Probabil, la naştere, unora dintre poeţi li se dăruieşte un suflet atât de frumos, încât pe tot parcursul existenţei ei rămân cu totul vrăjiţi, învinşi de el. Odată cu acel suflet frumos, în trezoreria acestuia e aşezată forţa de a-l grădinări cum se cuvine
Un joc la limită
Există experienţe care rămân în labirinturile forului lăuntric şi pare că nimic nu le poate şterge, nici smulge cu tot cu rădăcini din magma fiinţei. La un moment dat, ales din nu se ştie ce raţiuni care invariabil îţi scapă, acele întâmplări ale fiinţei, scufundate în abisul memoriei şi aparent uitate cu desăvârşire, parcă sunt aduse la suprafaţă, parcă dau semne de viaţă, mişcă în lutul duhului, urnind din locul acela secret – altădată inert, dar viu, totuşi – straturi depuse peste alte straturi, percepute distinct, ca nivelurile în siturile arheologice, aproape… În pofida tentativelor – unele dintre acestea remarcabile – înscrise în istoria literaturilor lumii ori în tratate celebre de psihologie abisală, sunt departe de a fi de părerea că cineva ar fi în stare să epuizeze modul în care funcţionează mecanismele autoscopice, subjugate obscurităţii. Aşa cum sunt departe de a crede faptul că cineva ar fi ca
pabil să descopere şi să descrie modul în care se formează conştiinţa umană. Şi, totuşi, se va recurge la alte şi alte încercări… E ca un joc la limită, un joc de o gravitate pornită, caracteristică, se pare, exclusiv copiilor şi poeţilor, apţi de a coborî în adâncurile fiinţei în linişte, liniştea fiind aerul respirat de adevărurile superioare – sau, ca să folosim o expresie a Sfântului Augustin, de „dragostea pentru lucrurile eterne” – întoarse cu faţa spre frumuseţe, lumină şi alte virtuţi esenţiale, fără care noi am înceta să fim noi înşine.
E ca şi cum dincolo de voinţa ta, probabil că dintr-un capriciu al creatoarei celor nouă muze – zeiţa memoriei, Mnemosyne – acele segmente de realitate lăuntrică aparent scufundate în prăpastia memoriei – printr-un abscons declic parcă – sunt urcate, brusc, la suprafaţă, pentru a fi readuse la viaţă. Am încercat să-mi explic nu o dată din ce cauze rămân întipărite anume acele – să le zicem cum le numise Carl Gustav Jung – „evenimente interioare”, alese parcă de tine – deşi acest adevăr e discutabil – şi din ce pricini altele – văzute de un prieten, un om drag inimii, un coleg sau un străin cunoscut în treacăt, şi considerate, în opinia lor, importante – se şterg cu desăvârşire din cutia de rezonanţă a sufletului ori, pur şi simplu, nu sunt luate în seamă decât, probabil, atunci când ţi se întâmplă ceva neobişnuit şi te întorci, din alt unghi, cu faţa spre tine însuţi, revii în abisul propriei firi şi te trezeşti – la o răscruce a vieţii – vindecând rănile, la care nu te-ai gândit decenii, pentru că aveai alte lucruri în agenda fiinţei şi mizai – în chip stupid ori, cine ştie, inconştient – pe timpul care le vindecă pe toate, dar, în realitate, nu face decât să acopere de zgura uitării sau a abandonului labirinturile din forul lăuntric, semnalele de alarmă ajungându-te din urmă când te aştepţi mai puţin, când ţi-e lumea mai dragă!
Cine şi cum alege evenimentele din holograma fiinţei, conferindu-le greutate, importanţă, farmec şi – din timp în timp, mai precis, când se cuvine – măreţie? Mi-am pus această întrebare şi de îndată m-am trezit din reveria unui posibil răspuns, întrebându-mă dacă nu alege, câteodată, altcineva pentru fiecare dintre noi. Suntem, e adevărat, artizanii propriilor destine; ecoul acelui amor fati – iubire de destin – nietzschean întârzie în forul interior: totul s-a întâmplat aşa şi nu altfel, pentru că aşa mi-am dorit eu; Duhul Vieţii Sfânt sfinţeşte totul: şi lacrima, şi pierzania, şi exasperarea, şi…! În ce măsură însă suntem şi autorii alegerilor pe care le facem? În ce grad suntem creatorii întâmplărilor din existenţa noastră? Oare noi înşine să fim, de fiecare dată, singurii care decidem? Liberul arbitru e un posibil – greu de tăgăduit – răspuns. Ceva mă face să cred, însă, că nu e singurul. Ce argument să aduc în favoarea acestei ezitări, întoarse cu faţa spre problemele majore, de a căror soluţionare pare că atârnă, uneori, cerul, pământul şi celelalte adevăruri divine, sedimentate în matriţa ontică? Să fi fost oare eu cea care am ales la şapte şi, respectiv, doisprezece ani, să fiu protagonista unor accidente produse din neatenţie, care m-au azvârlit în câteva fracţiuni de secundă la limita vieţii? Diatribele ivankaramazoviene, mistuite de răzvrătirea împotriva absurdităţii suferinţei copiilor şi refuzul armoniei – paradox tipic dostoievskian: din dragoste! – sunt departe de a mă ajuta să înţeleg de neînţelesul, starea în care am fost, atunci, în preistoria existenţei mele, marcându-mă, previzibil, pentru tot restul vieţii şi făcându-mă – de fiecare dată când mă regăsesc la limită – să-mi amintesc un adevăr încercat pe cont propriu şi demonstrat în nu puţine înscrisuri eline şi în Sfintele Scrieri. De altfel, mă îndoiesc profund că lucrurile funcţionează conform întortocheatei cazuistici ivankaramazoviene, căruia îi joacă o seamă de feste excesul de raţiune irumpt pe terenurile unde raţiunea se împiedică şi cade, dacă nu o lasă… nervii până să ajungă la mal! Adevărul e că pe parcursul întregii existenţe am evitat să mă gândesc la acea fată sălbatică din preistoria existenţei mele. Nici nu mi-a trecut prin minte gândul de a o aduce faţă în faţă cu acele accidente, care, e adevărat şi, totodată, uimitor, în timp, s-au dovedit, fără voia mea, sursa unora dintre temele majore, abordate în cărţile mele, între care dialogul cu Dumnezeu, subterana, viul, fericirea, viaţamoartea, văzute ca un tot întreg etc. Când cei dragi inimii mele se refereau la acele întâmplări, de fiecare dată, aproape, schimbam aiuritor de abil subiectul. Firea mea luminoasă, mai de fiecare dată, îmi joacă festa! Fire care se trădează în cele mai mici şi, la suprafaţă, lipsite de importanţă gesturi, replici, atitudini, reluate, când şi când, de cei apropiaţi, care ştiu că în orice situaţie voi alege partea solară, mă voi agăţa de aripa ei, văzând şi acolo un pământ prielnic frumuseţii. (Când mă trage de mânecă vreo dilemă, ştiu că cei din proximitatea mea nu vor întârzia să mă sprijine prin felul lor de a fi. „Ai vorbit cu Dumnezeu?” sunt întrebată de un apropiat când îi comunic ceva important, care mi se pare imposibil. „Nu înţeleg, fii tu însăţi, şi gata” replica altui apropiat vine aiuritor de prompt.)
Un paradis al culorilor
Cred că ziua pe care urmează s-o descriu face parte din zilele care nu au cum să fie date uitării. Uimitor, şi ea – nu se ştie din ce pricini, alături de alte circumstanţe faste – m-a făcut să cobor în abisul fiinţei inclusiv pentru a privi, de astă dată, ochi în ochi, duh în duh ghemul de om din trecutul meu, care de câteva ori a fost readus la viaţă printr-un miracol. Era o zi de noiembrie înfrigurat. După un periplu prin centrul Romei, într-un târziu, renunţasem la hărţi, pliante şi, învinşi de oboseală sau, probabil, de inspiraţie, ne-am lăsat în voia întâmplării, plimbându-ne pe ulicioarele întortocheate din inima urbei frumuseţii. Reînvăţam să privim, să vedem, să ascultăm, să respirăm în ritmurile impuse de dorul de altceva. Ne încetineam deliberat paşii, reducându-ne la ochi şi încercând să facem faţă belşugului de frumuseţe din jurul nostru, care îşi revărsa, surâzând, excesul peste tot. Înaintam agale prin după-amiaza ce se arăta cel puţin la suprafaţă uşor înnegurată, cerul fiind posomorât de câteva zile. Uimitor e că acest amănunt ezita să se răsfrângă asupra dispoziţiei noastre. Înaintam printr-un fel de rai al culorilor, devenite parcă mai puternice şi mai sugestive, deşi era frig şi ceaţă. O ceaţă fină, abia vizibilă, care, straniu, rarefia aerul fără să transforme realitatea într-o realitate kierkegaardiană, de fum. Frumuseţea din jurul nostru ne copleşea frumos, cum spunea cineva, nu ne slăbea din chingile-i nevăzute, dezvelindu-ne feţele ei, câteodată tandre, alte dăţi teribile. Îmi scapă momentul când în faţa ochilor a crescut un panou uriaş, pe care era scris cu litere nu foarte mari, să fi avut vreo treizeci de centimetri: Je est. În acel peisaj renascentist prin excelenţă, care trimitea cu gândul la un eden al frumuseţii aici, pe pământ, acel mesaj transmis prin recursul la mijloacele new media era cât se poate de limpede şi încărca totul cu vrajă. În acel paradis al culorilor, fiecare dintre noi exista, existam, eram noi înşine. E adevărat, reduşi la ochi, auz, mişcare. Reduşi la suflet. Transformaţi în receptacol, urmăream ecourile produse înlăuntru de frumuseţea revărsată de pretutindeni, care fora înlăuntrul nostru, lucrându-ne abisurile. Luminându-le.
La o distanţă de câteva ulicioare de Pantheon, zărisem Elefantul lui Bernini cu obeliscul adiacent şi abia pe urmă, în fundalul dezvelit în faţa ochilor, zveltă, ireală aproape, Basilica Santa Maria Sopra Minerva, care figura, de bună seamă, pe lista locurilor ce se cuvine vizitate. Adevărul e că ne-am propus să ajungem a doua zi la acest monument arhitectural – un lăcaş al Domnului, aflăm undeva, construit în prima jumătate a veacului al XIV-lea de doi dominicani pe locul unde s-au aflat templele zeiţei egiptene Isis – simbol al fidelităţii, venerat de marinari şi, în primul rând, de fratele ei, Osiris – şi al Minervei, zeiţa înţelepciunii şi a dreptăţii la greco-romani, cel din urmă înălţat, citesc undeva, în anul 50 î.Ch. Minunea apăruse în faţa ochilor pe neaşteptate şi ne copleşise până în rărunchii inimii. Intraţi în catedrala gotică aproape pustie, am contemplat, rând pe rând, mormântul lui Fra Angelico, tablourile lui Filippino Lippi care înfăţişază fragmente din viaţa lui Thomas de Aquino, apoi statuia lui Michelangelo – Iisus Christos Răscumpărătorul (1519). Unul dintre noi a întârziat în faţa pânzelor lippiene. După ce a stat îndelung în faţa altarului, reculegându-se, rugându-se şi aşteptând difuz ceva, celălalt s-a întors spre statuia michelangelescă, de care nu se mai desprindea parcă. E un Iisus atipic; nici din cale afară de robust, nici din cale afară de plăpând. Un nud fără cusur. Pare că se sprijină de cruce; această impresie, însă, e rapid pulverizată. Privirile îi sunt întoarse dinspre cruce şi toiag spre altarul somptuos, încadrat de vitralii ogivale. Ca şi cum ar căuta ceva acolo. Un punct de sprijin? Răspunsul la vreo interogaţie, care îl îndeamnă şi îl ajută să se adune din condiţia de om şi să se întoarcă spre partea divină dinlăuntrul său, cea care luptă, nu rareori, cu omul din om? Căci din nu puţine fragmente din Sfânta Scriptură, precum şi din alte surse, devine limpede faptul că omul din Fiul lui David – cum îl răsfăţau unii galileeni – e la fel de puternic ca partea divină dinlăuntrul său. Ezit să răspund.
Poezie şi vrajă
În cazul în care ar fi avut nevoie de un reazem, Iisus s-ar fi sprijinit, probabil, de propria cruce şi de toiagul ţinut în mâinile-i robuste, frumoase, fine. Aşa m-am regăsit descriindu-l într-un poem, când lucram la romanul în versuri Geniul inimii. (Poemul se regăseşte în prima carte – Povestea subteranei şi are titlul La umbra cariatidei.) Minerva e invocată, de altfel, nu o dată în acest roman. Iar Isis – alături de preotesele din Templul zeiţei Vesta, alături de Antigona, Orfeu, Euridice, Porfiri Petrovici, Rodion Raskolnikov ş.a. – e una dintre cele câteva protagoniste ale celuilalt roman în versuri, scris pe urmele celui dintâi: Ostrovul învierii. Ambele romane în versuri – scrise, neverosimil, răstimp de un an – sunt o experienţă la limită, un teren autoscopic şi un prilej de limpezire – ca să nu zic iluminare – vindecătoare inclusiv pentru fata sălbatică din antichitatea existenţei mele, la care evitam să mă gândesc dintr-un amestec de prudenţă şi laşitate, probabil; şi greşeam. Scriind la cele două romane în versuri, m-am convins, încă o dată, de faptul că forţa creatoare se află deasupra poetului şi îi este net superioară. Artistului nu-i rămâne decât s-o urmeze orbeşte şi să i se supună. Marina Ţvetaieva întrevedea un semn de egalitate între poezie şi vrajă. Probabil, la naştere, unora dintre poeţi li se dăruieşte un suflet atât de frumos, încât pe tot parcursul existenţei ei rămân cu totul vrăjiţi, învinşi de el. Odată cu acel suflet frumos, în trezoreria acestuia e aşezată forţa de a-l grădinări cum se cuvine. Se cade să înveţi un singur lucru: să te smulgi la momentul potrivit din vârtejurile creatoare în care eşti prins, pentru ca sinele superior să nu ardă de tot. Ce te faci, însă, atunci când nu găseşti forţa să te aduni, să te smulgi şi să te retragi din vortexul creator în care eşti prins? Iată o întrebare imposibilă! Formulată exact, ea, de bună seamă, îşi conţine răspunsul.
În ce fel au urcat din amfora memoriei la suprafaţă şi cum au ajuns toate aceste fiinţe, inclusiv copila din fântâna trupului meu psihic, în textele mele? În urma cărei alchimii de un eclectism pentru unii magic, extatic, pentru alţii exasperant şi, în esenţă, de neînţeles, farmecul inexplicabil exercitat asupra mea de Basilica Santa Maria Sopra Minerva – alături de alte câteva locuri sfinte, ca, de pildă, Basilica San Marco din Florenţa sau Biserica de pe domeniile princiare din Mogoşoaia, construită, la 1688, laolaltă cu alte lăcaşe ale Domnului, de Constantin Brâncoveanu – s-a strecurat şi s-a impus de la sine parcă în memorie, urcând la suprafaţa fiinţei cele câteva istorii din trecutul meu şi transferându-le pe coala de hârtie format A 4? Cum se împacă în poezia ta credinţa cu afluxul de zei păgâni? am fost întrebată. Foarte simplu, m-am auzit spunând, Dumnezeu le ţine pe toate laolaltă în palmă. Probabil că deasupra unor întrebări stă un zeu, împuns sub coastă de altul, desprins dintr-un stol care abia se mai vede la orizontul scăldat într-o claritate ce pune pe gânduri uriaşii albatroşi rătăciţi pe lacul din apropiere.
Setea de nemurire
Deşi e vorba de unul dintre cele mai vechi şi mai discrete locuri din Roma, rareori îl găseşti în pliantele turistice. Şi chiar dacă îl găseşti, e atât de discret şi… era să spun smerit printre edificiile spectaculoase din preajmă, încât riscul de a trece pe lângă faţada gotică e la pândă. E adevărat că elefantul lui Bernini şi obeliscul îţi atrag atenţia. Dar tocmai acest monument te poate face să te retragi altundeva, în defavoarea bijuteriei arhitecturale din fundal. Cu toate că s-au emis ipoteze peste ipoteze, nu se ştie prin ce miracol Santa Maria Sopra Minerva a rămas singurul lăcaş gotic păstrat cvasiintact – e adevărat, restaurat de câteva ori de-a lungul secolelor – în oraşul numit „prag al apostolilor”. Bogăţia de culori (predomină albastrul din altarul Capelei Sixtine, cu fresca lui Michelangelo – Judecata de Apoi, auriul, maroul şi bejul marmorei de Carrara, dar şi roşul carmin), forme, sunete, arcade, coloane, pânze, statui se revarsă, în incinta, a cărei faţadă e sobră, peste tot, amestecul şi abundenţa stilurilor făcându-te să te retragi undeva, ca să te reculegi. Belşugul frumuseţii din incinta gotică te duce cu gândul la o cascadă a frumuseţii teribile. O cascadă liniştită, murmurând în voie sub privirile vizitatorilor, care am remarcat că procedează la fel. După ce fac turul impunătorului edificiu, caută un loc în care să se adune şi să rumineze spectacolul opulenţei înfăţişat celor care ştiu să privească şi să vadă, educându-şi ochii, hrănindu-şi duhul şi încetinind ritmurile respiraţiei. E ca şi când ai învăţa să fii, să exişti din alt unghi după ce ai ieşit din turbionul propriului trecut. E ca şi cum aparent eternizatul, cartezianul „cuget, deci, exist” ar fi umbrit – şi, brusc, luminat de un prestidigitator ce are acces la realitatea inefabilului – de următoarea apoftegmă: simt, deci, sunt viu, deci, exist. Iubesc, prin urmare, exist. Ceea ce simţi, ceea ce vezi rafinează, te face să te regăseşti acelaşi şi, totuşi, altul, sau, probabil, la mijloc e altceva, familiar exclusiv unora dintre noi, mai exact, celor care nu se ştie cum au păstrat viu în forul lor interior copilul de odinioară, spre care cei aleşi între aleşi se întorc adesea sau, pur şi simplu, se trezesc întorşi fără voia lor, pentru a-şi reînnoi candoarea, setea de viaţă şi „setea de nemurire”.
De la unamunoiana sete de nemurire, de la acel Iisus Christos michelangelesc, contemplat îndelung în incinta bisericii Santa Maria Sopra Minerva, Isis, Orfeu, Euridice şi preotesele din Templul zeiţei Vesta, gândul revine, iarăşi, la iisusiacul prinţ Mîşkin, pentru care – ar fi spus Gogol, Nikolai Vasilievici – „patria sufletului este iubirea”, iubirea înlesnindu-i accesul spre un alt tip de cunoaştere. Apoi acelaşi gând se-ntoarce spre cascada nu prea mare, în faţa căreia acest personaj dostoievskian – copleşitor de viu în comparaţie cu nu puţini oameni din preajmă: morţi de vii – încearcă să se adune în sine însuşi, să-şi reînnoiască duhul, pentru a se defini din alt unghi, de pe alt palier sufletesc, şi a-şi continua viaţa, conştient, de astă dată, de faptul că în adâncurile sale a apărut ceva imposibil de prins în formule şi definiţii, oricât s-ar strădui şi oricât ar visa în trena efortului de a înţelege. Miracolul de a fi aşa cum e îngemănându-se cu bucuria şi recunoştinţa de a fi. A fi el însuşi, a fi fără pricină, pur şi simplu.
