Aura Christi şi evenimentele identitare ale devenirii
Proiecţiile auctoriale explorează abisurile fiinţei ce se conjugă cu o seducătoare experienţă livrescă, dialoghează cu marile nume ale literaturii universale (Dostoievski, Nietzsche, Shakespeare, Tolstoi, Hölderlin) şi comunică entuziast cu reuşitele anterioare…
Cele două romane ale Aurei Christi, Geniul inimii (Editura Ideea Europeană, 2019) şi Ostrovul învierii (Editura Ideea Europeană, 2019), îmbracă nu doar un conţinut tematic bogat, stimulant, ci şi o formulă artistică insolită pentru lumea literară a prezentului. Gândindu‑ne că romanul în versuri atinge culmile valorificării estetice în perioada romantică, fiind indisolubil legat de nume sonore ca Hölderlin sau Puşkin, o asemenea iniţiativă temerară nu poate scăpa atenţiei noastre. Resurecţia acestui gen literar antrenează numeroase transfigurări de ordin stilistic, intertextual şi metatextual, depăşind prejudecata
desuetudinii şi realizând un amestec armonios între gingăşia lirică şi evidenţa epică. Proiecţiile auctoriale explorează abisurile fiinţei ce se conjugă cu o seducătoare experienţă livrescă, dialoghează cu marile nume ale literaturii universale (Dostoievski, Nietzsche, Shakespeare, Tolstoi, Hölderlin) şi comunică entuziast cu reuşitele anterioare ale Aurei Christi în câmpul liricii şi în cel al eseisticii.
Piesele poetice care alcătuiesc ceea ce am putea numi drept supraunitatea volumelor Geniul inimii şi a continuării acestuia, Ostrovul învierii, sunt organizate în structuri triadice, grupate sub titluri sugestive care concentrează esenţa fiecărei părţi, favorizând totodată şi o gradare în intensitate a tensiunii lirice. Tonul nu este niciodată liniar, uniform, ci surprinde de fiecare dată prin îmbinări neaşteptate de registre sau prin oferirea de replici omogene pentru poeme sau versuri antecedente. Ambele romane în versuri redau forţa covârşitoare a unor evenimente identitare în măsura în care eroii percep în forurile lor lăuntrice multiple fracturi ce fragmentează existenţa, înregistrând şi aducând în lumina conştiinţei desfăşurarea acestor tăcute mecanisme interioare.
Vasta ţesătură intertextuală, mai extinsă în primul roman şi redusă semnificativ în cel de‑al doilea, lipsită de orice nuanţă de pedanterie, acţionează ca o cameră de rezonanţă pentru simţămintele vocilor epice, amplificându‑le, iar emoţiile livreşti şi mentalul cultural amplifică proporţiile realităţii cotidiene, dictând o evoluţie ancorată în ansamblul sensibilităţii şi al afectului. Poezia acompaniază şirul evenimenţial desfăşurat pe scena vieţii şi, pe parcursul lecturii, obţinem multiple dovezi că autoarea fraterniează cu convenţiile romantice nu doar în privinţa formulei adoptate. Vizionarismul oniric pictează în expresii volubile tablouri ale unei fantezii debordante, originate în mişcările stărilor sufleteşti. Personajele romanelor trăiesc, respiră într‑un anumit orizont metafizic, configurat pe coordonatele precise examinate ingenios în cele două volume de eseuri semnate de Aura Christi, Nietzsche şi Marea Amiază (Editura Contemporanul, 2010) şi Dostoievski‑Nietzsche. Elogiul suferinţei (Editura Ideea Europeană, 2017). Se pot observa cu uşurinţă câteva toposuri tematice comune celor două sectoare ale activităţii literare, ilustrative fiind mai ales referinţele la tezele fundamentale din gândirea filosofului german. Boala apare ca realitate corelativă a suferinţei şi dobândeşte funcţia de eveniment identitar, fiind o axă tematică dominantă în cartea a doua din Geniul inimii, în Copiii himerelor. În roman capătă aceeaşi putere transfiguratoare descrisă în Nietzsche şi Marea Amiază, unde era descrisă ca „un imens dar formator, un prilej de renaştere în albia fiinţei”. Afirmându‑se, deci, ca experienţă capitală, aureolată de o funcţie cathartică şi aflată în poziţia privilegiată de a modela un destin, ea scapă imaginii defăimătoare atribuite convenţional de perspectiva tradiţională a concreteţii efectelor sale. Dimpotrivă, boala este valorificată la nivel uman, mistic, moral şi estetic, ea capătă astfel o altă încărcătură semantică şi simbolică, întrucât devine apanajul geniului. Acest element tematic ne ajută să înţelegem de ce Nietzsche este prezentat în poemul emblematic Nu pătrund cu mintea drept un „sfânt dionisiac” ce „trăieşte în adevăr”. Ţelul epistemic al existenţei umane, Adevărul, este deplasat programatic dintr‑un cadru cartezian în unul al intuiţiilor sensibile şi al afectelor. Se sancţionează implicit raţionalitatea rece şi excesele cerebralităţii, fadă în încercările sale de a eluda necunoscutul.
Imaginarul este însă unul deosebit de intuitiv şi delicat într‑o asemenea măsură, încât, oricât de neaşteptate ar fi motivele, alegoriile şi asocierile, totul sună natural, nimic nu frapează. Ideea care se desprinde adesea din paginile acestor cărţi este aceea că suferinţa îl transformă pe om în aristocrat, explicând de ce frumuseţea poate fi sfâşietoare uneori, avându‑şi izvorul în durere. Genealogia spirituală de la care se revendică eroii romanelor Aurei Christi se remarcă printr‑o constantă reprezentată de curajul lăuntric şi de consecvenţa voinţei de a lua în propriile mâini devenirea fiinţei, insinuată ca refren existenţial al celor două cărţi. Personajele hamletizează şi se regăsesc în conformaţia spirituală a unui Raskolnikov pe care cerebralitatea îl conduce la crimă, iar afectul la reabilitare sufletească. Se repune în discuţie concepţia potrivit căreia raţiunea radicală se află în impas, în timp ce de adevărul tainic, de esenţa divinităţii, se poate apropia doar sufletul. Pilonii literari pe care se sprijină universul ficţional sunt decupaţi cu precădere din romanele lui Dostoievski, Crimă şi Pedeapsă, Însemnări din subterană, din tragediile shakespeariene şi din alegoriile literar‑filosofice proiectate de Nietzsche. Fascinaţia exercitată de cei doi titani ai literaturii universale asupra autoarei urmează aceeaşi direcţie pasionantă, iniţiată odată cu volumul Dostoievski‑Nietzsche. Elogiul suferinţei, în care Aura Christi demonstrează abil afinităţile tematice dintre aceştia.
Jocul de măşti sau polifonia se apropie de anvergura maieuticii, prezentă mai ales în Geniul inimii sub forma dialogurilor incitante cu personajul dostoievskian Porfiri Petrovici, în dubla sa ipostază de anchetator şi duhovnic. Întrebările incisive lansate de acest interlocutor sceptic nasc confuzie, revoltă, însă duc apoi la seninătate, întrucât chestionarea intenţiilor eroilor nu constituie decât un aspect mărginaş al impresionantelor transformări care se împletesc în cristalizarea identităţii fiinţei. Însă răspunsurile nu sunt menite a oferi soluţii definitive, universale, ci aruncă frânturi de idei, sugestii care să încolţească neaşteptat. Odată cu Ostrovul învierii, dialogurile sunt asistate treptat şi de jocurile de perspective, fapt ce capătă o forţă expresivă impresionantă în ultima parte, intitulată „Prin ochii lui Adam, prin ochii Evei”, unde asistăm şi la o reactualizare a tiparelor mitologiei biblice.
A alege să tratezi o temă cumva reacţionară, cum este transfigurarea identităţii în raport cu experienţa mistică, comportă o anumită fervoare de asocieri ce ţine adesea de ecourile spiritualităţii etnice. În ceea ce priveşte această componentă a hermeneuticii interiorităţii, poeta se dovedeşte o fină cunoscătoare a sufletului rus, descris prin prisma unui întreg mănunchi de instincte şi pasiuni. Întreaga desfăşurare epică urmăreşte să înlăture inerţia existenţei, iar între forma interioară şi cea exterioară a volumelor se duce o luptă acerbă de a concilia stările de spirit vulcanice cu simbolurile utilizate de poetă. Latura dionisiacă a sufletului slav prilejuieşte încă un set de referinţe la ontologia nietzscheeană. Universul acela prozaic, confecţionat din rămăşiţele istoriei recente, marcat de ideologii şi propagandă, de anihilarea individualităţii şi de topirea într‑o colectivitate forţată să îmbrăţişeze stereotipii, îşi găseşte singura cale de evaziune din prezentul pragmatic şi liniar în experienţa bahică. Alcoolicul este portretizat în aceleaşi tonuri vii ca acelea întrebuinţate de Dostoievski, fiind privit cu simpatie şi adus în centru ca martor al unei lumi tranzitorii, prinsă în nisipuri mişcătoare şi care îşi caută noi principii, plasându‑se la graniţa cu etapa definită de Nietzsche ca „revalorizare a tuturor valorilor”. Nu este deloc întâmplător că gânditorul german avea să‑l aşeze pe marele romancier rus mai presus de toţi cei care s‑au avântat să cerceteze adâncimile sufleteşti, afirmând cu aplomb: „Dostoievski este singurul psiholog de la care mai pot învăţa ceva”. Pare că locuitorii subteranelor raţiunii se solidarizează şi intermediază un schimb ideatic complex, relevând condiţionările reciproce dintre literatură şi elementul metafizic.
Însuşi tonul evocator, mişcarea care readuce trecutul în prezent se prezintă ca expresie a ceea ce Nietzsche numea „eterna reîntoarcere a aceluiaşi”, una dintre tezele fundamentale şi cele mai enigmatice elaborate de filosof. Heidegger va consacra o serie vastă de prelegeri acestei teme, insistând asupra instrumentului‑cheie cu care se realizează, şi anume asupra instrospecţiei ca modalitate de a sonda abisurile fiinţei aflate în continuă devenire. Aşa cum se prezintă şi firul epic din cele două romane în versuri, amintirea descompune întreaga experienţă anterioară în momentele marcante care o alcătuiesc, pentru a se întoarce în final la sinele profund, însă nu sub acel aspect iniţial nelămurit, ci într‑o altă formă, armonioasă şi senină. Decupajul subiectiv reflectat în conţinutul ideatic care animă cărţile nu ipostaziază expresii ale unor dispoziţii afective variabile, ci ele apar ca meditaţii bine cumpănite, având un sâmbure metafizic limpede. Eterna reîntoarcere nu se doreşte o reiterare determinist‑fatalistă a tuturor momentelor care compun existenţa, o însemnată parte dintre acestea alcătuind banalul cotidian, ci o stare inedită, destinată să confere semnificaţie şi sens lumii, să îmbogăţească şi să nuanţeze viaţa, stimulând totodată apariţia valorilor.
Nietzsche, acel „ultim metafizician al lumii occidentale”, aşa cum îl caracteriza cu o admiraţie aproape idolatră Heidegger, îşi stabileşte ca referinţe ontologice premise grave, alarmante, dramatice în ansamblul lor, pe care le stilizează într‑un discurs frapant, categoric, consecvent în esenţa sa, disociindu‑se tranşant de sistemele de gândire tributare unui control exclusiv raţional. Este interesant de urmărit cum acţionează schimbul de replici între substanţa metafizicii nietzscheene şi adaptarea sa la universul ficţional creat de Aura Christi. Culisele gândirii filosofice se deapănă între grandoarea violentă a expresiilor lui Nietzsche şi simplitatea tandră cu care este invocat în jocul intertextual. Poemul Reciteşte Vechiul Testament şi fă o cură de Nietzsche din volumul Geniul inimii devine elocvent pentru un demers artistic cu profund imbold metafizic, eliberându‑se de încărcătura terminologică rigidă şi redundantă, folosită adesea în interpretarea operelor literare sau filosofice. Actul hermeneutic ce se exercită în aceste pagini solicită supremaţia subiectivităţii ne‑ştiinţifice şi a libertăţii absolute, mizând exclusiv pe sugestie, iar lecturile primesc rol de background cultural şi de material de reflecţie pentru interioritatea care încearcă să se (auto)definească şi să îşi valideze reacţiile lăuntrice în raport cu lumea: „Reciteşte presocraticii. Fă o cură de Nietzsche/ În paralel cu Vechiul Testament, în paralel cu/ lecturi intense din Tolstoi, Dosto, D.H. Lawrence, Rainer Maria Rilke. Să nu uiţi de dragul de Heraclit/ şi roata lui magică” (p. 391). Întregul şir de evenimente identitare este astfel secţionat de numeroase repere de natură livrescă, complexitatea gândului şi a sentimentului fiind susţinută de naturaleţea expresiei.
Cele două romane în versuri ale Aurei Christi, Geniul inimii şi Ostrovul învierii, reprezintă exemple de jocuri dialectice ce se îmbină cu ficţiunea filosofică şi lirica profunzimilor interiorităţii umane, trasând spaţiul recurent de exercitare a laboratorului de creaţie. Organizarea materiei epice în unităţi poetice depăşeşte adesea cadrele individualului şi aspiră la profilarea universalului, la exprimarea esenţei umane care se manifestă prin parcurgerea câtorva momente capitale, definite drept evenimente identitare. Actualizarea reprezentării sinelui nu mai apare ca un simplu act de reconstituire, ci o recompunere în profund acord cu datele lăuntrice şi cu orizontul cultural. Plăcerea nedisimulată a recursului la coloratura sensibilă a marii literaturi este prezentă în fiecare pagină, implicit sau explicit, creionând simultan şi o ramă metafizică pronunţată, configurată pe intuiţiile ontologice fundamentale ale lui Nietzsche.
Alexandra Olteanu
