Trianon după 100 de ani. România văzută prin ocheanul poeziei
Înviere
Brusc s-a-nserat. În sfeşnic lumânarea,
pocnind, se-aprinse singură, din nou.
Trei zile L-am vegheat sub răsuflarea
de somn ce-n somn e somnului ecou.
Şi între pleoape strâns ţineam mormântul:
roşie stâncă spartă-n sur dreptunghi.
Romanii-ntre măslini dormeau urându-L,
stând ghemuiţi, cu capul pe genunchi.
La vremea cântului de miruire,
ne-am pus cenuşă-n păr şi-am plâns amar:
„O, suflete, durere-i peste fire
când părăseşti al trupului hotar!”
Nici semne nu au fost, fiindcă durerea
topeşte semnele ce vin de sus.
Dar parcă-parcă s-a-nteţit tăcerea
ce izvora din groapa lui Iisus,
iar stânca a prins apoi să vălurească,
uşor, ca apa râului în munte,
şi-un trup de abur a-nceput să crească
din piatră, ca ieşindu-ne din frunte
furnici de foc peste furnici de rouă.
Şi El a fost, n-am umbră de-ndoială:
venind spre noi a zis doar „Pace vouă!”
Iar cerul tremura, ca o petală.
Minunata plutire
Începe ca o foarte bruscă surzenie,
Începe ca o foarte bruscă trezire,
Peste gramatică trece o vedenie
Şi încâlceşte părţile de vorbire.
Stai pe o terasă. Singurul eşti
Care vede o înaltă şi pustie clădire
Coborând din ceruri. Abia mai vorbeşti,
Abia mai descrii minunata-i plutire.
Bărbaţi şi femei urcă în poduri
De unde te privesc prin lucarne:
Cuvintele tale sunt vinete noduri,
Gura, un negru clopot de carne.
Clădirea pustie coboară în piaţă.
Cerul se face alb ca de spumă.
Deasupra porţii ei atârnă o paiaţă
Făcută din cârpe şi gumă.
Te îndrepţi înspre ea.
Tai ştreangul.
Iei paiaţa în spate.
Din ceruri se lasă o ninsoare târzie.
Ani întregi, zile nenumărate,
Pe străzi tot mai înguste, mai întortocheate,
Treci mut; iar paiaţa pe umăr
începe a vorbi şi învie.
Ion Mureșan