Dinspre localitatea Dragomireşti, după ce trece maşina pe sub Poarta Marmaţiană, imensă ca un Arc de Triumf, pe laturile căreia se vede zugrăvită Mănăstirea Sfântul Ilie şi clădirea Centrului de cercetări teologico‑filosofice, valea Izei se deschide spre Săliştea de Sus, lăsând în faţă priveliştea măreaţă a Gruiului pe care se înalţă Crucea de foc şi diamante a Cavalerilor Marmaţieni.
Aceasta este o replică a Marii Cruci de pe Muntele Caraiman, ridicată în amintirea Eroilor Români căzuţi la datorie în Primul Război Mondial. Numai că Lumina Crucii de pe Caraiman s‑a stins de mult în noaptea uitării, din vremea dictaturii comuniste, şi stinsă a rămas până în zilele noastre.
„Mirabila sămânţă” însă a Dreptei noastre Credinţe a dat şi mai dă încă „roade”, şi mai ridică ici şi colo, la Piscul Domnului din Drajna şi pe Gruiul Domnului din Săliştea de Sus, câte o Sfântă Cruce pentru Slava Domnului nostru Iisus Hristos, a Eroilor Neamului şi a Strămoşilor noştri, a Cavalerilor Marmaţieni din Ordinul lui Bogdan şi Dragoş, Descălecători de Ţară.
„Slavă seminţelor, celor de faţă şi‑n veci tuturor”, Slavă seminţelor de Credinţă din Sufletele măreţe (megathymos, cum le zicea Homer) ale urmaşilor de Eroi din Drajna şi Ogretin, ale urmaşilor Nobilimii Româneşti din Marmaţia, care nu se tem de mânia lui Anticrist care bântuie ca o fantomă, cum zicea Karl Marx, prin toate cetăţile Europei.
Porţile Marmaţiene sunt Porţile Împărăteşti ale Credinţei, care, iată, îi apără pe marmaţienii ce stau de strajă la graniţa de Nord şi Vest a României. Căci Marmaţia este România şi‑n sufletele românilor marmaţieni a fost sădită „Mirabila Sămânţă” a Dragostei de Ţară şi a Credinţei Celei Adevărate, cum scrie pe Blazonul Cavalerilor Marmaţieni: Vera Fides usque ad mortem! Adică „Dreapta Credinţă până la moarte!”
Cu ani în urmă, l‑am cunoscut pe regretatul Academician Ionel‑Valentin Vlad, descendentul direct, după mamă, al familiei nobiliare Timiş de Borşa, şi, mai îndepărtat, după tată, al familiei nobiliare Vlad de Săliştea de Sus, cu vechime atestată de la 1456 şi, respectiv, de la 1468. Şi se zice în vechile Diplome Maramureşene că familia Timiş de Borşa „descinde din Nan, fiul lui Hatico de Vişeu, nepotul lui Ştefan, voievod de Maramureş, fiul lui Iuga, fratele lui Bogdan, voievodul Moldovei”. Vă vine să credeţi sau nu, dar aceasta este realitatea! Iar descendenţii familiilor nobiliare mai păstrează încă vechile diplome care au fost menţionate şi în investigaţiile din anul 1752 şi apoi în lucrările lui Ioan Cavaler de Puşcariu (1892), Ioan Milaly de Apşa (1900) şi Alexandru Filipaşcu (2015).
Academicianul Ionel‑Valentin Vlad a fost Preşedinte al Academiei Române din 2014 până în 2017, când a crezut de cuviinţă să se întoarcă în sânul familiei sale nobiliare de pe Tărâmul Sfânt al Marmaţiei dintre Borşa şi Sâmbăta de Sus. Familia care îl aştepta de mult, din secolul al XIV‑lea, şi care se mândrea cu el, căci ajunsese, asemenea marelui său strămoş, primul dintre cei mai de seamă marmaţieni din vremea în care a trăit.
Cu voia Bunului Dumnezeu, l‑am cunoscut şi pe Preasfinţitul Episcop Iustin Sigheteanul, descendent al familiei nobiliare Hodea de Poienile Glodului, Şieu şi Rozavlea. Urmaşul vrednic de cinste (Axios) al Arhiepiscopului Justinian Chira, care i‑a fost Duhovnic, încă din copilăria şi adolescenţa petrecute la Mănăstirea Sfânta Ana de la Rohia, de care şi‑a legat numele şi Sufletul pentru totdeauna, Preasfinţitul Părinte Episcop Iustin ne‑a făcut onoarea Preşedintelui Academiei Române şi mie, pe atunci Vicepreşedinte, de a ne prinde în dreptul inimii Crucea de Aur a Episcopiei Marmaţiene! Evenimentul s‑a petrecut cu ani în urmă, la Mănăstirea din Moisei, a cărei Biserică are Hramul Adormirii Maicii Domnului, în faţa câtorva mii de credincioşi.
Aşa a început, aş zice, pentru mine, Povestea Crucii Marmaţiene, pe care am slujit‑o cu toată credinţa, fiind şi Cavaler al Ordinului Serviciul Credincios, pentru Patria Română şi pentru Iisus Hristos, aşa cum i‑am promis s‑o fac regretatului nostru Preşedinte al Academiei Române. Şi am reuşit să organizăm Asociaţia Bogdan Dragoş a urmaşilor Nobilimii Române Maramureşene, cu sediul la Sighetul Marmaţiei. Acolo, la Biblioteca Municipală, primarul Horia Vasile Scubli ne‑a oferit o încăpere în care am expus însemnele Asociaţiei cu Steagul şi Blazonul Cavalerilor Marmaţieni.
Blazonul cuprinde un scut sub casca medievală care semnifică Ordinul Cavaleresc. Fundalul albastru este Cerul cu două stele de aur şi semiluna culcată, de pe care se ridică săgeata albă spre Crucea de argint a Dreptei Credinţe (Vera Fides). Blazonul este înconjurat cu petale de crin colorate în roşu, galben şi albastru, care simbolizează Tricolorul nostru Sfânt.
Sub semnul Crucii Marmaţiene am desfăşurat numeroase manifestări de Suflet Românesc la Palatul Episcopal din Sighetul Marmaţiei, sub oblăduirea Prasfinţiei Sale Iustin Sigheteanul. Aici au fost evocaţi Eroii şi Martirii Neamului, dintre care mulţi au fost marmaţieni. Au fost evocate faptele de vitejie ale militarilor români din cele două Războaie Mondiale, dar şi faptele adesea potrivnice nouă şi a Dreptei noastre Credinţe; despre soarta tristă şi uneori tragică a preoţilor ortodocşi dinainte de Primul Război Mondial şi dintre cele două războaie, dar şi după cel de‑al doilea; despre slujitorii Crucii Marmaţiene ale căror nume ar trebui trecute printre cele ale Sfinţilor.
Şi am văzut aici în Ţara Sfântă a Marmaţiei cum se înalţă Crucea pe turle de Biserici, cu câtă trudă şi cu câtă măiestrie, tot mai Sus spre Cerul plin de Stele, deasupra Pământului şi a Lunii răsturnate, cum se vede pe Blazonul Cavalerilor Marmaţieni. Cea mai nouă ridicare de Cruce pe turla falnică a Mănăstirii din Dragomireşti am urmărit‑o, alături de Părintele Stareţ Sofronie, de la prima lopată de pământ la temelie până la înălţarea ei spre Soare.
Înălţimea turlei de Biserică Marmaţiană nu este o sfidare babilonică a Divinităţii, căci nu creştinii vor să ajungă la Cer, ci vor să ridice Crucea spre locul ei firesc, cel mai de sus.
Semnul Crucii a fost însă dintotdeauna la Români şi semnul de recunoaştere al proprietăţii şi al stăpânirii locului. Din cele mai vechi timpuri strămoşii ridicau Troiţe şi Cruci de piatră pe gruiuri şi dealuri, pe care le numeau „ale Domnului”, şi unele chiar au devenit Mănăstiri, Case ale Domnului, cum s‑a întâmplat la Prislop şi la Dragomireşti.
Dar cea mai frumoasă întâmplare din povestea Crucii noastre s‑a petrecut la Săliştea de Sus în ziua Sfintei Duminici, la 13 octombrie 2019, în faţa unei mulţimi impresionante, când Preasfinţia Sa Episcopul Iustin Sigheteanul al Maramureşului şi al Sătmarului a sfinţit Crucea de foc şi diamante a Cavalerilor Marmaţieni înălţată la peste 18 metri pe Gruiul Domnului, şi care se vede ziua şi noaptea de pe Valea Izei dinspre Dragomireşti către Săcel. Şi au fost în preajma Preasfinţiei Sale urmaşii familiilor nobiliare de Iuga, Vancea şi Perţa din Săliştea de Sus şi din împrejurimi. Şi poate că undeva, din Înaltul Cerului, Îngerul Domnului a sunat din trâmbiţa destinului nostru răscolindu‑ne Trecutul, căci uneori, după Slujba de Vecernie, se zice, la ceas de seară, înainte de luminarea Sfintei Cruci, se văd acolo, pe Gruiul Domnului, două umbre uriaşe ce parcă stau de strajă. Aici, la margine de lume şi de Ţară. Să fie oare umbrele voievodale ale lui Bogdan şi Dragoş? N‑ar fi de mirare. Căci aici ar trebui să fie de acuma locul lor de adunare, de sfat şi de‑nchinare, la Crucea Cavalerilor Marmaţieni deasupra căreia tronează stindardul tricolor al Patriei Române.
Alexandru Surdu
