O lume fără busolă şi saturată de false repere capătă, în haina epică aleasă de autor, dimensiuni apocaliptice
Ca prozator, Constantin Iftime adoptă strategii aparent divergente, unite însă prin suflul liric de o forţă vitală indiscutabilă. Oscilând între realismul frust şi structuri poematice, cu origini inclusiv în literaturile franceză şi americană, el acordă mereu prioritate gestului care să epateze percepţia comună şi să oblige la exerciţii de lectură mai complicate. Putem vorbi de o stratificare a palierelor povestirii, căci există un pretext, un sâmbure din istoria ultimilor ani ai regimului comunist, peste care se suprapun, în doze 
diferite, tablouri şi imagini de mare concreteţe, ieşite dintr-o perspectivă hiper-lucidă, chiar dacă permanent virusată de lirism.
Revolta anticomunistă a unui tânăr, confirmată istoric şi terminată cu moartea suspectă a acestuia, putea fi punctul de plecare plin de promisiuni epice, întrucât oferea suficient material brut pentru un story. Aşa arăta iniţial şi proiectul romanului pe această temă gândit de Constantin Iftime. Numai că punerea în ramă a intenţiilor originare presupunea un cu totul alt autor: anume unul rămas în paradigme clasice, cu respect pentru naraţiune, construcţie şi personaj. Între aceste elemente şi idealul de creaţie clamat adesea de Constantin Iftime este însă o incompatibilitate evidentă. Vitalismul debordant şi o sete de forme noi, manifestându-se fără oprelişti, erau enunţate la scenă deschisă până şi în volumul de debut poetic, sugestiv intitulat Vreau altă realitate. Artă, merg pe mâna ta (2012). De altfel, într-o bună măsură, stilul poematic şi compozit, acoperind suprafeţe însemnate din romanul Copiii sălbatici (Editura Cartea Românească, 2016), vine şi din conceptul de poezie, ilustrat mai cu seamă în volumul menţionat. Amprenta unui gânditor de factură lirică s-a dovedit fecundă. Cât despre opţiunile compoziţionale, ne ajută să le desluşim, din roman, însuşi autorul, prin intermediul unui rezoner care, scriind, trecea cu bună ştiinţă acţiunea pe plan inferior: „Reducea amănuntele psihologice, le înmulţea pe cele pitoreşti şi groteşti. Voia o mişcare a tablourilor, cu evenimente şi gânduri neaşteptate. Aduna substantivele cărnoase, cu osul greu, verbele, care dau culoare şi relief. Pregătirile acţiunii însă se amânau la infinit”. Şi mai încolo: „…Nimic mental, oniric, expresionist sau psihologizant. Veacul acestor mode s-a dus pentru totdeauna. Nu-mi pare rău deloc după ele, chiar dacă atunci au scris cele mai mari cărţi Flaubert, Tolstoi sau Kafka (…) Va fi un haos al detaliilor, până ne apropiem de Nimic”. Aşadar, eludarea programatică a structurilor raţionale, bazate pe flux narativ, poveste coerentă şi eroi cu identitate clară. Elementele de postmodernism, dar şi de antiroman, specific prozei franceze de la mijlocul veacului trecut, alcătuiesc un conglomerat la care primează nu interpretarea, ci descrierea atentă, până la ultimul amănunt, a realităţii, ilustrând acea „literatură obiectuală” de care vorbea mai demult Roland Barthes. Dar Constantin Iftime, apologet al libertăţii şi experimentelor novatoare, nu-şi declară nicăieri vreo apartenenţă. Nici măcar brebaniană, de care îl apropie ştiinţa de a crea o altă realitate, una aparent autonomă, stranie şi compusă din fapte şi evenimente disparate. Cu multe ambiguităţi şi cu direcţii narative care uneori se intersectează, alteori nu. Cu eroi indefiniţi şi stil inform, foarte liber. Toate acestea revoluţionau proza primelor decenii ale veacului XX, fertilizând literatura existenţialismului şi mai târziu noul roman francez, dar deschizând şi porţile tendinţelor demolatoare cu damf suprarealist. Constantin Iftime, se vede, a degustat din toate, savurând deliciile limbajului şi iluzia suveranităţii absolute a autorului. Încât canavaua epică iniţială, având un personaj cu stare civilă identificabilă, a fost abandonată în favoarea unei construcţii în care graniţa dintre faptul palpabil şi imaginarul neîngrădit devine aproape imperceptibilă.
Prozatorul simte imperios nevoia îngroşării liniilor, încât până la urmă ne livrează, cum şi-a propus, o suprarealitate, rezultând din digresiuni şi aglomerări supuse permanent dilatărilor şi cercetării cu lupa. O lume fără busolă, saturată de false repere, capătă, în haina epică aleasă de autor, dimensiuni apocaliptice. Pentru depistarea unui adolescent care scrie pe ziduri lozinci împotriva regimului politic, forţele de represiune ale oraşului B. devin insuficiente, aşa că sunt trimise de la centru, în flux continuu, trupe de miliţie şi securitate. Imaginea este a unei aşezări urbane aflate sub ocupaţie. Suspiciunea pare endemică, orice gest putând fi taxat drept duşmănos şi, prin urmare, impunând măsuri punitive. Degradarea morală nu mai cunoaşte limite. Trădările şi duplicitatea fac casă bună, atât în forfota interlopă a străzii şi canalelor, cât şi printre slujbaşii militarizaţi ai statului. Iar binoclul se transformă într-un simbol, aliat al organelor de urmărire, dar şi complice la scene ce ţin de fanteziile lor erotice pentru care, adesea, uită cu totul de scrupulozitatea datoriei. Mişcarea este browniană, haotică, încât toate personajele, de la şefi la cele insignifiante, au identitate dublă: de urmăritor şi de urmărit. Faptul fiind cunoscut de toţi şi de fiecare în parte, esenţială pentru ei rămâne doar învăţarea celor mai eficiente tehnici de supravieţuire. De aceea instituţiilor represive li se opun în general nu inşi singuratici, ci grupuri care mişună prin cartiere ori pe maidanele din preajma unităţilor industriale, gata să se replieze sau să denunţe, dintr-un excesiv de reactivat instinct de conservare. Hoardele de copii, la care inocenţa primelor experienţe senzuale se împleteşte cu simţul infracţional, ca mod de autoapărare, prilejuiesc autorului momente epice halucinante. De altfel, efectul halucinatoriu reprezintă, în cazul acestui roman, nota de excelenţă, ca argument că demersul narativ, în integralitatea sa, n-a eşuat. Scenele cu liotele de copii aparent hoinari, dar de fapt plantaţi într-o realitate contondentă, cu care aceştia se războiesc tacit pe viaţă şi pe moarte, ridică în mod cert miza parabolică a cărţii. Prin magia verbului, Constantin Iftime preface şi existenţa subterană într-un tărâm magic, al iniţierilor şi exorcizărilor colective de orice fel. Paradoxul este că în acest context social al singurătăţii interioare în care se consumă dramele individului, gregarismul devine mod de viaţă.
Deşi având contururi ambigui, personajele sunt ilustrative pentru lumea pe care o reprezintă. Doi miliţieni, Michi şi Capră, veşnic în misiune de pândă şi patrulare, se adaptează uşor împrejurărilor, exploatând cu folos specificul meseriei. Ca şi locotenentul George Mercea, securistul, culant cu femeile, mai ales cu soţia colonelului, şeful său, căruia îi râvneşte şi funcţia. Colonelul, om cu experienţă, ştie nu doar intimităţile ascensiunii profesionale, ci şi dedesubturile meschine ale familiei, cu amantlâcuri pe care le tolerează din motive de strategie personală. Ca într-un carusel al degenerescenţei, femeile par a fi simple obiecte erotice, cu extrem de mică marjă decizională, indiferent de natura intrigilor. Comenzile, mai ales cele care se referă la siguranţa hotarelor cu defunctul URSS, vin de sus, pe o filieră misterioasă, ca în masonerie. Gesticulaţia şi mişcarea personajelor au o singură menire: aceea de executant, dincolo de raţiune şi morală. În acest univers dezumanizat e limpede că nu poate fi vorba de trăire spirituală. Încât Matei Gheorghiu, profesorul care-şi transcrie ideile într-un carnet pentru viitoare cărţi, şi care visează la valori estetice, împotriva curentului, pare dubios şi trezeşte vigilenţa securităţii. Acest personaj, de fapt un alter ego al autorului, menit să învioreze o lume searbădă, nu are nimic comun cu tipologia care populează paginile romanului. O tipologie veroasă şi promiscuă, în care de departe Naşul posedă, literar vorbind, toate atributele eroului memorabil. Un soi de monstru, construindu-şi propria lume, una paralelă, cu ritualuri tenebroase şi reguli dure pentru supuşi. Naşul, precum toate starurile interlope, trăieşte însă pe un teren nesigur, fiind la rându-i atât urmărit, cât şi urmăritor, în pofida relaţiilor sale cu instituţiile represiunii. Semnificativ, este lichidat nu de „organe”, ci de propriii camarazi, care nu-i mai suportă lăcomia şi violenţa. Şi totuşi, contrar atmosferei sumbre, de univers concentraţionar, cititorul participă la un grandios spectacol cu măşti, urmăriţii, ca şi urmăritorii, ascunzându-şi cu grijă gândurile, pentru că pretutindeni există binocluri şi urechi specializate. Spectacolul este pus în scenă tocmai de aceşti anonimi, angrenaţi permanent într-o dinamică bizară, cu iz de aventură dincolo de limitele raţiunii. Dar succesul amplei desfăşurări epice vine, după opinia noastră, tocmai din avalanşele de verbozitate ce se succed continuu, cu o forţă uneori năucitoare. Constantin Iftime e asemenea solistului care se descurcă la mai multe instrumente. Deşi situat pe linia prozei nedogmatice şi antinarative, el ştie să obţină dozele de tensiune necesare, bazate pe ritmuri alerte şi pe vervă stilistică. Impresia asupra cititorului nu poate fi decât persistentă. Nimic mai absurd, spre exemplu,decât minuţiozitatea şi efortul disproporţionat cu care slujbaşii statului urmăresc şi analizează, din diverse unghiuri de interes, turmele de porci care păşunează dincolo de ultimele blocuri ale oraşului. Sau ce demonstraţie de inventar exhaustiv găsim în Capitolul VIII, cu eviscerarea cocoşului sacrificat pentru masa şefilor de la judeţ! Ca şi rigoarea descriptivă consacrată în altă parte găinilor, de parcă era în balanţă siguranţa naţională! Se poate spune că autorul reinventează verosimilul în varianta sa opusă sublimului. Detaliile, menite să sugereze anonimatul acestei lumi, sunt pentru Constantin Iftime la fel de importante ca emisiile de idei fundamentale. Perspectivele se schimbă neîncetat, iar inconsistenţa personajelor şi fragmentarismul epic, venind dinspre postmodernitate, nu diminuează în nici un fel sentimentul de mobilitate şi ritm. Înfăţişând crepusculul unei epoci, prozatorul, ca martor avizat, creează dintr-o multitudine de secvenţe, ca un prestidigitator, imagini emoţionale de impact. La el autenticul se dezvoltă mai totdeauna pe portative naturaliste. Şi deşi poate induce ideea de improvizaţie, epicul la Constantin Iftime relevă cultul său pentru altitudini estetice. Fără discuţie, prozatorul este o sensibilitate calofilă, îndrăgostit de fluenţe, dar şi de contorsiunile meşteşugite ale limbajului. Având la îndemână un lexic de maximă varietate şi utilizându-şi cu dibăcie inclusiv valenţele poetice, Constantin Iftime realizează una din cele mai vii, mai energice şi mai substanţiale replici literare despre absurd, nonsens şi eşec într-un regim totalitar.
