Clubul Ideea Europeană

Vasile Bănescu în dialog cu Sorin Lavric. O distrugere a etosului european?

Creştinismul e asaltat în Europa, familia e asaltată în Europa. Valorile tari ale discursului public, care ar trebui să includă noţiunea de Dumnezeu, religie, creştinism, sunt puse sub semnul întrebării. Motivele nu sunt întotdeauna limpezi pentru oricine.

Sfârşitul Germaniei?

Vasile Bănescu: Bine v-⁠am regăsit, dragi telespectatori. O temă care ne reţine atenţia este aceea a unui fenomen legat de destrămarea identitară, de destrămarea unei gândiri coerente în legătură cu naţiunea, cu tradiţia, cu creştinismul. E vorba despre un fenomen deconstructivist şi vom încerca să vorbim astăzi despre ce se ascunde în spatele lui. Va fi vorba şi despre corectitudinea politică, adversarul cel mai redutabil al creştinismului astăzi, pentru că s-⁠a transformat într-⁠o ideologie ateizantă în mod agresiv. Vom vorbi de asemenea despre Germania şi despre atmosfera pe care imigranţii o răspândesc acolo. Alături de mine este scriitorul Sorin Lavric, un om foarte atent la aceste nuanţe care apar din ce în ce mai vizibil pe obrazul Europei. Bine aţi revenit în emisiunea „Credinţă şi cultură Azi”.

Sorin Lavric: Bine v-⁠am regăsit, domnule Vasile Bănescu.

Împărtăşim aceleaşi îngrijorări, de câte ori ne-⁠am întâlnit ne-⁠am împărtăşit idei care de cele mai multe ori au coincis. Amândurora ne atrage atenţia un lucru gravisim: creştinismul e asaltat în Europa, familia e asaltată în Europa. Valorile tari ale discursului public, care ar trebui să includă noţiunea de Dumnezeu, religie, creştinism, sunt puse sub semnul întrebării. Motivele nu sunt întotdeauna limpezi pentru oricine. Şi vă invit, pentru început, să facem o incursiune în ceea ce s-⁠a întâmplat în istoria postbelică europeană. E un tablou interesant. Rădăcinile lucrurilor care astăzi au devenit grave se ascund în perioada imediat următoare Războiului Al Doilea Mondial. Aşadar, unde localizaţi rădăcinile fenomenelor de astăzi, în epoca respectivă, şi cu cine le asociaţi?

Dacă am vorbi doar despre prezent fără să căutăm rădăcinile din care el s-⁠a copt, am fi cât se poate de obtuzi şi am face figura unor analişti politici. Cred că asta ar fi cea dintâi precizare pe care ar trebui s-⁠o facem, într-⁠o emisiune în care vom vorbi despre Europa creştină şi despre ce s-⁠a întâmplat în Germania la ultimele alegeri. Nu suntem analişti politici, şi când spun asta nu recurg la o scuză, cu atât mai puţin nu invoc o circumstanţă atenuantă. Dimpotrivă: ne aflăm într-⁠o condiţie privilegiată, aceea de a fi scutiţi de limbajul de lemn al analistului politic, al cărui tipar strict în judecarea prezentului îl preschimbă într-⁠un handicapat modern.

Nici o viziune sărăcită asupra creştinismului nu avem.

Într-⁠adevăr, vorbim dintr-⁠un unghi spiritual cu tentă creştinească. Şi atunci, nefiind analişti politici şi având amândoi o simpatie faţă de cultura Germaniei, întrucât, amândoi am studiat acolo, vom recurge la istorie. Să plecăm de la momentul zero al naşterii noii Europe, şi anume sfârşitul celui de-⁠al Doilea Război Mondial. Atunci forţa dominantă a Europei, Germania, a capitulat fără condiţii. A fost distrusă, rasă, umilită. Din acel moment, nemţii au încetat să mai aibă o ideologie proprie, o filosofie naţională, sau măcar câteva minore iniţiative doctrinare.

Ei, maeştrii filosofiei antebelice.

Tocmai ei, protagoniştii fără egal ai filosofiei moderne, din capetele cărora s-⁠a ivit cele mai acute accente ale ideologiei occidentale, tocmai ei au capitulat. Ce a urmat a fost o lungă retragere din spaţiul public, cu abandonarea oricărei poziţii oficiale. Piaţa de idei a nemţilor a dispărut, spaţiul ei fiind ocupat de propaganda duşmanilor. Nemţii au privit neputincioşi cum adversarii le scriu istoria, le dictează preferinţele, le fac programa universitară. E destinul poporului învins căruia i s-⁠a răpit autonomia de gândire. Şi neavând încotro, nemţii s-⁠au repliat în partea economică şi tehnică, într-⁠o zonă unde nimeni nu-⁠i putea depăşi. Au acceptat ca discursul oficial, propaganda şi ideologia să le fie impusă de adversari, sperând ca revanşa s-⁠o capete acolo unde excelenţa lor nu a avut niciodată concurenţă. Şi astfel s-⁠au retras într-⁠o matcă din care, după câteva decenii, au renăscut.

Culpa colectivă

Li s-⁠a şi inoculat un sentiment de culpabilitate care n-⁠a dispărut nici astăzi.

Graţie culpei ce le-⁠a fost inculcată în decenii de propagandă, nemţii afişează o timorare de oameni dresaţi. În plus, cam jumătate din populaţia germană, mai ales cei din pătura inferioară, al căror grad de cultură coboară la treapta mediocrităţii europene, au preluat până la identificare varianta de interpretare a trecutului pe care învingătorii le-⁠a impus-⁠o. Dar până la vina colectivă, există o nuanţă pe care trebuie neapărat s-⁠o spun. După război au apărut voci, printre care istoricul englez al civilizaţiilor, Arnold Toynbee, un exponent tipic al germanofobiei moderne, care a rostit o nuanţă radicală privind viitorul Germaniei, o nuanţă pe care, parafrazând-⁠o, o pot formula astfel: „Aliaţii trebuie să facă tot ce le stă în putinţă ca Germania să nu mai redevină vreodată o forţă dominantă, să nu mai aibă puterea militară din trecut şi nici tehnica adiacentă. Trebuie să preîntâmpinăm reînvigorarea nemţilor, şi dacă, prin absurd, Germania va redeveni o putere cu tendinţă hegemonică, noi trebuie să sacrificăm Europa pentru ca ei să nu mai aibă un mediu prielnic în care să se dezvolte“. Ideea aceasta o comentează copios Carl Schmitt în jurnalul din anii ocupaţiei, şi de acolo am luat-⁠o la rândul meu. Or, ce se întâmplă astăzi, în secolul al XXI-⁠lea, este ilustrarea fidelă a acelor vorbe de premoniţie neagră, rostite de Arnold Toynbee. Astăzi Germania şi-⁠a surclasat economic foştii învingători, ea este athanorul tehnic al Europei, şi atunci, pentru a-⁠i bloca avântul, Europa trebuie sacrificată, trebuie preschimbată în altceva. Această idee a fost preluată de câţiva consilieri ai preşedintelui Roosvelt, printre care Hans Morgenthau, care a venit cu un plan de preschimbare a Germaniei postbelice într-⁠un stat eminamente agrar, fără pic de tehnică şi fără economie, ca nu cumva nemţii să mai scoată vreodată capul. Norocul a fost că Morgenthau n-⁠a avut câştig de cauză în discuţiile de culise, ci s-⁠a impus planul Marshall. Şi a mai fost un antropolog american de lugubră amintire, Earnest Hooton, a cărui gândire malefică a propus nici mai mult, nici mai puţin decât deportarea tuturor bărbaţilor de etnie germană şi corcirea femeilor ariene cu populaţie inferioară adusă din Orient, pentru a distruge fondul rasial al populaţiei de baştină. Culmea e că invazia barbară la care e supusă astăzi Germania sub pretextul unor urgenţe umanitare e oglindirea pe viu a gândirii malefice a lui Hooton. Şi iată cum vorba lui Toynbee – dacă nemţii redevin puternici, Europa trebuie sacrificată – îşi găseşte adepţi în rândul germanofobilor actuali.

Aş vrea aici să intervin cu o întrebare: aceas­tă teamă a Europei, a reprezentanţilor străluciţi – cum e şi Toynbee – a intelectualităţii europene, această frică de o Germanie care, totuşi, a înfricoşat profund un întreg continent sub conducerea unui scelerat, este totuşi justificată în perioada imediat următoare războiului. Putem să vorbim despre asta, nu?

Da, dar asta nu înseamnă că duşmăniile tradiţionale n-⁠au rămas şi că nemţii, în ciuda ororilor pe care le-⁠au săvârşit în timpul lui Hitler, n-⁠au în continuare nişte adversari care n-⁠au cum să le privească cu ochi buni hegemonia, dar o hegemonie care este doar economică, nu şi diplomatică. Diplomatic vorbind, nemţii şi-⁠au pus căluş la gură de la Hitler încoace. Au intonat refrenul adversarilor, participând la o îndelungată ceremonie de ispăşire colectivă.

Grav este că Germaniei i s-⁠a lipit o etichetă care a condus la moleşirea ei ideatică, la anularea discursului ei european. S-⁠a transformat într-⁠o ţară în care promotorii unor idei politice sunt în minoritate. Domină economicul, domină alte categorii ale gândirii, în nici un caz gândirea filosofică capabilă să urnească într-⁠o anumită direcţie societatea.

Putem vorbi de un ritual de pocăinţă naţională, din cauza propagandei postbelice, când li s-⁠a cultivat vina colectivă în privinţa holocaustului. Când decenii la rând, şcoala, filmele, artele sunt direcţionate pe un singur făgaş – culpa colectivă a nemţilor – nu trebuie să ne mire gradul de căinţă ce le-⁠a fost indus.

Şi acum, dacă deschizi televizorul în Germania, vei găsi cu siguranţă, la orice oră, un documentar despre război sau despre holocaust.

Când eşti supus unei asemenea campanii de dresaj istoric, prelucrarea psihologică n-⁠are cum să nu dea roade. Să vă dau un exemplu: un medic din Freiburg, Mihai Neagu Basarab, un român stabilit acolo după 1990, a primit în cabinetul particular un tânăr neamţ în vederea unui consult de rutină. Când s-⁠a uitat în datele lui personale, medicul a văzut că tânărul era născut pe 20 aprilie, ziua de naştere a lui Hitler. Şi vrând să facă o glumă spre a dezmorţi atmosfera, i-⁠a spus: „Vai de mine, sunteţi născut în aceeaşi zi cu Hitler!”. Spre stupoarea medicului, tânărul a izbucnit în plâns şi a început să-⁠şi ceară scuze, spunând că nu e vina lui că s-⁠a născut în acea zi. În mintea mediculului s-⁠a înfipt întrebarea: „Doamne, ce se întâmplă cu aceşti oameni? În ce hal au fost aduşi, dacă, psihologic vorbind, un băiat izbucneşte în plâns numai pentru că s-⁠a născut în aceeaşi zi cu dictatorul?“ Episodul acesta e grăitor pentru starea de spirit ce domneşte în capul nemţilor.

Da, este semnificativ.

Vina colectivă este doar unul dintre factorii care intră în această pâlnie de propagandă antigermană. Nemţii au fost priviţi tot timpul ca „fiarele blonde”, cei care au săvârşit toate crimele. În schimb, asupra lor nu s-⁠a făcut nici o crimă, nici în timpul războiului, nici după încheierea lui. Cu alte cuvinte, aliaţii se bucură de imunitate, ei nu pot fi învinuiţi de genocid, deşi la sfârşitul războiului, cam două treimi din clădirile civile din cel de-⁠al Treilea Reich fuseseră preschimbate în ruină, toate metropolele fiind rase la propriu de pe suprafaţa pământului. Nu mai vorbesc de milioanele de femei violate. Totuşi, cu tenacitatea lor proverbială, nemţii şi-⁠au refăcut ţara din mormanele de moloz. Şi nu numai că au refăcut-⁠o, dar au preschimbat-⁠o într-⁠o minunăţie estetică, în care civilizaţia şi natura se îmbină perfect, ca într-⁠o livadă superbă. Numai că livada aceasta, având o hegemonie prea mare, începe să-⁠i irite pe duşmanii tradiţionali ai nemţilor. Şi atunci, în prelungirea gândului lui Toynbee, dacă Germania redevine forţa dominantă în Europa, ea trebuie jertfită pentru a nu le da nemţilor voie să aibă un mediu de dezvoltare. În fond, Uniunea Europeană este piaţa de desfacere a economiei germane. Nemţii produc orice, de la ace de cusut până la submarine atomice. În plus au un barem de calitate prin care inspiră încredere pretutindeni.

Sfârşitul unui club select

Vreţi să spuneţi că este ceea ce se întâmplă astăzi. Adică suntem martorii unei asemenea modificări.

Da, şi abia acum ajungem la prezent, al cărui consemn subînţeles este: tiparul valorilor elino-⁠creştine din Europa trebuie desfiinţat pentru a le bloca nemţilor ascensiunea. Dar se iveşte întrebarea: cum Dumnezeu poţi să distrugi Europa? În felul următor: cloceşti un plan pe care de la început nu-⁠l spui ca atare, ci îl acoperi sub o perdea filantropică. Orice plan este eficient numai dacă nu e ştiut de cei mulţi şi proşti, iar la început anilor 1950 nu-⁠l ştiau decât politicienii, pentru ca abia prin 1990, planul „democratic“ să devină transparent. Să ne amintim că în 1990 despre Uniunea Europeană se vorbea ca despre un club select, în care nu intră decât statele cu blazon. Clubul era o castă spilcuită în care, dacă vroiai să fii primit, trebuia să respecţi nişte reguli obligatorii, de bun-⁠simţ, foarte stricte. Ce poate fi mai simplu: respecţi norma, eşti de-⁠al casei, n-⁠o respecţi, pleci. Asta a fost convingerea cu care noi înşine, în România, în 2007, am intrat în Uniunea Europeană. Păşeam pragul unui club select cu reguli stricte. Numai că într-⁠un deceniu, clubul select şi-⁠a încălcat toate regulile. Un exemplu elementar: dacă ar fi existat nişte norme peste care nu se putea trece, atunci Grecia trebuia de mult să iasă din zona euro. Grecia este un stat prăbuşit, falimentar, în care se infuzează an de an miliarde de euro, pentru a fi ţinut în colivia euro. De ce? Pentru că nici o ţară, din clipa în care a intrat în UE, nu mai are voie să iasă. Pasărea a intrat în colivie şi portiţa s-⁠a închis, iar pasărea trebuie ţinută în viaţă cu preţul schimbării peste noapte a normelor clubului. Aşa ajungem la planul făcut după război: formarea unui suprastat federal, cu un singur guvern, un singur parlament şi cu un unic şi fericit popor european, a cărui memorie ştearsă nu mai poate invoca valorile elino-⁠creştine. Vă daţi seama? Un singur popor european? Foarte bine, dar cum faci ca toate naţiile acestea, renegându-⁠şi identitatea, să accepte să se contopească într-⁠un pan-⁠demos în virtutea unei corciri universale?

Pare o utopie, trebuie să recunoaştem.

Pare o utopie, dar deocamdată într-⁠acolo mergem. În plus, nu mai este vorba de un plan conspirativ, fiindcă astăzi conspiraţia e pe faţă, şi atunci nu mai putem vorbi de o conspiraţie.

Ce înseamnă popor european? Cum l-⁠am putea descrie pe acest utopic, unic popor european? E vorba de o nivelare, în primul rând, a gândirii.

Dacă te încumeţi să spui că tu te defineşti prin apartenenţă la biserică, familie şi etnie, că fără ele ai pluti într-⁠un aer imponderabil de „cetăţean universal“, vei fi stigmatizat pe loc. De aici limbajul propagandei actuale prin care aceste entităţi organice sunt înfierate. Numai că se ştie de mult: cine face uz de categoriile de gândire ale adversarului îi recunoaşte în plan interior victoria, şi atunci noi rămânem cu noţiunile noastre: familie, biserică, tradiţie.

Nivelarea gândirii e una dintre condiţiile premergătoare formării acestui suprastat federal cu un singur guvern. Un om care gândeşte se împotriveşte prin actul de frondă pe care îl presupune mintea lui liberă. Şi atunci intelectualilor trebuie să li se anuleze autonomia de gândire, şi pentru asta se cere ca ei să fie „educaţi“, adică momiţi până la a crede că valorile creştine sunt nişte repere anacronice, care nu fac cinste noilor valori liberale. Ni se explică cu curtoazie că tradiţia unei ţări este o achiziţie tribală retrogradă, că biserica creştină e o reminiscenţă penibilă a unei religii moarte, cum şi familia e prelungirea meschină a unui etos patriarhal. Toate valorile acestea pe care un gânditor de dreapta, dacă e de dreapta, le consideră ca fiind constitutive, organice, se cer măturate din istorie sub motiv că sunt constructe provizorii, ce împiedică binefacerile suprastatului federal. Dacă te încumeţi să spui că tu te defineşti prin apartenenţă la biserică, familie şi etnie, că fără ele ai pluti într-⁠un aer imponderabil de „cetăţean universal“, vei fi stigmatizat pe loc. De aici limbajul propagandei actuale prin care aceste entităţi organice sunt înfierate. Numai că se ştie de mult: cine face uz de categoriile de gândire ale adversarului îi recunoaşte în plan interior victoria, şi atunci noi rămânem cu noţiunile noastre: familie, biserică, tradiţie.

Cum spunea unul dintre corifeii şcolii de la Frankfurt, e vorba de marele refuz. Marcuse e cel care vorbea despre acest refuz a tot ceea ce a fost până acum. Exact al valorilor despre care vorbiţi.

Dar cum faci ca să-⁠ţi reuşească o asemenea metamorfoză la scara uriaşă a unui continent? Cu păturile de jos dintr-⁠o naţiune, lupta e simplă, acolo orice clişeu prinde dacă îl repeţi periodic. Dar ce te faci cu capetele intelectuale, cu cei care gândesc? Cum faci ca nişte inşi deştepţi să ajungă să-⁠şi renege trecutul ca să accepte tiparul de hegemonie? Simplu, prin ceea ce o dată se numea năimire: oferirea de avantaje în schimbul abdicării.

Mai ales în spaţiul universitar…

În spaţiul universitar, apoi prin câştigarea lor prin spate. Li se dau nişte servituţi secrete în schimbul unor câştiguri publice: burse, funcţii, carieră. Este un lucru de care mi-⁠am dat seama treptat, uitându-⁠mă în jur la intelectualii noştri. Sunt precum nişte libelule în ale căror aripi bate un vânt la care au consimţit din calcul. De aceea, îndemnul meu către telespectatori este ca, atunci când văd un intelectual, un politician sau un analist politic, să se întrebe ce „eminenţă cenuşie” e în spatele lui. Al cui rob este? Ce stăpân are în spate?

Nu trebuie să generalizăm, dar fenomenul e vizibil.

Este vizibil. Oameni cu autonomie de gândire, vorbind în numele conştiinţei lor şi potrivit unor principii pe care le-⁠au căpătat în urma instrucţiei sunt foarte puţini. E îngrozitor!
Din ce în ce mai puţini.

Sunt foarte puţini.

Invazia premeditată

Puţini mai au curajul să gândească cu mintea lor, ca să parafrazez un titlu de carte apărută recent, Curajul de a gândi cu mintea ta, cartea domnului Liiceanu. Acest curaj e confruntat cu lucruri care intimidează, iar dacă vorbeşti deschis despre ele, repercusiunile nu vor întârzia să apară. Eşti izolat, în primul rând. Nu-⁠mi amintesc când v-⁠am văzut ultima dată la un post de televiziune public din România, cred că la TVR aţi mai fost în ultima vreme. În rest nu. Şi bineînţeles nu doar dumneavoastră, ci intelectualii care denunţă un mecanism ce duce la această destrămare identitară prin ideologizare. Care este vârful ei de lance, de exemplu, în societatea românească?

Vârful de lance îl ştim cu toţii, este corectitudinea politică, o formă deghizată a aceluiaşi marxism cu care naţiunile din Europa au avut de-⁠a face din 1848 încoace. Dar înainte de a vorbi de această plagă, să-⁠mi închei gândul plecând de la ce înseamnă destrămarea Uniunii Europene, colapsul ei fiind urmat de apariţia megastatului federal.

Iarăşi, gândul lui Toynbee: dacă Germania creşte, Europa trebuie schimbată în aşa fel încât să nu mai fie un mediu prielnic de dezvoltare a nemţilor. De aici intenţia unui suprastat federal, în care toate popoarele se amestecă într-⁠un utopic talmeş-⁠balmeş european, în virtutea unei corciri universale. Reţeta folosită până acum a stat în desfiinţarea diferenţelor etnice sau sexuale în numele egalităţii filantropice, reţetă de care s-⁠a făcut uz cu precădere în universităţile occidentale. Exemplul emblematic este Şcoala de la Frankfurt. Dar în clipa când inginerii statului suprafederal şi-⁠au dat seama că naţiunile se opun formării leviathanului federal, şi asta fiindcă în chip firesc fiecare popor trage spre conservarea tradiţiei lui, din acea clipă s-⁠a trecut la invazia Europei cu etnii barbare. Şi aşa a apărut planul colonizării Europei cu o populaţie orientală, asiatică, africană sau arabă. Acest plan nu priveşte un episod trecător sau întâmplător, chiar dacă el se petrece sub umbrela filantropică a „urgenţelor umanitare”. Asistăm la o colonizare premeditată, făcută cu consimţământul clasei politice. Şi asta fiindcă clasa politică nu e de sine stătătoare, nu e pe picioarele ei. În spatele lor sunt nişte „eminenţe cenuşii” ale căror creiere stabilesc agenda de lucruri a politicienilor. Nu poţi să fii până într-⁠atât de prost, încât să te prefaci că nu vezi ce se întâmplă!

Suspect e numărul acestor imigranţi. Masele enorme, vorbim de milioane de oameni. E ceva fără precedent, cred, în istoria modernă. O deplasare a unor milioane de oameni din Orient într-⁠un Occident în care ei refuză să se adapteze. Refuză regulile casei. Citeam de curând pe internet, apropo de Germania, un mesaj al unor forţe politice de acolo, cotate ca „de dreapta”, de parcă asta ar fi o culpă, printre care aceste îndemnuri: „Ţi s-⁠a refuzat cererea de azil? Întoarce-⁠te acasă!”, „Jos mâna de pe fiicele noastre!”, apropo de violurile petrecute pe străzile din Germania, „Poartă-⁠te ca un oaspete”, mi se par îndemnuri de maxim bun-⁠simţ, pentru că toate aceste principii, care însoţesc ideea de ospeţie, de gazdă, de om care se află într-⁠o mare nevoie umanitară şi care trebuie găzduit, sunt din păcate încălcate şi, cum spuneţi, autorităţile închid ochii, iar tăcerea din această zonă e una asurzitoare.

Ajungem la momentul septembrie 2015, când în Germania Angela Merkel a acceptat să primească un milion şi jumătate de emigranţi din Orientul Apropiat. Că le spunem emigranţi, imigranţi, fugari sau refugiaţi nu are nici o însemnătate. În realitate e vorba de o invazie barbară al cărei rost e să dea peste cap identităţile etnice de pe continent. Când într-⁠o grădină aduci lângă trandafiri o puzderie de buruieni sub motiv că şi ele sunt plante ce se bucură de aceleaşi drepturi universale ale plantelor, rezultatul va fi previzibil: buruienile vor extermina trandafirii care au avut naivitatea de a-⁠i primi în grădina lor. În 2015, Angela Merkel a deschis fugarilor graniţele livezii germane. O paranteză inevitabilă: când mă refer la buruieni, îi am în vedere pe extremişti, pe adepţii jihadului.

I-⁠a invitat, mai precis.

I-⁠a invitat. I-⁠a îndemnat să vină într-⁠o Germanie care este o offene Gesellchaft, o societate deschisă. Dar a făcut-⁠o încălcând legile statului. Germania este un stat extrem de reglementat, toţi ştim asta. Neamţul este o fiinţă disciplinată, care are norme de la cum arunci gunoiul în tomberoane şi până la cum cureţi de gheţuş potecile în pădure. Sunt cei mai reglementaţi, mai serioşi şi mai normativi inşi din Europa. Şi dacă sunt atât de severi în privinţa unor chichiţe urbane, vă daţi seama cât de draconice sunt regulile în privinţa acceptării imigranţilor. Să ne amintim că în anii ’80-⁠’90, dacă voiai să te stabileşti în Germania, trebuia să treci printr-⁠o mie de furci caudine ca să primeşti dreptul de a respira acolo. Astăzi nemţii au trecut în extrema cealaltă. În 2015, în septembrie, Angela Merkel, în clipa în care a primit dintr-⁠o dată un număr atât de mare de imigranţi, a încălcat legile statului german în privinţa imigranţilor. Este principal acuză pe care Merkel a încasat-⁠o în campania electorală: „Tu, Angela Merkel, ai încălcat legile statului german. Tu eşti o infractoare”. Oricât au încercat autorităţile federale să înfrumuseţeze situaţia…

Să pună o surdină…

Oricât au încercat să pună o surdină, realitatea a vorbit de la sine, iar reacţia pe scena politică a fost apariţia AFD-⁠ul, Alternativa pentru Germania, un partid de reacţie, de apărare la invazia alogenă, cu precădere musulmană. Vă spuneam, oricât au încercat să înfrumuseţeze statisticele, ele sunt copleşitoare în privinţa agresiunii pe care imigranţii o săvârşesc zilnic asupra autohtonilor. În ce constă această statistică? La începutul verii, Thomas de Maizière, Ministrul de Interne federal, a prezentat o statistică a infracţiunilor săvârşite în Germania, începând cu fatidicul an 2015. Cifrele vorbeau de la sine. În ultimii doi ani, în Germania tâlhăriile, infracţiunile de stradă – nu mă refer la cele înalte, pentru că un sirian nu poate să facă trafic de influenţă sau jocuri speculative la Bursă, n-⁠are cum, el e jos, în plebe – numărul infracţiunilor de stradă s-⁠au dublat. În fiecare zi, imigranţii săvârşesc între 700 şi 800 de infracţiuni.

Unii vor zice că e inevitabil. Vorbim de o masă de oameni needucaţi.

Nu au nici măcar bacalaureatul, nu au nici o pregătire, majoritatea şi-⁠au distrus actele ca autorităţile germane să nu le poată afla trecutul, adică antecedentele penale. Au venit pur şi simplu ca nişte anonimi, puteau să-⁠şi dea orice nume voiau şi orice vârstă. Nu puteau fi verificaţi, parcă veniseră din neant, sub ochii înţelegători ai Angelei Merkel, care îşi împreuna benedictin mâinile, rostind formula magică: offene Gesellchaft. Ei, aceşti fugari săvârşesc o grindină de agresiuni asupra populaţiei autohtone, iar autorităţile nu mai pot ascunde proporţiile dramei.

O naţie agresată

O dramă constantă.

În ce constau agresiunile? De la tâlhării mici, spargi un tonomat, furi o bicicletă sau vandalizezi un magazin, până la agresiunile sexuale, care au ajuns o plagă cumplită, căci e vorba de o hoardă de masculi tineri, care sunt ahtiaţi după femei şi care pur şi simplu vânează femeile blonde. S-⁠au petrecut zeci de violuri în ultimii doi ani, săvârşite de aceşti imigranţi. Sunt cazuri de violuri încheiate cu crime, cum este cazul acelei studente de 19 ani din Freiburg, Maria Ladenburger, care se întorcea de la o petrecere noaptea, pe malul râului Dreisam, şi a fost prinsă de un afgan. A fost violată şi înecată în Dreisam. Afganul era găzduit în casa unor nemţi, ba mai primea şi bani de buzunar de la ei. E doar una din sutele de drame petrecute în ultimii doi ani. Zilnic au loc agresiuni sexuale asupra femeilor din Germania, săvârşite de „năpăstuiţii“ de fugari.

De ce se întâmplă lucrurile acestea, domnule Lavric? E o problemă, totuşi, care merită analizată şi dintr-⁠o altă perspectivă. Inclusiv la noi au început să vină aceşti imigranţi. Nu pot accepta generalizarea. E limpede că, nu ştiu, o mare parte dintre ei – n-⁠am cum să estimez – vin şi din raţiuni care-⁠i constrâng să plece dintr-⁠o ţară măcelărită de un alt dictator, cel din Siria, care realmente a declanşat un război împotriva propriei sale populaţii. Care ar fi fost soluţiile, sau care sunt soluţiile pentru România, care e membră UE? Vin aceşti amărâţi, pe care-⁠i vedem pe unii înecându-⁠se în Marea Neagră sau abia ajungând la ţărm. E o problemă foarte delicată, întrucât în calitate de creştin, îmi pun problema personal: cum aş reacţiona întâlnindu-⁠mă cu o familie de imigranţi, târând după ei câţiva copii? Care ar fi soluţiile? Un filtru, presupun. Sau filtre foarte riguroase. Cei care nu primesc azil să fie practic întorşi la casele lor, sau dacă nu le mai au, să fie trimişi în spaţiul arab. Care credeţi că sunt, totuşi, soluţiile raţionale în faţa unui fenomen fără precedent în Europa?

Aş privi lucrurile din alt unghi de vedere. Aceşti oameni sunt exponenţii islamului. Ei, când vin aici, ne privesc ca pe nişte necredincioşi. În ochii lor, noi suntem nişte lepădături căzute, noi ne-⁠am lepădat de Allah, şi atunci ne merităm pedeapsa pe are o primim prin mâna lor, a arabilor care au venit să izbăvească continentul de păduchii de necredincioşi creştini. Ar fi o mare naivitate să credem că arabii ne privesc cu ochi buni. Chiar dacă noi le oferim gazdă şi chiar dacă se bucură de generozitate, ne privesc cu ură şi se vor strădui să ne înlăture.

Da, viziunea lor.

Dacă eu deschid uşa unora care vin şi-⁠mi violează femeia, îmi omoară copiii şi îmi fură mobila din casă, eu sunt cel vinovat. Pentru că filantropia mea, în acest caz, este sinucigaşă. Iar ce se întâmplă astăzi în Uniunea Europeană este un truc psihologic prin care filantropia este folosită pentru atingerea scopului de care vă vorbeam: formarea unui suprastat federal cu un popor european în care autohtonii vor fi corciţi cu milioane şi milioane de alogeni, a căror natalitate va schimba balanţa demografică. Europa va fi distrusă pe dinlăuntru, prin valul de hibridare etnică. Natalitatea alogenilor este copleşitoare, faţă de a noastră, care este într-⁠un declin vădit. Ima­ginea livezii în care grădinarul hotărăşte că trandafirii pot coabita armonios cu buruienile mi se pare grăitoare. Şi atunci, la întrebarea dumneavoastră „ce filtre să folosim?”, răspund: ce filtru să am în faţa unor criminali?

Suspect e numărul acestor imigranţi. Masele enorme, vorbim de milioane de oameni. E ceva fără precedent, cred, în istoria modernă. O deplasare a unor milioane de oameni din Orient într-⁠un Occident, în care ei refuză să se adapteze. Refuză regulile casei

În primul rând, aceste personaje ar trebui eliminate pentru totdeauna din spaţiul occidental, fără drept de revenire. S-⁠a întâmplat asta?

Nu s-⁠a întâmplat, pentru că aici ne izbim de cealaltă latură bizară a statului de drept. Germania este un stat de drept, chiar dacă Angela Merkel i-⁠a suspendat temporar normele în 2015. Toţi fugarii care au fost primiţi sunt găzduiţi pentru o vreme, sunt verificaţi, până când primesc refuzul oficial de a rămâne acolo. Şi acum se petrece neverosimilul. Fugarii care s-⁠au bucurat de dărnicia nemţilor recurg la tot felul de petiţii prin care învinuiesc statul că le încalcă drepturile! Este ceva înfiorător! Culmea e că au şi avocaţi de la care învaţă la ce tertipuri juridice pot să recurgă. Şi în timpul acesta, judecătorii germani sunt excedaţi, copleşiţi de numărul de speţe ce năvălesc peste ei. Pe scurt, nemţii nu mai pot scăpa de fugari, căci, dacă înăspresc tonul, duşmanii lor tradiţionali îi vor învinui imediat de nazism. Chiar dacă astăzi AFD-⁠ul ar fi la guvernare, situaţia pare ireversibilă. Ne îndreptăm spre prăbuşirea etosului european.

Deja!

Deja. Să ne mai reamintim că fiecare sirian sau irakian ajuns în Germania pretinde acum să i se alăture familia, soţia şi încă câţiva puradei.

Soţiile şi câţiva copii.

Soţiile şi câţiva puradei. Vă daţi seama că în 2-⁠3 decenii, balanţa demografică se va înclina în favoarea lor. Şi atunci ne vom gândi la vremurile de astăzi ca la ultima etapă a paradisului european. Se prăbuşeşte etosul european, pur şi simplu. Valorile noastre, elino-⁠creştine, nu vor mai fi! Atunci cum să mai vorbesc de dărnicie şi filantropie, când este vorba de ofensiva unor barbari care vor să ne înlocuiască?!

Încă n-⁠am vorbit despre atentate, care s-⁠au înmulţit şi care nu pot fi decuplate de la acest fenomen imigraţionist fără precedent! Întrucât, fără excepţie, după câte ştiu, în Europa, atentatele au fost practic comise de non-⁠europeni.

Ele au fost săvărşite de musulmani. Reacţia, am spus, a fost că AFD-⁠ul, un partid care acum patru ani nu exista, a dobândit 13% din mandatele din Bundestag, Parlamentul federal din Berlin. Asupra Angelei Merkel, efectul cohortei de infracţiuni alogene a fost catastrofal: în orice piaţă publică unde se ducea era huiduită fără milă. Cred că femeia aceasta va ajunge una din cele mai detestate figuri politice din Germania postbelică. Oricum, de la Hitler încoace, nici un alt cancelar nu a făcut atât de mult rău propriului popor ca doamna Merkel. Să vă mai dau câteva exemple de infracţiuni pe care nemţii nici nu visau vreodată să le trăiască.

Nişte imigranţi care hărţuiesc Germania şi o sleiesc financiar. Amândoi ştim cât de generos este statul german cu persoanele care uneori nici măcar nu doresc să lucreze, acei „Hartz VI”, care primesc multe sute de euro pe lună doar pentru că spun că nu-⁠şi găsesc de lucru. Cu atât mai mult nişte azilanţi care evident sunt susţinuţi financiar de o societate întreagă.

Vă daţi seama ce forţă financiară are Germania? De la război încoace, nemţii plătesc necontenit. Plătesc în fiecare an zeci de miliarde de euro ca despăgubiri pentru urmaşii victimelor holocaustului. Apoi ruşilor, americanilor şi atâtor altora. Zeci de miliarde de euro! Sau cât a plătit Germania pentru reunificare, atunci când Helmut Kohl, deşi a privit unirea ca un triumf, şi-⁠a dat seama că ea va fi marea înfrângere a nemţilor. De ce? Pentru că una din concesiile în tratativele secrete pentru reunificare, una din condiţiile impuse lui Helmut Kohl a fost renunţarea la „deutsche Mark”, la marca germană. În clipa în care un stat renunţă la moneda proprie, suveranitatea lui este deja o lozincă. Când alţii îţi tipăresc banii, tu nu mai ai suveranitate. Deocamdtă nemţii îşi suplinesc lipsa de suveranitate prin forţa economică ieşită din comun. Daţi-⁠mi voie să mă întorc la infracţiunile pe care le săvârşesc imigranţii – e ceva înfiorător!

Infracţiuni tratate cu maximă indulgenţă de poliţia germană.

Poliţia se străduieşte să-⁠şi facă treaba, nu­mai că lanţul juridic se rupe în instanţă, unde judecătorii îi menajează pe infractori, de teamă să nu fie acuzaţi de rasism. Aşadar, să vă dau exemple de infracţiuni cotidiene: merg pe stradă seara, din spate vine un arab pe bicicletă şi îmi înfige un cuţit în spate. Sunt lucruri care se petrec în Germania! Cine e arabul? Unul din sutele de luptători ISIS care au venit travestiţi în imigranţi şi care luptă în numele lui Allah pe străzile de acolo. Împotriva cui? Împotriva oricărui neamţ care are ghinionul să fie la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Nu mai zic de cazul de la Ansbach, când un arab s-⁠a aruncat în aer având o bombă în rucsac, nu mai vorbesc de băiatul care a intrat cu un topor într-⁠un tren la Würzburg şi a omorât nişte chinezi. Primii pe care i-⁠a văzut în faţă i-⁠a căsăpit! Masacrul din Berlin la târgul de Crăciun e prea notoriu ca să-⁠l mai pomenesc. Dar iată alte exemple de infracţiuni a căror cruzime denotă o optică cu totul străină de mintea unui creştin: două fete, cetăţene americane, stăteau seara pe peronul metroului din Berlin, aşteptând garnitura. În momentul în care metroul a intrat în staţie, un arab a venit din spate şi a împins-⁠o pe una din fete între şine. S-⁠a întâmplat real, eu nu bat câmpii din dorinţa de a născoci scenarii ale groazei. Alt caz: un pensionar, care nu era atent ce se întâmpla în spatele lui, a fost împins prin uşa deschisă în clipa în care trenul a plecat din staţia de cale ferată.

Sunt doar câteva exemple, evident.

Sunt câteva exemple. Dar astea sugerează atmosfera de panică în care trăiesc nemţii. Nu mai sunt siguri de pielea lor. Toţi caută să aibă în casă spray-⁠uri cu piper, iar cererile privind dreptul la port-⁠armă au crescut exponenţial.

Iluzia politicienilor

E limpede că situaţia pe care o descrieţi este cât se poate de veridică, eu însumi am aceleaşi informaţii, am prieteni, am cunoştinţe în Germania, care-⁠mi spun că nici măcar în spaţiul public nu-⁠şi pot exprima rezervele faţă de aceste înfiorătoare lucruri, pentru că sunt catalogaţi în media ca „incorect” politici. Ne putem întreba, căci ne apropiem de sfârşitul dialogului, mai are Germania anticorpi creştini? Dacă un popor este creştin cu adevărat, acest lucru totuşi produce o anumită rezistenţă, un tip de rezistenţă împotriva unei posibile islamizări. Şi cu asta vreau să aduc discuţia în zona atât de aseptică religios astăzi, pe care au creat-⁠o politicienii de la Bruxelles, când e vorba despre religie şi creştinism. Deja se ştie, e un truism, din Constituţia Europeană lipseşte orice referire la Dumnezeu, la originile creştine ale Europei, de parcă cineva ar fi putut fi jignit. Permanent se invocă scoaterea însemnelor creştine ca să nu „lezăm” cumva sensibilitatea musulmanilor, în condiţiile în care ei înşişi spun că nu sunt lezaţi – majoritatea, trebuie să recunoaştem – nu e lezată de prezenţa crucii undeva. Crucea a fost prezentă de 2000 de ani pe edificiile Europei. Dar în spatele acestui demers nu doar de erodare, de ştergere brutală a însemnelor creştine, se ascunde această ideologie despre care vorbim adesea.
Şi aş vrea să vă întreb: Germania, aşa cum o cunoaşteţi, gândindu-⁠mă la instituţiile ei ecleziastice, la bisericile din Germania, mai are puterea să reacţioneze?

Dacă n-⁠o să aibă puterea, atunci ea se va destrăma, şi odată cu ea se va destrăma Europa cu valorile ei clasice. În Germania a apărut de curând un volum cu un titlu premonitor, Finis Germania, semnată de Rolf Peter Sieferle. Îl preiau spunând că, dacă nemţii îşi ating finis-⁠ul, pragul de rezistenţă creştină, odată cu ei ne vom duce şi noi de râpă.

Uitaţi câtă dreptate vă dă în acest moment George Bernanos, scriitorul acela profetic, extraordinar, care spunea acest lucru: „Creştinismul a făcut Europa. Creştinismul a murit. Europa va muri. Ce poate fi mai simplu?“

Să sperăm că nu se va întâmpla.

Evident. Să sperăm că nu se va întâmpla aşa.

Iluzia politicienilor este că îşi închipuie că aparatul administrativ al unui stat ateu poate lupta cu o religie în expansiune, cum e islamul. Este marea lor prejudecată. Când ai două tabere dintre care una este însufleţită de o credinţă şi cealaltă este atee, cea atee va pierde pentru că motivaţia ei este efemeră, caducă, ea ţinând de circumstanţe. Când eşti inspirat de o credinţă, atunci perspectiva ta este mult mai lungă şi de aceea eşti mult mai puternic. N-⁠au nicio şansă politicienii dacă îşi închipuie că pot combate islamul de astăzi cu discursul democraţiei liberale. Corectitudinea politică nu poate duce la sterilizarea credinţei în lumea musulmană.

Este exclus. Dar majoritatea nici nu-⁠şi propune să lupte cu această corectitudine politică, mă refer la politicieni, pentru că ei înşişi sunt ideologizaţi şi, am înţeles de la o cunoştinţă din Germania, reprezentanţii înalţi ai bisericilor din Germania nu doar că nu mai opun nici o rezistenţă, dar ei înşişi sunt promotorii acestui tip de ideologie, care îmbracă întotdeauna chipurile agreabile ale toleranţei. Să nu uităm că inclusiv actualul Papă vorbeşte despre pre-⁠eminenţa drepturilor imigranţilor în faţa a orice se întâmplă în acest moment în lume. Iată cât de contaminantă este o asemenea ideologie, inclusiv pentru creştini. De aceea vorbim despre latura diabolică a acestei ideologii, care răstoarnă binele sau ia chipul binelui.

Da, e ceva diabolic la mijloc. Mă uit la Merkel, mă uit la Macron, mă uit la Papă. Ei par posedaţi. Parcă sunt împinşi de un duh care vine de dincolo de ei, le fură luciditatea minţii, iar ei nu-⁠şi mai aparţin. Parcă sunt teleghidaţi, pur şi simplu. Şi n-⁠ai cum să nu te gândeşti că ei nu stau pe picioarele lor şi că nu ei iau deciziile. Ei sunt doar nişte piese într-⁠un angrenaj, ceea ce înseamnă că în spatele lor sunt nişte „grădinari“ care au hotărât ca trandafirii autohtoni să fie egali cu buruienile năvălitoare.

Un gânditor juridic din Europa, Joseph Weiler, un evreu care are deschidere şi altitudine suficientă ca să înţeleagă perfect problematica creştină din Europa, spune următoarele: dincolo de presiunea pe care islamul şi ideologia corectitudinii politice o exercită asupra creştinismului european, a mai apărut un zid pe care-⁠l ridică chiar creştinii: e vorba de auto-⁠ghetoizare. Şi cred că are dreptate. Auziţi ce spune el: „Ghetoul creştin, gândirea creştină şi integrarea europeană par să locuiască azi în lumi diferite, care se exclud una pe alta. Creştinismul nu intră în câmpul vizual al integrării europene, iar Europa, se pare, nu mai face parte, într-⁠o manieră semnificativă, din preocupările creştine”. Cred că are dreptate.

Da. Este o prăpastie, o rupere între cele două tipare de cultură. Încotro ne îndreptăm?

E întrebarea majoră la sfârşitul acestui dialog.

Ne îndreptăm spre suprastatul federal cu un singur popor european. Numai că, înlăuntrul planului, au început să apară reacţii de împotrivire. Vedem ce se întâmplă în Polonia, în Ungaria, austriecii şi cehii dau la rândul lor semne de opoziţie. Şi chiar dacă liderii lor sunt puşi la zid, cu stigmatele de rigoare, procesul de răzvrătire ia amploare.

Inclusiv în România. Dacă spui aici că s-⁠a creat un pol conservator, firesc conservator în Europa, ţi se spune că asocierea cu un asemenea spaţiu conservator e una „decredibilizantă” pentru tine, ca ţară.

Da, asocierea este etichetată drept dăunătoare. Oricum, reacţiile de răzvrătire împotriva edificării unui Leviathan european vor continua, deoarece colonizarea cu elemente alogene din Orient nu se va opri. Crescând reacţiile de împotrivire, liderii UE vor căuta să grăbească procesul. Deja se simte grabă în declaraţiile lui Junker sau ale lui Macron. Se simte o pripă în gesturile pe care le fac. Acum vor să introducă un Ministru Unic de Finanţe pe toată UE. Apoi vor să grăbească intrarea tuturor ţărilor, chiar dacă sunt precare economic ca a noastră, în spaţiul euro. Se simte clar planul de hegemonie. Şi ca el să aibă succes, reformele se vor face fără consultarea „democratică“ a proştilor. Referendumul va deveni repede un capitol ce ţine de trecut, şi asta fiindcă grădinarii UE şi-⁠au dat seama că, dacă cer opiniei publice să se pronunţe, întâmpină o rezistenţă durabilă. Şi atunci toate reformele se vor face în culise, ceea ce înseamnă că vom fi puşi în faţa faptului împlinit. Numai că reacţiile de frondă vor apărea tot mai mult. În Germania, campania electorală a AFD-⁠ului n-⁠a fost făcută de AFD, ci de fugarii prin agresiunea continuă asupra populaţiei autohtone. De fapt, AFD nici nu şi-⁠a putut face campanie, fiindcă tot timpul a fost înfierat de presă. Să nu fim naivi, presa tipărită din Germania e controlată. Numai că nemţii au ajuns într-⁠o asemenea stare de panică în urma faptului că au prins curaj şi au votat cu AFD. Cât despre celelalte partide, ele sunt privite ca vestigii ce s-⁠au rupt de matca poporului. Nu-⁠l mai servesc, se servesc pe ele însele, şi pe „eminenţele cenuşii” din spatele lor.

Este ceea ce s-⁠a întâmplat şi în America, fac o paranteză.

Da. Trump este răbufnirea, revolta păturii albe creştine împotriva hegemoniei alogene din Statele Unite ale Americii. Acesta e „simbolul“ Trump. Să ne rugăm să nu fie omorât, aşa cum a fost omorât Kennedy.

Este un lucru de care mi-⁠am dat seama treptat, uitându-⁠mă în jur la intelectualii noştri. Sunt precum nişte libelule în ale căror aripi bate un vânt la care au consimţit din calcul. De aceea, îndemnul meu către telespectatori este ca, atunci când văd un intelectual, un politician sau un analist politic, să se întrebe ce „eminenţă cenuşie” e în spatele lui. Al cui rob este? Ce stăpân are în spate?

Servituţile intelectualului român

Da, s-⁠a vorbit şi despre asta. Aş mai aduce în discuţie un citat al unei persoane importante, George Weigel, biograful Papei Ioan Paul al II-⁠lea, un spirit cu totul extraordinar. Astăzi se echivalează modernitatea cu secularismul. Dacă nu eşti secular, nu eşti modern. Iată ce spune el: „Europenii s-⁠au autoconvins că pentru a fi modern şi liber trebuie să fii neapărat secular, şi anume până la capăt. Această convingere are urmări cruciale, chiar letale, asupra vieţii publice şi culturii europene. Această convingere şi consecinţele ei publice se află la originea crizei morale a civilizaţiei europene. Această criză morală, la rândul ei, explică de ce europenii sunt hotărâţi să-⁠şi uite istoria. Afirmaţia că societăţile libere, prospere şi guvernate potrivit legii ale Europei de azi, nu au nici o legătură cu creştinismul, este mult mai mult decât o falsificare a trecutului. Înseamnă angajarea Europei pe o cale în care adevărul moral nu mai joacă nici un rol în guvernare, în elaborarea politicilor publice, în realizarea dreptăţii şi îndeplinirea acelei libertăţi căreia democraţia este chemată să-⁠i ofere un corp.”

Nu cred că lucrurile stau altfel. Din păcate, majoritatea intelectualilor de astăzi este indiferentă religios. Este amorală. Pe fondul amoralităţii evident că prinde rădăcină orice aberaţie ideologică.

Intelectualii se consideră agnostici, adică nu se pronunţă asupra existenţei lui Dumnezeu. Vor vedea după moarte ce se întâmplă, însă până atunci ei se poartă ca şi cum Dumnezeu nu ar exista. Închei îndemnându-⁠i pe telespectatori, atunci când se uită la un intelectual, să se întrebe ce „eminenţă cenuşie” se află în spatele lui? Ce obligaţii secrete are? Mi-⁠am dat seama de lucrul acesta cu prilejul acestui caz recent, în care amândoi am luptat şi până la urmă am câştigat, cazul lui Mircea Vulcănescu. După reacţia pe care intelectualii au avut-⁠o…

A fost un test al turnesolului moral, ca să spun aşa.

Exact. După felul în care au reacţionat mi-⁠am dat seama imediat ce servituţi are fiecare inelectual. Şi mai ales în cazul celor care au reacţionat prin tăcere.

A fost un test. Un alt test va fi referendumul pentru familie, cea mai importantă temă de dezbatere a anului, o temă ce implică milioane de oameni care şi-⁠au exprimat voinţa juridică de a opera o necesară modificare, şi anume transferarea voinţei juridice a Codului Penal în Constituţie, pentru protejarea în viitor a familiei naturale, fireşti, pe care promovează biserica. Şi, în acest context, observăm cum aşa-⁠zişii analişti neutri picură permanent otrava unor minciuni care-⁠i descalifică total.

Ce spuneam înainte: deciziile se vor lua în culise, fără referendum.

Da. Referendumul a ajuns să fie înfierat ca idee! Ca instrument democratic!

Azi se spune că plebiscitul este expresia populismului. Cum se schimbă timpurile: până acum democraţia, întruchipată în ideea referendumului, era panaceul mult slăvit, dar cu condiţia ca gloata să voteze după cum îşi doreau eminenţele cenuşii. Când însă gloata dă semne de nesupunere, referendumul devine inavuabil, fiind expresia populismului. Dacă-⁠mi îngăduiţi o previziune, referendumul în privinţa căsătoriei dintre bărbat şi femeie va fi tergiversat. Politicienii se vor lega de tot felul de chichiţe juridice pentru a amâna sine die organizarea lui. Nu cred că anul acesta vom avea acest referendum. De ce? Pentru că Parlamentul este foarte slab în faţa presiunii lobby-⁠urilor. Politicienii nu vor avea curajul să facă un plebiscit, fiindcă ar fi trecuţi pe lista celor care sunt împotriva spiritului egalitarist al suprastatului federal, caz în care ar intra în colimatorul Bruxelles-⁠ului.

Trăim, domnule Lavric, într-⁠un totalitarism exercitat de nişte minorităţi. Fie că se numesc ele ONG-⁠uri, minorităţi sexuale, toate evident anticreştine. De ce această fobie faţă de creştinism?

Creştinismul stă pe o tradiţie care se opune principiilor egalitariste din care statul suprafederal şi-⁠a făcut un blazon. Fiind resimţit ca o piedică, are parte de acelaşi tratament de care se bucură cei care i se opun. De prisos să amintesc că rădăcinile creştine ale culturii europene sunt trecute sub tăcere la Bruxelles.

Creştinismul cultivă personalismul, cultivă libertatea, discernământul, cultivă o cale regală – cum a fost ea numită – pe care nu au loc, ca să spun aşa, toţi desfiguraţii moral. Nu te joci cu lucrurile acestea, nu te joci cu Dumnezeu, măcar cu el să nu te joci. Observăm că din păcate, în Europa, aşa cum bine aţi descris pe parcursul acestui dialog, unii, puţini, dar foarte puternici, se joacă cu cele mai adânci lucruri din noi. Cu consecinţe foarte, foarte grave.

Mă întreb în final: de ce am vorbit în emisiune despre Germania? Dincolo de simpatia culturală faţă de nemţi, din felul cum ei vor abdica în faţa planului de distrugere a etosului european se va deduce viitorul nostru. Dacă nemţii vor ceda în faţa colonizării masive cu elemente alogene, atunci prăbuşirea lor va coincide cu prăbuşirea noastră. Se va alege praful din valorile creştine şi vom trăi într-⁠o altă lume, în care regulile le vor face nu corecţii politici, pentru că şi ei vor fi eliminaţi, regulile vor fi date de islam.

Ca cineva să cedeze foarte uşor trebuie sedat. Or, exact la asta asistăm, la o sedare a gândirii clare, articulate de creştinism. Şi nu putem decât spera, în calitate de creştini, că există peste toate o providenţă, există Dumnezeu, care sper să inspire măcar pe conducătorii din Europa de Est unde, din fericire, se mai păstrează nişte bune reflexe morale când e vorba de lucruri cu adevărat esenţiale. Doamnelor şi domnilor, vă mulţumesc pentru atenţia acordată acestui dialog, sper să reflectăm împreună asupra unor lucruri care sunt mai grave decât le-⁠am putut noi descrie. Să ne ajute Dumnezeu să trecem cu bine peste ele.

■ Dialogul reprezintă transcrierea stilizată
a emisiunii Credinţă şi cultură Azi
din 9 octombrie 2017

Total 4 Votes
0

Contemporanul

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent cu aparițiile editoriale, inclusiv ale editurii Contemporanul, care vă pune la dispoziție un portofoliu variat de cărți de calitate, atât romane și cărți de beletristică, cât și volume de filosofie, eseu, poezie și artă.
Contemporanul promovează cultura, democrația și libertatea de exprimare.

The Contemporanul, founded in 1881, is a national journal for culture, politics and science, including reports on ongoing Romanian and international cultural, social and political events, as well as on quality books brought out by the Contemporanul Publishing in the fields of literature, philosophy, essay, poetry and art.

The Contemporanul Journal promotes culture, democracy and freedom of speech.

www.contemporanul.ro

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button