Prin intermediul actului creator, femininul devine astfel imaginea unei totalităţi interioare, a echilibrului dintre raţiune şi simţire, considerate în mod nedrept apanaj exclusiv al masculinităţii creatoare
În poezia Rodicăi Braga, fluiditatea este starea de graţie a poeziei şi a eului liric feminin fie că este curgerea râului de sânge sau statica picătură de ploaie, „parte a ploii de noiembrie” (sunt măruntă ca o picătură de ploaie, p. 34), „apa oglinzii” sau ceaţa iscată dintr-o suflare fierbinte de îndrăgostit pe „luciul pătat de vreme” pentru a restaura frumuseţea de odinioară. Starea fluidă constituie starea de graţie a împăcării cu sine, posibilă doar ca urmare a marelui sacrificiu de a fi într-o lume-„conglomerat pietros/ ce mă striveşte” (voi pune şirag de mărgele, p. 66). Curgerea lină în matca propriei interiorităţi e posibilă după un lung proces de convertire a opacităţii compacte de monolit a realităţii exterioare plină de
incertitudini şi nelinişti în lichiditatea paşnică a liniştii interioare. Ploaia „îndesată” din poemele Rodicăi Braga aminteşte vag de atmosfera simbolistă a universului liric bacovian. În ambele, aceeaşi descompunere generalizată, care afectează, însă, în acest timp în derivă erosul, mustind de otrăvuri în privire şi de „drojdii vechi şi vinuri oţetite” (în seara asta plouă îndesat, p. 81) ale unor cuvinte nerostite. Cu toate acestea, la temelia cuplului veghează sacrificial şarpele, simbol ancestral ambivalent, htonian şi acvatic, al temeliei căminului şi al dragostei dintre membrii cuplului. Altădată, o zi de ploaie demenţială naşte sentimentul acut al întemniţării în închisoarea de cleştar a cerului cenuşiu, între pereţii căruia contururile par că „se subţiază periculos” (când afară plouă demenţial, p. 96). Ploaia pătrunde în interiorul fiinţei unde dislocă „sloiuri răzleţite de tandreţe/ şi nori dezlânaţi de sentimente” (Ibidem). Când ploaia îşi pierde efectul purificator şi taumaturgic asupra rănilor dureroase ale sufletului, doar lumina cu „armura ei imună la toate” (degeaba îi cer ploii, p. 97) mai poate salva fiinţa, metamorfozând trupul trecător în „puf zburătăcit de păpădie (Ibidem).
Simbolismul acvatic este valorificat în totalitatea plurivalenţei sale, exprimând mai multe realităţi ale fiinţării şi ale creaţiei – timpul, durerea, ploaia, seva vieţii, tăcerea, poemul, noaptea. Astfel, există un timp-ocean care decolorează nuanţele strălucitoare ale vieţii; un timp-cronologie deşertic al memoriei; un timp al insomniei, „apă clipocindă a nopţii” (nopţi sfărâmate mărunt, p. 91) ce ţine departe somnul-şarpe al deşertului; un non-timp post-existenţial, „tălăzuire albastră”, al renaşterii; poezia este râu de sânge; plânsul devine muzică a unei interiorităţi-violoncel, iar muzica, o „ploaie de armonii” (muzica aceasta sângerează în mine, p. 49), purificatoare şi salvatoare de „tirania zicerii” (Ibidem, p. 49) care aboleşte vechea lege a vieţii cuprinse arbitrar între cuvântul începutului şi tăcerea sfârşitului, pentru a stipula o nouă ordine cosmică fundată pe sunetul sublim al muzicii. Timpul oceanic al vieţii se alimentează din nenumăratele clipe aluvionare ale „ploilor monotone şi lâncede” (ploi de stele asemeni, p. 92) ca rezultat al apocalipselor zilnice, al lipsei de speranţă şi al aşteptării zadarnice a „unui pantocrator/ ce nu mai vine (Ibidem). Fiinţa umană trăieşte fragmentar şi incomplet în timpul acesta, limitat, menţinându-şi echilibrul precar pe o pojghiţă de gheaţă din ce în ce mai subţire, care o desparte de un altfel de timp, timpul celălalt, nelimitat, numit oximoronic „întunericul luminos,/ mişunând de viaţă” (se subţiază gheaţa, p. 99). Cufundarea în oceanul atemporal până la lumina increată, latent existentă în întunericul pre-creaţiei, devine sinonimă cu un regressus ad uterum în apele hrănitoare ale lichidului amniotic. Nu există doar un timp oceanic, fluid al devenirii, ci şi un timp static, încremenit al sfârşitului, caracterizat prin uitare, oprire şi stagnare, istovire şi lipsă de vlagă. Este descrisă agonia unui univers care a încetat să fie, o creaţie consumată în ea însăşi, ca un ouroborus ce a reuşit, în sfârşit, să se auto-devoreze, nu în absenţa unui Deus otiotus, ci a unui „Dumnezeu nenăscut” încă (privighetoarea a uitat să cânte, p. 40), adică a unui Dumnezeu imanent, al vieţii. Timpul după-amiezii prilejuieşte o alunecare leneşă în „apa moale” şi adâncă a unei linişti atât de profunde, încât, temporar, capătă consistenţa vizuală a albului unei blăni de pisică (mă las să alunec în apa moale, p. 38) şi ascuţimea „săgeţilor fosforescente” din ochii ei îngustaţi, pentru a redeveni, în mod cu totul neaşteptat, curgerea şi fluiditatea neliniştitoare a unui gând (Ibidem, p. 38). Încremenit sub uscăciunea soarelui, „măr viermănos” şi a vântului solar cu sonorităţi bizare de „cimpoi obosit”, peisajul cerebralităţii aşteaptă înfiriparea poemului-ploaie „în afara” acestui spaţiu arid, pentru a-l fertiliza „ca o lumină incandescentă” (măr viermănos, soarele, p. 62). Oglinda este un alt spaţiu al diluării şi al estompării contururilor şi nuanţelor, care reţine în „apele ei reziduale” (şi atunci mi-am aruncat, p. 39) toxicitatea tuturor viselor ucise şi degradabilul unei „feţe străine”, apărute din undele timpului în derivă al prezentului. Dincolo de imaginea înşelătoare a efemerităţii, doar apele limpezi ale ochiului lucidităţii percep „conţinutul nedegradabil” al sufletului şi al poeziei de dincolo de aparenţa „roasă,/ coclită şi tocită de timp” (Ibidem, p. 39).
Sensibilitatea şi luciditatea, două atribute specifice feminităţii reflexive, se împletesc necontenit într-o confesiune-rugă fierbinte adresată divinităţii pentru a o metamorfoza într-o totalitate de necuprins şi de nevăzut, esenţă pură, imponderabilă, dar bogat parfumată şi aromată, pentru a-şi putea împărtăşi mistic tăcerea preţioasă celui care-i „poartă/ prin lume povara viselor/ doar de el înţelese” (fă-mă dulce-amară, p. 31). Sunt preferate ample comparaţii elaborate frazeologic, înlănţuite prin coordonare, prin juxtapunere, ca într-o zicere dintr-o răsuflare, ce armonizează neîncetat subtilul şi concretul: „fă-mă dulce-amară/ ca primele mlădiţe ale primăverii,/ fă-mă luminoasă şi caldă/ ca prima lumină ce urmează întunericului,/ fă-mă catifelată ca adierea de seară/ a brizei,/ fă-mă frumos mirositoare/ ca mireasma de dimineaţă/ a lăcrămioarelor, fă-mă uşoară ca polenul florilor,/ fă-mă nevăzută ca aburul beţiei,/ Doamne” (Ibidem, p. 31). Scopul acestei „(pre)faceri” a corpului material printr-o „(re)facere” a esenţei umane primordiale este acela de a experimenta o comunicare-cuminecare totală a sinelui. Nu vom şti dacă purtătorul poverii (im)ponderabilităţii fiinţei creatoare este Poemul sau Iubitul, dar această ambiguizare ramifică în mod fericit şi neaşteptat cărările interpretative. Într-un alt poem, visul devine o călătorie descendentă într-o interioritate suspendată între viaţă şi moarte, prin încetinirea atât de periculoasă a funcţiilor organismului, „o păsuire” înşelătoare din partea „timpului, hain/ împărţitor de secunde” (ochi întors înăuntru, p. 117).
Feminitatea nu este doar sensibilitate flu-idă şi curgere dureroasă, ci şi luciditate penetrantă, ale cărei întrebări ţintesc înspre înalt pentru a cunoaşte adevărul, răscolesc dureros „viscerele” transcendentului, „scormonind” şi „străpungând” (chiparosul copacul sfânt, p. 54) neîncetat şi perseverent. Prin intermediul actului creator, femininul devine astfel imaginea unei totalităţi interioare, a echilibrului dintre raţiune şi simţire, considerate în mod nedrept apanaj exclusiv al masculinităţii creatoare. Rodica Braga se dezice de ambele imagini limitative, a femeii-simţire iraţională şi a femeii raţionale insensibile, pentru a o propune pe aceea a poetei, în calitate de fericită totalitate a dionisiacului şi apolinicului, a unei inteligenţe mereu ascuţită, dar neîncetat flexibilă în vederea receptării vocii interiorităţii. Femininul poetic este redat prin imaginea simbolică a chiparosului, acest „copac sfânt, săgeată ce-şi înfige vârful în cer” (Ibidem, p. 54) – înalt, dar mlădios, veşnic verde, dar simbol al morţii, o altă expresie poetică a coincidentiei oppositorum. Femeia devine o fiinţă fabuloasă cu ochi larg deschişi, condamnată la veghe continuă chiar de către luna intrată în eclipsă pentru a permite soarelui să intre „direct/ în sânge ca o perfuzie abruptă,/ încărcată de sarea grunjoasă/ a vieţii” (eclipsa de lună, p. 79). Pleoapele reprezintă graniţa delicată şi necesară interpusă între interioritatea fragilă şi exterioritatea ambivalentă a vieţii – lunar-nocturnă şi solar-diurnă. Lipsa pleoapelor deschide violent fiinţa înspre exterior şi permite atât risipirea ei dureroasă, cât şi expunerea necruţătoare tuturor agresiunilor şi răscolirilor răuvoitoare. În timp ce luna e în suflet, soarele e în sânge. Soarele e viaţa însăşi care curge şi străluceşte vioi în venele trupului tânăr, dar el devine „zgârcit, chiar sadic” (vezi, mi-ai spus tu, p. 83) într-un azi al întunericului, al învechitului şi al zădărniciei, când îndrăgostiţii se pot mulţumi doar cu un zgârcit „clar-obscur”. Fiinţa umană este un receptacol al energiei cosmice din soare, lună, stele şi noapte, convertită în mineralele sărate ale lichidului vital „îngemănat cu sângele universului” (printr-o mulţime de ochi, p. 87), menit a topi alchimic întâmplările de zi cu zi pentru a le preface în sori personali, în jurul cărora fiinţa gravitează haotic. Toată această metamorfoză alchimică a macrocosmosului universal în microcosmosul uman, numită viaţă, încetează odată cu stingerea flăcării care încălzeşte creuzetul şi permite strecurarea sufletului în afară printr-o „fantă de lumină” (Ibidem).
