În vacarmul maşinilor cu megafoane care traversează străzile Huşiului, cerşind voturi pentru diverse partide în vederea alegerilor europarlamentare şi a unui referendum ad usum Delphini din apropiata zi de 26 mai 2019, citesc textul lucid şi responsabil al lui Ion Simuţ privind soarta literaturii române în gimnaziu, inclusiv soarta naţiunii, pe care ni le hărăzesc diriguitorii democraturii şi ai învăţământului românesc, în frunte cu onor Ministerul Educaţiei Naţionale, sucursală obedientă a unui pretins Institut de Ştiinţe ale Educaţiei (ISE). În numerele 2 şi 3 ale străvechii reviste Familia din Oradea sunt publicate intervenţiile celor care au participat la colocviul privind prezenţa literaturii române în manualele de gimnaziu. De departe, cea mai consistentă contribuţie este a cunoscutului critic şi istoric literar Ion Simuţ.
Iată o temă care ar fi putut fi crucială pentru candidaţii foarte dornici de a intra în graţiile alegătorilor la europarlamentare, temă pe care însă nici unul n‑a abordat‑o, deşi arată că e în cumpănă Europa însăşi şi odată cu ea destinul nostru ca naţiune, maşinăria imposturii şi a demagogiei, în schimb, măcinând în gol o pretinsă dragoste pro România, România înainte de toate etc., iar la vârf un sforăitor proiect de ţară farfuridian România educată! De trei decenii ni se tot vântură ideea unei pretinse reforme a învăţământului românesc, ţinta reală, palpabilă şi statistic, la nivel naţional, fiind 40% analfabeţi funcţional. La aceste rezultate spectaculoase, se adaugă strădania tuturor miniştrilor educaţiei de a arăta fanilor de partid că fac, totuşi, ceva: anume, tot propun „schimbări” în structura anului şcolar şi, în esenţă, reuşesc să elimine mai tot ce înseamnă cultură naţională din programele de învăţământ, observă Ion Simuţ. Pseudoschimbările reverberează, inevitabil, în liceu şi în modalităţile de evaluare la bacalaureat, extinzându‑se până în facultate. Toate se fac în numele unei mutaţii epocale în istoria Europei, cu formarea unui homo europeus, replică „luminoasă” la celebrul homo sovieticus. Şi, ciudat lucru, cum spune vechea vorbă a lui Horaţiu, Parturient montes, nascitur ridiculus mus (Munţii se vor screme şi se va naşte un ridicol şoricel), care şoricel este actualul om analfabet funcţional. Această nouă specie de „om recent” (H.‑R. Patapievici), fără identitate, fără credinţă, fără părinţi (înlocuiţi de termenii partener I şi partener II, cum stipulează o recentă lege a parlamentului francez), fără familie, fără apartenenţă la o cultură naţională şi universală, pare a fi chiar idealul a ceea ce se numeşte globalizare.
Parşivenia situaţiei este că tocmai aceia care au creat specia analfabet funcţional sunt acum îngrijoraţi şi propun noi îndrumări curriculare şi educaţionale spre ieşirea din marasm, noile directive de „alfabetizare” ducând, în realitate, la sporirea cantitativă a speciei. Raportându‑ne la prezenţa limbii şi literaturii române în şcoală (ca să nu mai vorbim de eliminarea, la fel de parşivă, a istoriei românilor din programele de învăţământ), constatăm că această „materie” a fost redusă la nivelul „competenţelor” care vizează însuşirea unor limbi străine, sub sintagma miraculoasă limbă şi comunicare. În consecinţă, remarcă Ion Simuţ, proba orală de la bacalaureat se reduce la cerinţe de comunicare la nivelul clasei a IV‑a, cu predominanţa textelor nonliterare, dispărând, între altele, educaţia estetică, literatura naţională, în favoarea „comunicării” a nimic, „în detrimentul culturii naţionale şi în paguba integrării europene”, ceea ce înseamnă o distrugere a personalităţii copiilor şi tinerilor, aduşi, astfel, nu la nivelul unui progres civilizaţional şi cultural, ci, dimpotrivă, la incapacitatea de a mai învăţa ceea ce cu 20‑50 de ani în urmă copiii şi tinerii erau în stare s‑o facă. Şi toate în numele unor principii educaţionale catastrofale, eliminând din formarea umană ceea ce, cândva, Mihai Ralea numea ontologia obstacolului, crezându‑se că poţi deveni om întreg fără efort intelectual, fără a trece probele vieţii, ci doar „jucându‑te de‑a şcoala”, într‑un divertisment perpetuu, asupra căruia atrăgea atenţia încă filosoful francez Alain Finkielkraut. „Suntem – apreciază Ion Simuţ – în etapa despărţirii învăţământului de cultură. Urmează, ca în suita anecdotică a reformelor din perioada comunistă, despărţirea învăţământului de şcoală. E aproape. Internetul ne ajută. Vom spune în curând: la ce bun să mai mergi la şcoală, când tot ce înveţi acolo poţi să înveţi şi acasă, fără deplasare, fără program şi, bineînţeles, fără profesori? Acum suntem în faza în care distrugem ultimele lucruri bune care au mai rămas. S‑a încercat scoaterea istoriei naţionale din curriculum. S‑a reuşit deocamdată schimonosirea ei, până la o face de nerecunoscut de către generaţiile mai vechi (părinţi şi bunici), care privesc în manualele de clasa a IV‑a şi a VIII‑a. Acum se încearcă (şi, probabil, se va reuşi) scoaterea literaturii române din programa şi din manualele de gimnaziu. O primă etapă a fost săvârşită: diminuarea volumului de lecturi literare din tradiţia naţională (basmul, legenda, balada populară au dispărut; cu Bălcescu, Eminescu, Creangă, Slavici, Alecsandri, Coşbuc, Goga, Caragiale, Sadoveanu, Arghezi ne vom întâlni din ce în ce mai rar sau poate deloc) şi înlocuirea lor cu situaţii de comunicare şi relaţionare, care să ne faciliteze buna noastră circulaţie prin Europa. Literatura devine inacceptabilă şi, deci, inutilă pentru analfabeţii funcţionali din gimnaziu şi din politicile experţilor în educaţie. Dacă aproape s‑a generalizat analfabetismul funcţional (deocamdată a ajuns la proporţia alarmantă de 40%), reforma curriculară pentru gimnaziu a găsit soluţia: alfabetizarea funcţională. Limbajul literar este prea complicat şi prea dificil pentru un elev de gimnaziu, căruia experţii în educaţie îi fixează ca obiectiv înţelegerea elementară a unui text non‑literar, care e şi cerinţă la bacalaureat (exigenţă pentru cel mult clasa a IV‑a!). Dacă elevii nu citesc sau citesc din ce în ce mai puţin, să decretăm: să nu citească! Asta să fie România educată?”
Reducerea educaţiei la pragul zero numit limbă şi comunicare se vrea în ton cu postmoderna teorie a gradului zero al scriiturii trecută, acum, prin salvatoarea ideologie political correctness. Într‑adevăr, pentru o minimă comunicare între cetăţenii noii Europe este nevoie doar de un limbaj de grad zero, ceea ce înseamnă că umanitatea se poate dispensa, fără regret, de literatură, care este o abatere de la acest grad zero, complicându‑ne, inutil, din punct de vedere spiritual. Ce nevoie să mai avem noi astăzi de stilistica unor Dante, Shakespeare, Creangă, Eminescu, Ion Barbu sau Nichita Stănescu? Sau, cum remarcă Harold Bloom, teoreticianul avizat al canonului literar occidental: „Catedrele de engleză vor deveni Catedre de studii culturale, unde filme ca Batman, temele favorite ale mormonilor, televiziunea, filmele şi rock‑ul îi vor înlocui pe Chaucer, Shakespeare, Milton, Wordsworth sau Walace Stevens”[1]. Şi tot Bloom: „Mişcarea greşit numită «multiculturalism», care este şi antiintelectuală, şi antiliterară, elimină din programa de studiu majoritatea operelor ce prezintă dificultăţi imaginative şi cognitive, ceea ce înseamnă majoritatea operelor canonice”[2].
Învăţământul românesc s‑a adaptat exemplar la o asemenea paradigmă educaţională, probabil cu mai mult zel decât în alte ţări europene. „Rezistenţa la lectură”, ca netrebuitoare unei minime exigenţe în comunicare, a fost îmbrăţişată cu entuziasm de copii şi de tineri. Mană cerească şi pentru diriguitorii noii Românii educate, zice şi Ion Simuţ: „În sfârşit, în acest fel e limpede că în gimnaziu nu e nevoie de literatura naţională, care, probabil, ar tulbura conştiinţa noastră europeană. Cred că soluţia deznaţionalizării treptate prin şcoală, care e subtextul cinic al acestor recomandări europene, e o miză perdantă. Nu vom face din Europa o patrie şi din europeni o naţiune dacă îi vom deznaţionaliza pe toţi cetăţenii ei, tăindu‑le rădăcinile naţionale”.
Şi asta nu din pricini ideologice, ci pentru că teoria gradului zero al scriiturii/ comunicării este profund falsă, cum a demonstrat unul dintre cei mai de seamă lingvişti ai lumii, Eugeniu Coşeriu: abaterea de la plinătatea logosului este a limbajelor specializate care tind către minima comunicare, limitatoare la un nivel strict al Realităţii, concept cu care operează transdisciplinaritatea. Din perspectiva lingvisticii integrale, lucrurile stau cu totul altfel, avertizează Eugeniu Coşeriu: „În limbajul poetic trebuie să vedem aşadar limbajul în întreaga lui funcţionalitate. Poezia – şi prin poezia înţeleg nu doar poezia, ci literatura ca artă – este locul desfăşurării depline a funcţionalităţii limbajului. Uzul poetic al limbii nu este o deviere de la uzul «normal» al limbii, ci lucrurile stau exact invers: toate celelalte modalităţi ale limbii, ca, de exemplu, limbajul cotidian sau limbajul ştiinţific (ar trebui să spunem mai bine «modul ştiinţific de a vorbi», respectiv «modul de a vorbi orientat spre latura practică») reprezintă abateri în raport cu limbajul integral, cu limbajul ca atare”[3]. Din profunda observaţie a marelui lingvist rezultă importanţa covârşitoare a lecturii capodoperelor literare în formarea omului deplin, indiferent în ce domeniu s‑a specializat şi creează. Lectura maeştrilor limbii române induce şi profunzimea şi autenticitatea dialogică în lume, altfel spus evită sărăcia comunicării până la neantizarea care este analfabetismului funcţional.
Ion Simuţ nu şi‑a luat ca martor geniul lui Coşeriu, dar concluzia sa se îndreaptă firesc către aceeaşi viziune. Eliminarea modelelor literare din manuale (fenomenul e sesizat în cele alternative de limba română, clasele a V‑a şi a VI‑a, urmând să se extindă şi la următoarele două) este considerată ca iresponsabilă: „La clasa a V‑a actuală poţi să parcurgi programa, manualul şi să îndeplineşti exigenţele pentru formarea competenţelor fără să analizezi niciun text literar! Nu e o crimă împotriva literaturii române şi împotriva conştiinţei naţionale? Când ne‑a cerut Moscova, pe vremea lui Stalin, o asemenea reducere sau diminuare a culturii naţionale, ca să dăm prioritate culturii sovietice, ştim că n‑a fost bine. Acum, când ne cere Bruxelles‑ul acelaşi lucru e bine? Încotro mergem aşa bezmetici? Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei se va conforma recomandărilor europene şi va trece la o şi mai drastică epurare a literaturii naţionale din manualele de gimnaziu? Comisia Europeană care activează în domeniul învăţământului calcă impasibilă pe sentimentele naţionale, iar ISE‑ul nostru este o unealtă docilă. Cedarea noastră de suveranitate către Europa funcţionează ca şi cedarea de suveranitate de pe vremea lui Stalin? Ne anihilează spiritul critic şi demnitatea? Nu aş vrea să mergem prea departe cu această retorică aparent anti‑europeană, pentru că ne duce într‑o direcţie greşită. Oricum, această pledoarie pentru literatura română în gimnaziu ne va împărţi în două tabere: de o parte cei care vom fi consideraţi autohtonişti, suveranişti, poate chiar naţionalişti; de cealaltă parte se vor situa europeniştii, partizanii subsidiarităţii, internaţionaliştii, care se uită numai în afară. Au apărut, deocamdată numai în scrisori şi declaraţii, patrioţii europeni, transnaţionali, alarmişti că Europa e în «pericol», aflaţi în conflict cu patrioţii naţionali, consideraţi retrograzi şi sectari, pentru care naţiunea lor e în pericol în faţa uniformizării europene sau globaliste”.
În astfel de antinomie ce riscă să devină irezolvabilă, dacă nu „monstruoasă”, în termeni eminescieni, se ascunde maladia cea mai gravă care poate infesta civilizaţia şi cultura actuale, atât la nivel naţional, cât şi european. Părintele Stăniloae a arătat în Teologia Dogmatică Ortodoxă (1978) că lumea nu are consistenţă ontologică, ci doar dialogică, dialogul fiind singura şansă a omului de a participa la ontologic. A împărţi indivizii umani în antinomii netrasfigurabile înseamnă a rupe orice posibilitate de dialog în lume, cu urmări imprevizibile. În consecinţă, nu voi înceta să spun că sub masca etichetărilor se ascund adevăraţii duşmani ai naţiunilor şi ai Europei. În realitate, cei acuzaţi, astăzi, de euroscepticism şi de antieuropenism sunt apărători ai Europei, în toată complexitatea ei religioasă, culturală, economică şi artistică. Invers, fariseii care se declară „europenişti” sunt năruitorii fundamentelor milenare ale Europei, distrugători de naţiuni, de creştinism, de canon literar european şi occidental etc. Cel puţin, în 1919, în calitate de comisar al educaţiei în Ungaria bolşevică, binecunoscutul filosof marxist Georg Lukács punea deschis întrebarea: Cine ne va salva de civilizaţia şi cultura occidentală? Aceeaşi întrebare şi‑o pune, astăzi, neomarxismul cultural erijat în „corectitudine politică”, pretinzând însă a fi apărătoarea „europenismului”: vechea poveste a vulpii pusă paznic la coştereaţă.
Curată găinărie!
Note:
[1] Harold Bloom, Canonul occidental, trad. din engleză de Delia Ungureanu, prefaţă de Mircea Martin, ediţia a II‑a, Grupul Editorial ART, 2007, p. 514.
[2] Ibidem, p. 424.
[3] Eugeniu Coşeriu, Despre esenţa limbajului poetic, în „Convorbiri literare”, serie nouă, nr. 4 (208), aprilie 2013.
Theodor Codreanu
