Moneda străină pe teritoriile Principatelor Române
Leul devine oficial monedă a românilor pe 16 septembrie 1835, când domnul Ţării Româneşti, Alexandru Ghica, instituie ca monedă a ţării leul…
Ca urmare a încetării emisiunilor monetare proprii pe piaţa monetară a Ţării Româneşti, în secolul al XVI‑lea au pătruns nominaluri străine, aşa încât la mijlocul secolului al XVII‑lea circulau în cele două Principate monede ale altor state, emisiuni ale Imperiului Otoman, dar şi monede ungureşti, poloneze, lituaniene, ruseşti, ragusene şi italiene. În ciuda alinierii la politica economică otomană, Ţara Românească a profitat de toate circumstanţele favorabile, de greutăţile financiare prin care a trecut Imperiul Otoman în acest interval, pentru a‑şi afirma propriile interese, factori care au determinat pătrunderea pe piaţa monetară a ţării a unei mari varietăţi de nominaluri străine (denari ungureşti, groşi şi tripli groşi din spaţiul monetar polonez, kreuzeri austrieci, copeici ruseşti, monede ragusane etc.).
Baza sistemului monetar otoman în perioada medievală, dar şi la începutul epocii moderne a reprezentat‑o nominalurile din argint, a căror producţie s‑a bucurat de succes, cu mici intermitenţe, până în secolul al XVIII‑lea. Principala monedă a statului otoman, aflat în perioada de maximă expansiune politică şi demografică în secolul al XVI‑lea, era asprul (akçe), căruia i se adaugă alte două nominaluri din argint, paraua, având origine egipteană, şi şahiul (dirhem). În secolul al XVII‑lea, pe fondul unei deprecieri accentuate a asprului survenită către sfârşitul secolului al XVI‑lea, s‑a produs o decădere a sistemului monetar otoman, care a culminat cu închiderea masivă a monetăriilor şi scăderea producţiei de monedă de argint. Imperiul Otoman a fost invadat de talerii
emişi în centrul şi vestul Europei. Talerul, nominal mare de argint, apare pentru prima dată în circulaţia din Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI‑lea. Documentele scrise nu precizează de obicei despre ce fel de taleri este vorba, însă descoperirile indică prezenţa categorică din punct de vedere numeric a talerilor bătuţi în Europa Centrală şi Apuseană. În secolul al XVI‑lea, pe fondul devalorizării nominalurilor mărunte de argint, în Europa are loc înlocuirea progresivă cu monede de argint de valoare ridicată din categoria talerilor. Spre sfârşitul secolului al XVI‑lea şi în secolele XVII‑XVIII
menţiunile documentare referitoare la taler se înmulţesc în Ţara Românească. Succesul de care s‑au bucurat piesele mari din categoria talerilor au determinat autorităţile otomane să recurgă la o redresare a sistemului monetar, prin emiterea unor piese din argint de bună calitate. Primele monede mari de argint bătute după modelul talerilor europeni au fost emise în vremea sultanului Ahmed III (1703‑1730) şi poartă numele de kuruşi. Dacă în secolul al XVII‑lea ponderea monedelor otomane aflate în circulaţie în Ţara Românească este relativ mică comparativ cu nominalurile emise în Europa Centrală şi de Vest, în prima parte a secolului al XVIII‑lea această situaţie avea să se modifice semnificativ, ponderea monedei otomane în tezaure încheiate în această perioadă fiind foarte ridicată.
În ceea ce priveşte emisiunile monetare ale Ungariei, datorită faptului că regatul dispunea de importante resurse miniere de metale preţioase, sistemul monetar se baza atât pe producţia monetară de aur, cât şi de argint. După reforma monetară a lui Matia Corvin (1458‑1490), din anul 1467, sistemul monetar s‑a bazat pe denarii din argint şi pe florinii de aur. Pentru secolul al XVI‑lea tezaurele descoperite în Ţările Române arată că denarul unguresc este una dintre monedele mărunte frecvent utilizate. Unul dintre motive ar putea fi şi o relativă stabilitate a titlului vreme îndelungată. Denarii ungureşti, emişi încă din timpul domniei lui Ştefan cel Sfânt (997‑1038), au cunoscut variaţii mari până în anul 1467, când Matia Corvin (1458‑1490) a stabilit ca dintr‑o marcă de Buda (245,5 g) să se bată 416 dinari. Acest etalon s‑a păstrat până în anul 1521, când au fost emise primele piese devalorizate numite nova moneta, ce au avut un conţinut de argint mult scăzut. Încercarea autorităţilor de a impune noua monedă la paritate cu vechile emisiuni a întâmpinat o rezistenţă fermă din partea populaţiei, astfel încât, în anul 1525, are loc revenirea la vechiul etalon, fiind retrase din circulaţie emisiunile de tip nova moneta. Între 1526 şi 1600 denarul suferă trei reduceri ale titlului care însumează o pierdere de 20% din conţinutul de metal preţios. O devalorizare accentuată a denarului se va produce abia după anul 1607, culminând cu anul 1622, când titlul argintului scade cu peste 50%. După 1626 se observă o creştere a conţinutului de argint al denarului unguresc, încercându‑se menţinerea credibilităţii monedei, care suferise o puternică devalorizare între 1619‑1626. Tezaurele încheiate în secolul al XVII‑lea conţin în special denari cu titlu bun emişi în a doua jumătate a secolului al XV‑lea şi în secolul al XVI‑lea, aşa cum este cazul monedelor provenind de la Matia Corvin (1458‑1490) şi Vladislav II (1490‑1516). Din deceniul al patrulea al secolului al XVII‑lea, abundenţa talerilor emişi în Provinciile Unite şi în Spania va avea ca rezultat o modificare a structurii tezaurelor dominante, fiind piesele cu valoare mare care vor constitui baza circulaţiei monetare, eliminând treptat monedele mărunte depreciate. În aceste condiţii, are loc dispariţia denarului unguresc din circulaţia monetară din Ţara Românească, la sfârşitul secolului al XVII‑lea.
Emisiunile monetare poloneze încep să pătrundă în Ţara Românească în număr mai mare încă din prima jumătate a secolului al XVI‑lea. Emisiunile timpurii, din perioada domniei regilor Kazimir IV (1444‑1492), Ioan Albert (1492‑1501) şi Alexandru I (1501‑1505), pătrund în Ţările Române alături de monede din vremea lui Sigismund I (1506‑1548) şi Sigismund II August (1548‑1569). Sporirea cantităţii de monedă poloneză se produce însă abia după anul 1580, în toate cele trei state româneşti, intervalul de maximă pătrundere şi circulaţie a monedei poloneze situându‑se în perioada 1589‑1620, când triplii groşi apar atât în descoperirile monetare, cât şi în documente, unde se regăsesc sub denumirile de costandă în Ţara Românească şi potronic în Moldova. Împreună cu emisiunile poloneze circulau şi monede bătute în teritoriile dependente de Coroană, asocierile regăsindu‑se în aproape toate descoperirile monetare.
Prezenţa monedei ruseşti în Ţara Românească este atestată doar în descoperirile monetare, ea neavând niciun rol în economia ţării. Ca atare, nu este menţionată nici în documente. Pătrunderea ei în Ţara Românească poate fi pusă pe seama războaielor ruso‑otomane, care de cele mai multe ori au afectat şi Principatele Române.
În timpul războiului ruso‑turc (1768‑1774) încheiat prin pacea de la Kuciuk‑Kainargi, mareşalul P.A. Rumeanţev, comandantul trupelor de ocupaţie ruseşti în Moldova şi Ţara Românească, a luat măsuri de organizare pe linie economică şi fiscală, ocazie cu care au apărut pentru prima oară monede comune ambelor Principate, denumite de numismaţi monede Sadagura. Monedele au fost bătute la Sadagura, lângă Cernăuţi, în monetăria înfiinţată acolo de baronul Nicolae Gartenberg (Sadogurschi). Ele urmau să aibă exprimată valoarea nominală atât în valută turcă, precum şi în cea rusească. Iniţial, în anul 1771, s‑au executat o serie de probe monetare cu cifrul împărătesei Ecaterina II, după care s‑a ajuns la tipul oficial aprobat, purtând numai stemele celor două principate. Unele studii au arătat că materialul din care au fost fabricate monedele a fost bronzul provenit din tunurile capturate de la turci.
În ceea ce priveşte monedele ragusane grosetto, triplii groşi şi talerii, acestea sunt destul de frecvente în descoperirile monetare din secolele XVII‑XVIII, în Ţara Românească. Primele informaţii privind relaţiile comerciale dintre cele două state datează încă din vremea regelui Ştefan Uroş al IV‑lea Duşan (1331‑1355). Negustorii ragusani asigurau legătura dintre spaţiul vest‑european şi Peninsula Balcanică, fiind implicaţi mai cu seamă în comerţul cu piei, lână şi cereale.
Prima jumătate a secolului al XVIII‑lea a fost marcată de războaiele austro‑turce şi ruso‑turce, armatele străine aducând cu ele cantităţi considerabile de monede, îndeosebi cu valoare divizionară. În cazul Olteniei, anexată Imperiului Habsburgic în perioada 1718‑1739, moneda austriacă s‑a impus în circulaţia monetară internă. Se pun astfel bazele începutului unei circulaţii monetare interne, având o mare diversitate care se va intensifica în a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea.
În cursul cercetărilor arheologice din Bucureşti şi jud. Ilfov au ieşit la iveală în ultimele decenii importante cantităţi de monede austriece (kreuzer, cunoscut sub numele de crăiţar), în special din prima parte a sec. al XIX‑lea.
Istoria leului românesc începe cu secolul al XVII‑lea, când în Principatele dunărene se foloseau ca monedă taleri olandezi, löwenthaler, care aveau pe una dintre feţe un leu rampant, locuitorii denumindu‑l generic leu.
Acest nominal a fost folosit în Ţările Române până în a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea şi chiar după ce talerul fusese scos din uz el încă reprezenta o unitate de calcul imaginară, sub numele de leu, la care se raportau toate preţurile în anii ce au urmat.
Leul devine oficial monedă a românilor pe 16 septembrie 1835, când domnul Ţării Româneşti, Alexandru Ghica, instituie ca monedă a ţării leul, unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de parale. Tranzacţiile, taxele, impozitele se calculau în lei, dar se plăteau în monedă străină.
Dan Pîrvulescu
