Ia sau cămaşa reprezintă piesa de bază a portului popular românesc tradiţional. Această piesă păstrează în multe zone etnografice elemente de veche tradiţie, concentrează cele mai multe elemente de împodobire…
Portul popular reprezintă una dintre cele mai valoroase creaţii ale artei populare, bazat pe o veche moştenire, acesta a evoluat de‑a lungul timpului adoptând diferite tipuri şi variante care prin frumuseţe şi prin bogăţie sunt bine definite. Piesele componente ale portului popular sunt ornamentate cu o bogată măiestrie artistică a ţesăturilor şi broderiilor din fire colorate cu culori vegetale. Portul popular se diferenţiază în funcţie de sex, vârstă, profesii, anotimp, ocazii festive, adaptându‑se prin structura sa ocupaţiilor specifice fiecărei zone. De exemplu, piesele folosite în timpul muncilor sunt mai simple, mai puţin ornamentate; iar costumul ce se îmbracă la nuntă este cel mai bogat ornamentat, confecţionat special pentru acest scop[1].
Costumul femeiesc este compus din cămaşă, poale şi piesa care acoperă partea de la brâu în jos, şi care se deosebeşte de la o regiune la alta. În ceea ce priveşte materiile prime şi tehnicile corespunzătoare pentru realizarea pieselor costumului popular, cămaşa era realizată din pânza care era ţesută în gospodărie, unde se cultiva cânepa şi inul, unde se creşteau oi din lâna cărora s‑au
tors fire subţiri din care s‑au ţesut pânze pentru cămăşi. După un timp s‑a utilizat pe scară largă firul de bumbac, iar în anumite zone din ţară, mai ales în Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi Moldova, s‑a folosit şi firul de borangic[2].
Unul dintre principiile de bază în structurarea cămăşii este croiala în linie dreaptă a foilor de pânză, fără răscroituri. Cămăşa este alcătuită din foi dreptunghiulare şi foi trapezoidale-oblice (clini), cu o latură obligă şi una dreaptă pe lungime. Vechea formă a cămăşii româneşti tradiţionale purtată de femei era cămaşa lungă cu stanii împreună cu poale. În unele regiuni, şi mai recent, partea de sus a cămăşii s‑a desprins de poale, devenid cămaşa scurtă, numită cu diverşi termeni: ie, ciupag, spăcel. Elementul care se ia în considerare pentru stabilirea tipologiei cămăşii este croiul: atât modul în care sunt alcătuiţi stanii (piepţii şi spatele), cât şi modul de racordare a mânecilor la stanii – din umăr sau de la gât. În funcţie de aceste criterii se pot observa două tipuri fundamentale de cămăşi: cămaşa dreaptă şi cămaşa încreţită, fiecare cu variantele sale[3].
Cămaşa dreaptă este cunoscută pe teritoriul României, dar şi în dreapta Prutului sub denumirea de cămaşa bătrânească sau cămăşoi. Cămaşa dreaptă prezintă în tot arealul românesc o mare unitate morfologică şi stilistică pe care i‑o conferă atât materiile prime din care este realizată – cânepă, in, bumbac, borangic; prin elementele de croială şi terminologia referitoare, cât şi sistemul decorativ. În ceea ce priveşte croiala cămăşii drepte se respectă principiul croielii în foi drepte: o singură foaie de pânză în care, la mijloc, se face o despicătură pentru introducerea capului, apoi se trece din faţă peste umeri, alcătuind corpul cămăşii. Mânecile cămăşii sunt compuse fiecare din câte o foaie de pânză şi se prind de stanii în dreptul umerilor. Această formă arhaică de cămaşă s‑a păstrat până astăzi la cămăşile moldoveneşti. Pânza care se ţesea în casă era îngustă, iar lăţimea acestei nu depăşea 0,5 metri, trupul cămăşii a fost lărgit ulterior prin introducerea în părţile laterale a unor jumătăţi de foi de pânză tăiate fie pe lungime, fie pe diagonală, numite clini. Pentru a‑i oferi braţului o mare libertate de mişcare, la subsuoară a fost introdusă o bucată de pânză pătrată sau triunghiulară numită pavă, cu o latură de 5‑8 centimetri. Mânecile cămăşii erau fie largi şi libere la extremitatea inferioară, fie strânse pe brăţări de forma unor bentiţe late de două degete, încheiate cu nasturi, fie terminate cu volănaşe. Cămaşa dreaptă a fost realizată iniţial fără guler, iar mai târziu s‑a introdus un guler îngust ca o bentiţă, cu o despicătură în faţă, cu un decor geometric sau vegetal stilizat. O altă variantă a cămăşii drepte care a pătruns în portul popular în a doua jumătate a secolului XIX‑lea sub influenţa elementelor citadine este cămaşa cu platcă[4].
Cămaşa încreţită la gât, cunoscută şi sub numele de carpatic, se poartă pe întreg spaţiul locuit de români, cu excepţia Maramureşului, a Dobrogei şi a estului Bărăganului. Cămaşa încreţită la gât se croia din patru foi de pânză drepte: două pentru stanii şi câte una pentru fiecare mânecă. Gura piesei se realizează prin adunarea în creţuri a întregii lăţimi a staniilor şi a părţii superioare a mânecilor. Forma arhaică a acestei cămăşi este prezentă şi astăzi în spaţiul moldovenesc, din stânga şi din dreapta Prutului, iar creţurile cămăşii sunt strânse în jurul gâtului cu o aţă de cânepă sau in numită brezărău. Gulerul, îngust ca o bentinţă, aplicat peste încreţurile de la gât a apărut ulterior. Mânecile cămăşii încreţite la gât erau fie largi, libere la extremitatea inferioară, fie strânse pe o aţă, printr‑o încreţitură similară cu cea de la gura gâtului, fie prinse într‑o bentiţă sau terminate cu volan. Decorul cămăşii este amplasat pe mâneci, în trei registre tradiţionale (altiţă, încreţ, râuri), pe piept (de‑o parte şi de cealaltă a gurii cămăşii) şi pe spatele cămăşii[5].
În continuare, ne vom îndrepta atenţia către colecţia de ii de Suceava din patrimoniul Muzeului de Artă Populară Dr. Nicolae Minovici, primul muzeu de artă populară din Bucureşti realizat de medicul legist Nicolae Minovici, în anul 1906. Colecţia Muzeului de Artă Populară Dr. Nicolae Minovici este alcătuită din obiecte de ceramică, obiecte din lemn, artă plastică şi obiecte religioase. Patrimoniul muzeului nostru cuprinde şi o bogată selecţie de port popular românesc, din toate regiunile ţării. Se remarcă bogatul port din Muscel sau Argeş, conciurile şi opregele bănăţene, pieptare ornamentate cu un colorit vesel, sumane sobre, marame, cămăşi, fote şi catrinţe. Cele mai multe dintre cămăşile din colecţia doctorului Nicolae Minovici provin din zona Sucevei. Nicolae Minovici a vizitat adesea zona Moldovei, fiind însărcinat cu reeducarea invalizilor de război, în timpul Primului Război Mondial.
Ia de Suceava face parte dintr‑unul din tipurile structurale definitorii ale cămăşilor purtate pe teritoriul românesc, şi anume cămaşă încreţită la gât. Ca o particularitate a cămăşii încreţite la gât, ia de Suceava nu prezintă guler, ci un brezărău. Pe mânecă, încreţul de Suceava se remarcă prin cromatica sa: pe lângă culoarea de fond, galben sau alb, apar culorile verde, roşu, bleu, completate de cele mai multe ori cu mărgele colorate în aceleaşi culori vii. Râurile iei se cos în pieziş, pe diagonală, grupate în general câte trei. Ele pornesc de sub încreţ şi se întind până jos la mânecă. De obicei, motivele de pe râuri sunt de două feluri şi se distribuie prin alternanţă: motive vegetale (boboci, trandafiri stilizaţi), motive geometrice (pătrate, romburi sau unghiuri). Punctele folosite în executarea decorului sunt: punctul simplu, punctul de umplutură, punctul lănţişor, iar la executarea încreţului se foloseşte punctul urzit pe fir, cu intercalaţii colorate. La origini, altiţa era un element separat al mânecii, cusut dintr‑o bucată de pânză diferită, unit ulterior cu mâneca. Fiind mai largă, mâneca trebuia încreţită: de aceea, sub altiţă apărea încreţul. Altiţa şi încreţul mânecii şi‑au pierdut, aşadar, funcţia. Cele două au devenit elemente decorative, dar au păstrat direcţia orizontală de dispunere a motivelor ornamentale, pe când râurile mânecii sunt orientate vertical sau oblic[6].
Ia de Suceava din imagine este din pânză groasă albă, brodată cu fir gros, ce creează o broderie reliefată, tipică acestei regiuni. Altiţa este realizată în roşu şi negru, înnobilată cu fir de argint. Pe
mânecile drepte, sub vechiul încreţ, râurile cad în diagonală, în câte trei benzi cu motive geometrice şi vegetale. Pe pieptul şi pe spatele iei sunt realizate două râuri ce conţin motive geometrice şi vegetale. O particularitate privind structura acestei cămăşi o constituie partea de jos a stanului din faţă – format din două bucăţi de pânză unite pe centru, cea din stânga fiind insuficient de lungă, a fost completată cu o bucată separată de ţesătură în partea de jos.
Ia sau cămaşa reprezintă piesa de bază a portului popular românesc tradiţional. Această piesă păstrează în multe zone etnografice elemente de veche tradiţie, concentrează cele mai multe elemente de împodobire şi marchează pregnant, în special prin decor şi cromatică, diferenţa de vârstă şi starea socială.
Surse bibliografice:
Bâtcă, Maria, Costumul popular românesc, Album editat de Centrul Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, 2006;
Formagiu, Headving, Maria, Portul popular din România, Muzeul de artă populară al Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1974;
Secoşan, Elena, Petrescu, Paul, Portul popular de sărbătoare din România, Editura Meridiane, 1984;
Tomida, D. Ecaterina, Cusăturile şi broderiile costumului popular din România, Editura Tehnică, Bucureşti.
Note:
[1] Ecaterina D. Tomida, Cusăturile şi broderiile costumului popular din România, Editura Tehnică, Bucureşti, p. 8.
[2] Elena Secoşan, Paul Petrescu, Portul popular de sărbătoare din România, Editura Meridiane, 1984, pp, 44‑45.
[3] Maria Bâtcă, Costumul popular românesc, Album editat de Centrul Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, 2006, p. 49.
[4] Maria Bâtcă, op. cit, pp. 49‑50.
[5] Maria Bâtcă, op. cit., pp. 50‑51.
[6] Ecaterina D. Tomida, Cusăturile şi broderiile costumului popular din România, Editura Tehnică, Bucureşti, pp.87‑90.
Silvia‑Valentina Zamfir
