Profesorul universitar austriac Leo Spitzer a afirmat că Mioriţa este „una dintre marile creaţii clasice din literatura universală”, Mioriţa este o capodoperă universală, aşa cum au arătat academicianul suedez C.V.A. Strandberg, americanul Ernest H. Latham Jr. şi mulţi alţii, din mai multe ţări…
Privirea sinoptică asupra sutelor de variante ale Mioriţei, aranjate în ordine după diferite criterii, mi‑a dat posibilitatea să văd că în variante revin mai multe cuvinte-cheie, cărora nu li s‑a dat suficientă atenţie. În cele mai multe variante, ciobanul îşi începe aşa-numitul „testament” cu cuvintele: Dacă o fi să mor. Nu s‑a luat în seamă conjuncţia condiţională dacă. Deci, este vorba de o eventualitate, iar ciobanul nu este ucis. Verbele ce se referă la uciderea ciobanului sunt la modul condiţional‑optativ, ce redă o acţiune prezumtivă şi neefectuată. În multe alte variante, ciobanul porunceşte să fie ucis. El foloseşte modul imperativ, dar cu aspect modal şi înţeles prezumtiv. Nici în aceste variante el nu este ucis cu adevărat, ci în toate este vorba de un ritual ca o reprezentare teatrală a uciderii sale. Mioriţa prezintă înscenări teatrale, un ritual în care ciobanul joacă rolul unui personaj mitologic ce este ucis periodic, la anumite ceasuri din zi sau zile din an, în fiecare an. Această datină era un fel de liturghie pre‑creştină a ciobanilor arhaici. Adesea, cei doi ciobani îl întreabă cum vrea el să fie ucis. Niciun ucigaş care vrea să jefuiască pe cineva nu îl întreabă cum vrea să fie ucis. Ciobanul le răspunde cum vrea el să fie ucis, iar adesea chiar le porunceşte să fie ucis. Nicio victimă a unui omor nu apucă să spună cum să fie ucis şi cu atât mai mult nu porunceşte să fie ucis şi în ce fel. Este vorba de pregătirea unui ritual tradiţional, de ucidere simbolică a unui personaj mitologic, care se poate desfăşura cu mici variaţiuni. Uneori, ciobanul porunceşte să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază şi la apus. Vrea să fie îngropat de trei ori, în diferite locuri. Nimeni nu a mai auzit despre un asemenea obicei de înmormântare în realitate. Numai la teatru sau într‑un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori şi îngropat de trei ori, în trei locuri, în aceeaşi zi. Ciobanii discută calm, ca la pregătirea a ceva sfânt, nu a unei crime.
Ciobanul adesea cere să fie ucis sau îngropat în anumite locuri cu o importanţă specială, cum ar fi locul unde se făcea sărita berbecilor sau jocul mieilor. Scopul ritualului poate fi de a asigura fecundarea oilor, proliferarea şi înmulţirea turmei. Cei doi ciobani îl vor omorî cu securi şi cu topoară şi cu bolovani de moară. De ce aşa multe obiecte ucigătoare? În altă variantă, îl vor ucide cu nouă topoare. Cum să folosească doi ucigaşi nouă topoare? Nu ar fi ergonomic să comită cineva o crimă cu atâtea obiecte. Deci, nu poate fi vorba de o ucidere reală. E vorba de un ritual pre‑creştin, în care scena uciderii e repetată, aşa cum repetă preotul în biserică anumite gesturi şi vorbe importante, de un anumit număr de ori. Moartea şi îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iaşi de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau aşezate în cerc, ca nişte raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificaţie ritualică, masculină”, afirmă Senica Ţurcanu, arheolog şi şefă a Muzeului de istorie a Moldovei.
În multe variante ciobanii suflă în buciume sau în trâmbiţe pentru a înştiinţa locuitorii de pretutindeni că vor trece la acţiune. Niciun criminal nu anunţă societatea că va comite o crimă. Ei anunţă că vor efectua ritualul conform datinii cunoscute de toţi cei din vremea lor. Cercetătorul Ion Filipciuc afirmă că „ciobanul din Mioriţa nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunităţii”. Toate aceste variante relatează nu uciderea lui în realitate şi nici măcar efectuarea ritualului, ci pregătirea lui psihologică pentru a intra în rolul principal pe care îl joacă în acel ritual sau viziunea lui poetică, despre ceva ce nu se întâmplă. Mioriţa se încheie cu cuvintele lui, ceea ce confirmă că nu despre uciderea lui reală este vorba în text, ci e vorba de o ucidere simbolică, părelnică, a ciobanului ca actor într‑o piesă de teatru popular, unde el joacă rolul unui personaj mitologic.
Variantele, în care ciobanul este cu cea mai mare claritate un personaj mitologic, prezintă omorul la modul indicativ trecut, omorul este înfăptuit, el este îngropat. Însă ciobanul e reînviat de mama lui, iar el îşi reia activitatea. Asemănarea cu alţi eroi mitologici, din alte culturi vechi, este evidentă. Moartea simbolică şi reînvierea au loc şi în jocul căluşarilor, moment eliminat din spectacolele de azi. În aceste variante, ciobanul din text este, fără îndoială, un erou mitologic sacrificat, care a biruit moartea, e reînviat şi îşi reia activitatea. Este ucis personajul mitologic din text, dar nu şi vreun cioban în realitate. Ciobanul din realitate joacă rolul eroului mitologic, ca într‑o piesă de teatru popular. Ciobanul din text este unul din mulţii eroi mitologici de acest fel din istoria religiilor şi din diferite culturi străvechi. Strămoşii noştri l‑au identificat pe Iisus cu ciobanul din Mioriţa şi astfel mesajul umanist al creştinismului nu li s‑a părut ceva contrar mitologiei lor, ci l‑au acceptat de bună voie şi fără poruncă sau cu vărsări de sânge, cum a fost la alte popoare. Străvechea mitologie pre‑creştină din variantele Mioriţei, obiceiurile şi tradiţiile strămoşilor noştri sunt baza fundamentului şi fundamentul bazei pe care s‑a încetăţenit creştinismul la români. De aceea biserica ortodoxă română nu a avut nevoie să folosească violenţa, schingiuirile şi pedeapsa cu arderea pe rug pentru a întări credinţa, cum a făcut biserica catolică.
O regretabilă confuzie de definiţii i‑a făcut pe cercetătorii anteriori să nu observe că aşa‑numita alegorie a morţii şi nunţii cosmice a ciobanului este compusă, de fapt, din două alegorii diferite. Ciobanul vorbeşte de o moarte simbolică, la fel cum spune apostolul Pavel, din Biblie, când zice că el moare în fiecare zi pentru a se uni cu Dumnezeu şi recomandă credincioşilor să facă şi ei la fel (1 Cor. 15:31, Rom. 6:11, Col. 3:3, Gal. 2:19), sau cum zice evanghelistul Ioan că a trecut prin moarte la viaţă (1 Ioan 3: 14). Moartea ciobanului este alegoria ce reprezintă o etapă din ritul lui de iniţiere în tainele mitologiei precreştine: îndepărtarea de bunurile lumeşti, etapă prin care trec şi unii creştini. Nunta cosmică e alegoria despre ultima etapă de iniţiere a ciobanului, la nivelul cel mai înalt: unirea psihologică cu divinitatea. Mândra crăiasă din cer (o divinitate uranică) e înlocuită în multe variante cu o fată ce apare din senin pe munte, împodobită cu simboluri solare (divinitate chtonică), nicidecum o nimfomană, cum au crezut unii savanţi. Ambele sunt apariţia (hierofania) unor divinităţi din mitologia ciobanilor arhaici. Nunta cosmică a ciobanului este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu divinitatea în care crede, ceea ce îi dă o stare de fericire supremă, cu senzaţia de nemurire şi că timpul s‑a oprit în loc. Ciobanul a reuşit ceea ce nu au reuşit Gilgamesh, Dante Aligheri nici măcar ca personaj în propria sa operă sau Faust al lui Goethe şi multe alte personaje din literatura universală. Am explicat aceste alegorii în patru capitole din Mioriţa – Izvorul nemuririi.
Un alt cuvânt-cheie – ce apare în sute de variante, dar nu şi în varianta lui Alecsandri – şi care ne‑ar putea deruta, este lege. Acest cuvânt a dus la o interpretare juridică a Mioriţei, cum că ciobanul ar fi judecat şi condamnat la moarte pe drept sau pe nedrept. În toate dicţionarele explicative, lege are două sensuri. Sensul nr. 1 este religios şi e mai vechi. Sensul nr. 2 este juridic şi e mai nou. Dicţionarele mai ample arată cu citate că, în cultura populară orală, lege este atestat numai cu sens religios şi niciodată cu sens juridic. Aşadar, cauza şi scopul uciderii în Mioriţa nu pot să fie juridice şi reale, ci religioase, într‑o liturghie pre‑creştină cu aspect teatral. Caracostea şi Constantin Noica au arătat că lege din Mioriţa nu poate avea sens juridic, nu reglează relaţii sociale, ci are sensul de nomos din limba greacă: lege ce reglează relaţia omului cu cosmosul. Acelaşi sens e atestat în franceza veche şi în limbile scandinave vechi. Spusele celor doi nu au fost luate în seamă.
Victor Ravini
