Străzile marilor capitale aproape pustii, cerul fără avioane, oamenii cu mască pe faţă încercând să repete ritualurile cotidiene „de dinainte”, sunt imagini care încep să facă parte din cotidianul pe care sperăm să‑l lăsăm cât mai curând în urmă…
Nu cred că sunt singura care a simţit, încă de la începtul crizei coronavirus, că plonjăm într‑un film science fiction din categoria „distopii”. Imaginarea unui viitor în care omenirea e pusă la încercare, din cauza ravagiilor provocare de un viurs ucigaş şi, după o criză majoră, regresează, domină deseori literatura science fiction, ca şi filmele din aceeaşi categorie, cu mize foarte asemănătoare prezentului neliniştitor. Străzile marilor capitale aproape pustii, cerul fără avioane, oamenii cu mască pe faţă încercând să repete ritualurile cotidiene „de dinainte”, sunt imagini care încep să facă parte din cotidianul pe care sperăm să‑l lăsăm cât mai curând în urmă.
Am simţit toate aceste asemănări, ca şi cinefilii „puri şi duri” care au văzut o sumedenie de filme de acest fel şi ştiu că majoritatea îşi avea originea în spaimele generate de un posibil război nuclear. O lume post‑atomică a devenit subiectul literaturii şi filmelor SF care imaginau un viitor pesimist pentru omenirea care ar putea folosi progresul tehnologic în scopuri malefice. Chiar şi comedia a tratat, cu armele ei, această nevroză atomică şi un bun exemplu îl oferă primul lungmetraj cu actori semnat de Ion Popescu Gopo, S‑a furat o bombă (1962). Anticiparea sumbră a viitorului a oferit genului SF unele dintre titlurile sale‑cult, precum Planeta maimuţelor (1968) de Richard Schaffner, Fahrenheit 451 (1966) de François Truffaut, 12 maimuţe (1995) de Terry Gilliam, Blade Runner (1982) de Ridley Scott. Chiar dacă aceste titluri ne vin repede în minte când ne gândim la repere de neocolit, ne‑a tulburat mai mult amintirea acelor filme care descriu lumea devastată de un virus ucigaş, asemănările cu degradarea rapidă a lumii de azi neputând să treacă neobservate de nici un spectator obişnuit. Nu e nevoie să te numeri printre cinefilii şcoliţi ca să‑ţi aminteşti de filme care imaginează apocalipsul viral. Dintre cele mai recente, cu toţii şi‑au amintit de I Am a Legend (2007), în care Will Smith juca rolul unui virusolog care luptă cu mutanţii generaţi de virusul cu efecte imprevizibile, creat iniţial pentru a vindeca bolnavii de cancer. Dar am fi putut să ne amintim şi de un SF clasic, precum Sindromul Andromeda/ Andromeda Strain (1971), regizat de Robert Wise după romanul omonim de Michael Crichton. Filmul descria foarte realist, după opinia savanţilor, efectul devastator al unui virus de origine extraterestră asupra locuitorilor Terrei. Ipoteza de la care pornea Crichton, el însuşi medic, era susţinută de un mare specialist în exobiologie, îngrijorat că „asemenea organisme s‑ar putea afla în atmosferă”. Nu numai el, ci şi alţi microbiologi au apreciat filmul pentru realismul său.
Aceste filme micşorează distanţa dintre viitor şi prezent şi semnalează că problemele serioase ale planetei se află foarte aproape de noi. De altfel, majoritatea filmelor SF care anticipează lumea „de mâine” nu fac decât să exprime îngrijorări ale lumii de azi, când ritmul accelerat al civilizaţiei tehnoştiinţifice ignoră „victimele colaterale”, precum sănătatea naturii şi cea a oamenilor. Nu putem decât să le dăm dreptate filmologilor Gilles Lipovetsky şi Jean Serroy, care, în cartea lor Ecranul global, scriu despre această tendinţă a cinema‑ului de anticipaţie în descrierea erei tehnologiei: „Generatoare de confort imediat, ea dă naştere unui număr din ce în ce mai mare de nelinişti legate de degradările ecosferei însăşi, de riscuri iremediabile ce apasă asupra omenirii şi planetei. La ora când piaţa şi hiperconsumul par să‑l instaleze pe individ într‑o referire exclusivă la prezent, se pare că niciodată îngrijorările privitoare la viitorul planetar n‑au fost mai pregnante. După «euforia progresului», «neajunsurile progresului», după extazul eliberării, teama de viitor. Afirmarea şi difuzarea valorilor ecologiste în spiritul timpurilor îi sunt expresia palpabilă. Frica ancestrală se dezvoltă acum în jurul unei «noi generaţii de riscuri» – ameninţări industriale, tehnologice, sanitare, naturale, ecologice” (Ecranul global, Editura Polirom, 2008, p. 174).
Aceste idei s‑au văzut confirmate de realitatea ultimelor două luni, în care globalizarea ia forma obsesiei mondiale a virusului ucigaş, realitate anticipată, aproape pas cu pas, de filmul lui Steven Soderbergh Contaminarea/ Contagion (2011). Scenariul pare o transcriere a evenimentelor dramatice de azi. Urmărind în paralel mai multe destine, povestea porneşte de la moartea unei tinere care face o călătorie în Hong Kong şi, la întoarcere, starea sănătăţii ei se degradează rapid şi moare. Virusul adus de ea îi contaminează pe mulţi dintre cei cu care a interacţionat, care fac şi ei forme letale ale bolii. O bună parte a filmului se concentrează asupra eforturilor medicilor de a identifica virusul ucigaş şi de a‑i găsi antidotul, dar şi asupra consecinţelor generate de panica pandemiei. Descrierea deprimantă a oraşelor în carantină e foarte asemănătoare cu aceea a capitalelor lumii de azi. Asemănătoare e şi spirala nevrozei declanşată de perspectiva extincţiei. Şi – coincidenţă frapantă – nu lipseşte nici liliacul de la care a pornit virusul, imaginea finală a filmului care poate încuraja teoriile conspiraţioniste. Dezordinea socială creată de spaime şi nesiguranţă este abil pusă în scenă de regizorul care a semnat Trafic (2000), excelentul lungmetraj despre narcotraficul dintre Mexic şi Statele Unite. Cu o distribuţie reunind vedete internaţionale precum Matt Damon, Jude Law sau Gwynetteh Paltrow, filmul a fost un succes de box office (135 milioane de dolari), dar va cunoaşte, probabil, o relansare, pe canale TV sau platforme de streaming în actualitate, când sălile de cinema sunt închise din nevoia respectării „distanţării sociale”.
Asemănările amintite, care susţin părerea unui virus creat special pentru a pune în operă un program secret de reducere a populaţiei globului, pot proveni din sursa declarată a scenariului. Acesta a fost inspirat, după surse oficiale, de epidemia atribuită altui virus periculos, SARS, care a făcut ravagii între 2002‑2004.
Sigur că nu e prima oară când coincidenţa evenimentelor dintre cinema şi realitate a frapat cunoscătorii. Şi atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 din Statele Unite au fost anticipate cinematografic. S‑au descoperit filme care arătau căderea tunurilor gemene de la World Trade Center sau atacuri asupra Pentagonului. De când pot simula mari dezastre cu ajutorul instrumentelor digitale, cineaştii „se joacă” deseori reprezentând dezastre naturale sau distrugeri ale unor repere emblematice ale civilizaţiei. După şocul evenimentelor a apărut însă o anume jenă de a aborda imediat subiectul „9/11”, s‑a aşteptat probabil o „procesare” a emoţiilor şi informaţiilor legate de subiectul care a bulversat planeta în acel an, după ce s‑a declanşat oficial „ciocnirea civilizaţiilor” în noul mileniu. Nu se poate spune că există o filmografie cu titluri remarcabile care au abordat ulterior acest subiect.
Să sperăm că vom putea evalua şi reprezentarea cinematografică a crizei mondiale declanşată de coronavirus. Să dea Domnul să trecem cu bine peste ea, fără consecinţe economice şi sociale catastrofale. Şi, până la urmă, sper să trecem atât de bine hopul, încât să nu mi se pară chiar o nenorocire că, din toată tragedia, n‑au ieşit decât nişte filme mediocre. Oricum, ca să închei cu un dram de optimism, cel mai încurajator semn de normalitate mi s‑a părut funcţionarea chioşcurilor de ziare, chiar şi în varianta păzită de un soldat cu însemnele NATO, văzută de mine.
Dana Duma
