice caz, mai des – în sens (auto)distructiv. Când un om se autodistruge el nu vrea să moară – aceasta este explicaţia cea mai simplă, cea mai banală. De fapt omul care se autodistruge vrea să învingă moartea, s-⁠o impregneze cu mirosul său inconfundabil, să o facă a sa, să o transforme din lege universală şi impersonală în ceva singular, să şi-⁠o aproprieze. „Dar nu-⁠i totuna leu să mori, ori câine înlănţuit”, spune Poetul. Or, omul, orice om vrea să moară ca un leu în faţa morţii, luptându-⁠se cu ea, devorând-⁠o pe marea devoratoare.

Dacă omul vrea să fie liber în faţa necesităţilor vieţii, cu atât mai mult vrea să fie liber în faţa necesităţii morţii – proiecţie a acestora în absolutul neputinţelor noastre. Omul este o maimuţă sinucigaşă – atât în sensul că se ucide pe sine qua simus, anihilându-⁠şi satisfactibilitatea naturală, cât şi ca maimuţă care îşi poate da sieşi, în sens propriu, moartea. Omul nu este doar singura maimuţă care se poate sinucide, ci într-⁠un fel sau altul, este o maimuţă care se sinucide – oricât de natural ar părea că-⁠i survine moartea. Aproape orice moarte survenită la vârsta adultă este o moarte liber aleasă, mai exact felul în care murim este unul creat de noi, modelat, anticipat de noi. Fiecare dintre noi ne săpăm groapa şi depunem aici cel mai înalt efort creativ şi original, mult mai creativ şi original decât acela dedicat înăl­ţării caselor noastre. Sigur, a te vedea pe tine însuţi este mult mai greu decât a-⁠i observa pe alţii, de aceea putem să ne dăm seama de acest lucru privind bine un semen: aproape că îl vedem cum îşi creează, prin toate faptele sale, cavoul! Vechii egipteni sunt cu totul reprezentativi în această privinţă pentru toţi oamenii: cea mai mare parte din viaţă şi-⁠o dedicau dobândirii proprietăţii mortuare, funerare, piramidei proprii. Noi toţi ne ridicăm piramida din timpul vieţii şi cele mai semnificative acte ale noastre şi cele mai mari bogăţii ale noastre le investim în acest ţel, în triumful libertăţii noastre asupra supremei necesităţi. O libertate ornamentală, decorativă – privită în absolut. O libertate repede năpădită de buruienile uitării şi prădată de jefuitorii de morminte. Dar libertatea nu se judecă în funcţie de utilitatea sau durata creaţiilor ei. Un singur gest liber este, pentru o clipă, de rang egal cu destinul întregului univers.

Psihoterapia şi psihologia existenţială ar avea mult de câştigat dacă ar lua în seamă această perspectivă asupra autodistrugerii. Bolile provenite din vicii – alcool, fumat, narcotice – au fost văzute ca fiind efectele secundare, negative, nedorite – ale unor plăceri şi a fost ignorată intenţia creativă din spatele acestor acte (auto)distructive. Alcoolicul îşi zideşte ciroza sa, fumătorul înrăit – cum bine se spune – îşi bate, cu fiecare ţigară fumată, câte un cui în coşciugul său, desfrânatul îi cere lui Venus darurile (bolilor) venerice, opiomanul îşi construieşte năruirea albă… Dacă e să mor, atunci aleg eu să-⁠mi modelez moartea, să fac din moartea mea o capodoperă, să mor în stil mare, să mor în stilul meu… Libertatea este raţiunea ultimă a autodistrugerii şi de aceea bolile, viciile, stilul de viaţă „nesănătos”, „dependenţele”, provocările şi aventurile noastre… letale – trebuie interpretate ca acte de creaţie, ca expresii ale libertăţii noastre creatoare asupra materiei „negre” a morţii.

Note:1. Dostoievski, Demonii, III, VI, II, apud, Ion Ianoşi, Dostoievski. Tragedia subteranei, Ideea Europeană, 2014
2. Acest vers a fost cu obstinaţie inscripţionat de către Mircea Vulcănescu pe zidurile celulei sale.
3. Este o gravă eroare să tratezi un disperat ca pe un melancolic. Din păcate psihologia actuală a eliminat alte sentimente definitorii pentru fiinţa umană, cum ar fi disperarea, reducând totul la placida, apatica şi abulica melancolie, redefinită drept depresie. Or, dacă tratezi un disperat precum pe un melancolic – consecinţele pot fi dramatice. Disperatului trebuie să i se slăbească „voinţa”, să i se slăbească legăturile cu obiectul dorit, să i se administreze, deci, resemnatol, în vreme ce melancolicului, trebuie să i se întărească voinţa, să fie convins că există un obiect demn de a fi dorit, care merită deci un efort de voinţă, să i se administreze deci iluzional.