Aceleaşi indicii ale asocierii, în mănuşa de catifea a dicţiunii: „Miracolul acesta cu ferestre mici/ e o casă albă pe mal între urzici” (cu dinţii, p. 46) se ascunde fiorul insesizabil al pasului ultim în risipa de sine la Ioan Moldovan…
Îl citesc şi recitesc pe Ioan Moldovan în proximitatea altor doi uriaşi ai poeziei contemporane: Constantin Abăluţă, cu simplitatea lui obsesivă, cu rafinamentul şi discreţia discursului poetic, respectiv Aurel Pantea, neoxpresionistul echinoxist în imersiune în lăuntrul dezolant. Evident, Ioan Moldovan este un poet care se bucură de o identitate poetică inconfundabilă, în ciuda frecventării aceleiaşi şcoli de poezie (şi în aceeaşi generaţie) cu Aurel Pantea: Echinoxul clujean, care i‑a format deopotrivă şi pe Ion Mureşan, Marta Petreu, Ion Cristofor, Mircea Petean, Traian Ştef, Dumitru Chioaru şi alţii. Iar la Ioan Moldovan, inclusiv în cel mai recent volum de versuri, Multe ar mai fi de spus[1], spre deosebire de visceralitatea poemelor lui Aurel Pantea sau ale Martei Petreu, sentimentul neantului se aşterne delicat. În realitate e un sentiment fals blagian, mimând starea de linişte atemporală, dematerializarea asumată, împăcarea placidă cu muritudinea curgătoare în chip heraclitean, pentru a se devoala pe parcurs în forma cea mai sfredelitoare, a inutilităţii obsesive: „oboseala de‑a fi măr de‑a fi păr într‑o livadă transilvană/ mă dă gata şi‑s tot mai neîncrezător/ în rezistenţa corturilor noastre/ deasupra cărora fâlfâie şi pocneşte/ maninimicul” (clip, p. 67). Mainimicul lui Ioan Moldovan este tulburător şi angoasant, devorator al sentimentului nimicului (în măreţia lui din poezia romantică sau din filosofia kantiană), depotenţând fiinţa care speră într‑o integrare în realitatea ontologică a unui „univers negativ”, a unui întreg dislocuit. Mainimicul, traversând întreaga operă – a se vedea şi lucrarea omonimă din 2010, publicată tot la Cartea Românească – este orizontul palpabil al nimicului depotenţat de tăria marilor concepte, forma bagatelizată a potenţialelor stări ale comuniunii cu cosmosul, cu veşnicia. În fapt e o stare a dispariţiei asumate, de o apăsare sufletească rară, cum nu reuşeşte decât Constantin Abăluţă prin proiecţia fragilă, prin orizontul cotidian al inutilităţii continuu apăsătoare. Doar că la Abăluţă potenţialul mainimic presupune urme ale trecerii, muritorii transformându‑se prin obiecte în semne ale continuei treceri. La Ioan Moldovan, autenticul mainimic e devorator, complex, insinuant în toate firidele, în toate golurile fiinţei scorburoase. Scăparea vremelnică e mimarea sau asumarea altei stări, a altui palier al traiului cotidian:
„Tot încercând să nu mai fiu eu/ constat că nu mi‑este‑aşa greu/ să fiu altul// Zevzecul lăuntric încearcă saltul/ de la mine la oarecine// ci tot nu mi‑e bine/ Dar eu mănânc miere de‑albine/ şi‑s sănătos tun/ ce altceva altcuiva să mai spun?” (Dragă, p. 22)
La Ioan Moldovan raportarea la mainimicul devenit marcă identitară în propria poezie, pe de altă parte, la strălucitul concept (valoare absolută ştirbită în scrierea cu majuscule prin eliziune, prin suprimarea vocale iniţiale, a celei căreia i se cuvenea de drept majuscula): „Marele’Ntreg” (Partea, p. 26), nu este de natură oblomoviană. Pe de o parte, oblomovismului firesc (cu posibilul înţeles asociat de mentalitate răsăriteană), asumat ca atitudine în raport cu mainimicul, i se substituie stagnarea îndârjită şi mereu sugerată (ce altă cale decât cea a poeziei ar fi fost mai potrivită pentru a da sens acestei zbateri). Dar poezia – şi ce poezie! – e posibilă tocmai pentru că, în ciuda ascunderii oricărei cute a îndârjirii prin rafinamentul expresiei, care se opune astfel oricărei căderi în melancolie agonizantă, lectorul nu este scutit de sentinţa tranşantă a propriei receptări. Poemele lui Ioan Moldovan, în special cele din volumele recente – iar prezentul Multe ar mai fi de spus poate fi înţeles drept corolar al deziluziei asumate sub falsul pretext al calmului vârstei – au tăria şi claritatea dicţiunii, dar totodată şi rafinamentul învăluirii în gesturi mărunte a însuşi parcursului sabotării unui ritual al trecerii, a tuturor ritualurilor trecerii:
„Ştiu că nu mai e mult şi habar n‑am cât mai e/ Sunt ştiutorul de mainimic/ Sunt un băuiat de treabă deja bătrân/ Nepoţii mei surâd/ Nici măcar nu le ştiu numele şi nu mă miră când râd de‑a binelea ei de mine/ La noapte pe cer vor fi stele organizate/ constelaţii de lapte, cârcei de praf, săgetători, cazemate/ Practic, aici când tuşeşti, te‑apucă gânditul la rele/ El, de dincolo, ne ajută cât poate –/ Cum să mai numeşti moartea moarte?” (ştiu că nu mai e mult, p. 20)
Despre vinul din soiul Merlot se spune că este „un pumn de fier într‑o mănuşă de catifea”. Unor arome fructate, unui gust catifelat obţinut graţie unor tanini îmblânziţi, rotunjiţi, i se asociază (insesizabil ca proces pentru necunoscători) corpolenţa, tăria şi culoarea, de la rubiniu‑închis la roşu‑vişiniu cu reflexe violete. Aceleaşi indicii ale asocierii, în mănuşa de catifea a dicţiunii: „Miracolul acesta cu ferestre mici/ e o casă albă pe mal între urzici” (cu dinţii, p. 46) se ascunde fiorul insesizabil al pasului ultim în risipa de sine la Ioan Moldovan: „În fine, ziua e pe sfârşite/ dar tocmai bate cineva la uşă/ oare de ce sunt aşa sperios/ levitând peste apele clipocind în odaie// într‑o indo‑europeană abia născută (Dragă, p. 54). În bagajul celui care a perceput reflexele violet‑bacoviene ale poeziei lui Ioan Moldovan în claritatea pe care o cultivă se înghesuie confuzii, risipiri, ratări, dar şi poezia însăşi (a tăriilor camuflate): „Atâta pustietate fără folos/ Atâta întrupare a trupului întunecos/ încât trecând adaug doar bătăi de palme/ bătăilor de vânt din mările sferice” (stingerea¸p. 8). Recomand, spre contemplarea savorii cărnii, în defilarea aromelor viului, un Merlot capabil să facă faţă intensităţii acestor arome: Multe ar mai fi de spus, îmbuteliat la Cartea Românească. Altfel, „În tovărăşia morţilor – ca să zic aşa/ cum să bei de unul singur vinul mănăstiresc?!” (stingerea¸p. 8).
Note:
[1] Ioan Moldovan (2019), Multe ar mai fi de spus, Bucureşti, ed. Cartea Românească, p. 83.
Adrian Lesenciuc
