E nevoie de noroc pentru a întâlni persoanele potrivite, adică maeştrii. Omul nu învaţă nimic de unul singur, are mereu nevoie de un maestru…
O ediţie diferită de cele cu care ne obişnuisem: premiul Strega Giovani • 2020 a pus accentul pe acele detalii care trădează începutul unei schimbări simţitoare la nivel social. Jonathan Bazzi îşi pictase unghiile cu negru şi, pentru fiecare unghie, cu alb, o literă: FEMMINUCCIA. Un mod dispreţuitor de a se adresa bărbaţilor. Valeria Parrella a subliniat, în timpul galei de decernare a premiului, că femeile ştiu mai bine ce se întâmplă femeilor decât bărbaţii: vorbiţi cu noi, cam asta a fost invitaţia scriitoarei. Sandro Veronese câştigă pentru a doua oară premiul Strega, cu un roman, Il colibrì, care denunţă bolile unei societăţi compuse din indivizi, consumatori şi produse. Nevroza, sinuciderea, psihoza: sunt ingredientele indispensabile pentru a defini hotarele unei asemenea lumi.
Tot linia de hotar, între normalitate şi deviere, a fost şi alegerea juriului tinerilor care a desemnat câştigătorul secţiunii Strega Giovani. Acesta a fost înmânat lui Daniele Mencarelli pentru romanul Tutto chiede salvezza, publicat de Mondadori. Daniele Mencarelli este un scriitor şi poet italian care, prin puterea cuvintelor, reuşeşte să dărâme schemele, să repoziţioneze punctele de echilibru,
să zguduie toate convingerile. Ştie cum să elimine praful sau luciul, arătând adevărata formă a lucrurilor; descoperim astfel că mai toate sunt ceea ce sunt: scheme, puncte, convingeri.
Născut la Roma, debutează în 1997, iar în 2001 publică volumele de poezii I giorni condivisi şi Bambin Gesù, Ospedale Pediatrico. În 2013 publică La croce è una via, un volum de poezii despre pasiunea lui Hristos, iar în 2008 debutează în beletristică cu romanul La casa degli sguardi, câştigând ediţia XV a premiului Volpone. Actualmente, se ocupă de fiction pentru RAI 1.
Tutto chiede salvezza/ Totul cere salvare, e o traducere literară a titlului cu care Daniele Mencarelli a câştigat premiul Strega Giovani. Totul cere să fie salvat, chiar şi Daniele, tânărul de douăzeci de ani, despre care este vorba în cel de‑al doilea roman al lui Mencarelli. Daniele are nevoie să fie salvat de această durere cumplită pe care o simte în piept; e o durere străină, care nu‑i aparţine, e durerea lumii care îl striveşte şi care l‑a dus să‑şi piardă minţile, să devină agresiv, având astfel parte de o săptămână de internare într‑un spital, secţia psihiatrie. TSO, tratament sanitar obbligatoriu, şapte zile în aceeaşi cameră cu alţi nebuni, obligat să vorbească cu medicul despre ce‑l frământă pentru a‑şi depăşi handicapul. Daniele trebuie să găsească un mod pentru a evita ca durerea universului să‑i tot pulseze în piept fără a o putea controla, accepta, înţelege. Sunt pastile pentru asta, i se spune. Dacă asta e povestea lui Daniele, personajul care cere să fie salvat, despre ce emoţii a simţit Daniele Mencarelli, autorul cărţii, în timpul acestei ultime ediţii a premiului Strega, dacă se poate trata capacitatea de a trăi durerea lumii ca o putere supranaturală sau ca o condamnare, despre cine sunt nebunii etc. – acestea au fost doar unele dintre subiectele pe care le‑am discutat cu scriitorul.
Irina Ţurcanu‑Francesconi: Care au fost emoţiile pe care le‑ai trăit în această ediţie destul de diferită faţă de celelalte a premiului Strega, şi, mai ales, care au fost emoţiile ce‑au însoţit victoria: premiul Giovani?
Daniele Mencarelli: E adevărat, a fost o ediţie diferită, dar ceea ce mi‑a rămas este promisiunea de a menţine deschis un dialog cu tinerii care mi‑au acordat acest premiu important. Sunt foarte fericit că au fost ei cei care au apreciat în mod deosebit romanul meu. Ne raportăm la tineret ca şi cum acestuia i‑ar lipsi ceva, în schimb, dacă ne uităm mai bine, observăm că, de fapt, are ceva în plus. Văd tinerii perspicace, curioşi, mai puţin îngrijoraţi şi încleştaţi în acele subiecte greoaie ale deceniilor trecute sau chinuiţi de marile întrebări ale omenirii. Cred că acesta este un avantaj.
Totul cere salvare: tema principală este durerea altora, capacitatea de a simţi această durere în propriul piept în mod atât de intens de îţi taie răsuflarea. Daniele, tânărul de douăzeci de ani despre care se povesteşte în roman, nu mai poate. Explodează, când prea multă durere s‑a sedimentat în el. Ce este capacitatea de a simţi durerea altora: o putere supranaturală sau o condamnare?
Ambele. Enorma energie a tinerilor poate fi, pe de o parte, creativă, pe de alta, distructivă. În această perspectivă, existenţa devine un instrument, o ocazie pentru a cerceta realitatea. Ca existenţa să devină un instrument este nevoie de o anumită doză de noroc. E nevoie de noroc pentru a întâlni persoanele potrivite, adică maeştrii. Omul nu învaţă nimic de unul singur, are mereu nevoie de un maestru.
Daniele, personajul, povestindu‑şi aventura, evidenţiază o lume împărţită în două: nebunii, pe de o parte, sănătoşii la cap, pe de alta. Demarcarea dintre ei, la o primă privire, pare simplă; cine nu poate ieşi din incinta spitalului, ba chiar de pe pavilion, ăia sunt nebuni. Toţi ceilalţi sunt normali. Dar iată că lucururile se complică de îndată ce Daniele primeşte propriul pat, dulăpiorul, aşternutul, şi întâlneşte camarazii lui, cu care va împărţi dormitorul. Nebuni par doctorii, îndeosebi unul, insensibil, distant, rece, care crede că fericirea e o chestiune de pastile. Nebuni par infermierii care nu îndrăznesc să‑şi exprime sentimentele. Nebuni par ceilalţi, iar cei internaţi par oameni care au privit adâncimile abisului şi această experienţă teribilă i‑a marcat. Cine sunt nebunii?
Nebunia e un loc în care oamenii se pot precipita, o putem defini ca depresie, nevroză, fobie. Dar şi mai grav: schizofrenie, psihoză. Adică, e incapacitatea de a înţelege diferenţa între ceea ce este real şi ceea ce este fals. Şi e cumplit. În douăzeci de ani de experienţe psihiatrice, toată nebunia pe care am întâlnit‑o a fost o formă de luciditate excesivă. Nebunia este această luciditate excesivă care sperie, pentru că te împinge să trăieşti în mod exasperant ceea ce ceilalţi trăiesc, uneori, cu nepăsare sau indiferenţă sau, pur şi simplu, trăiesc.
Într‑un sistem de ecuaţii, în ce raport putem plasa divinul, faţă de durere şi salvare? 
Mă definesc drept un aspirant credincios. Marea provocare este cea de a găsi elementele prin care aceste trei puncte cardinale rămân unite. Despre acest subiect am scris şi în volumul de poezii dedicat spitalului de pediatrie, Bambin Gesù. Aici durerea ia viaţă în una dintre formele ei cele mai sfâşietoare: cea a copiilor. În aceste locuri ai, aproape, o siguranţă matematică cum viaţa nu are nici un sens, şi totuşi, e locul în care simţi prezenţa acelui sens profund mai puternic decât oriunde altundeva. E o formă de speranţă, de ajutor. Ceea ce probabil Dumnezeu nu iubeşte este să se lase strivit în gânduri şi reflecţii. E, mai degrabă, o prezenţă care‑ţi cere ţie o continuă disponibilitate.
În care formă te simţi acasă: în poezie sau în proză?
Mulţi spun că m‑am dedicat douăzeci de ani poeziei ca să ajung să scriu o proză deosebită. Pentru mine, poezia e limbajul cel mai înalt; şi n‑o consider deloc o sală de gimnastică unde să te antrenezi pentru a înfrunta proza. Încă am multă poezie în cap. Cred, totuşi, că sunt limbaje asemănătoare: proza şi poezia. Spre deosebire de poezie, unde avem o singură secvenţă, romanul e o parabolă, o împletire de mai multe scene şi secvenţe. Aşadar, nu sunt în opoziţie, ci în dialog.
Primesc, uneori, poeziile tinerilor şi simt talentul, deşi poate versul este încă imatur. Nimeni nu poate învăţa pe altul să scrie poezie, pe când să scrii un roman — cel puţin unul pasabil — poţi să înveţi, urmând un curs de scriere creativă.
August 2020
Irina Ţurcanu-Francesconi în dialog cu Daniele Mencarelli
