A XII‑a ediţie a Bienalei „Ion Andreescu”

Pentru viaţa artistică buzoiană cei doi stâlpi de rezistenţă îi reprezintă tocmai cele două evenimente mai sus enunţate…

Aniversarea a jumătate de veac de la debutul taberei de sculptură de la Măgura‑Buzăului coincide, în acest 2020 plin de grele încercări şi provocări, cu cea de a XII‑a ediţie a Bienalei Internaţionale „Ion Andreescu”, organizată la Galeriile de Artă din Buzău, la iniţiativa şi prin implicarea filialei locale a Uniunii Artiştilor Plastici din România. Am mai scris şi afirmat această realitate, anume că pentru viaţa artistică buzoiană cei doi stâlpi de rezistenţă îi reprezintă tocmai cele două evenimente mai sus enunţate. Legătura dintre ele nu este numai arta plastică (rebotezată vizuală în noul secol şi mileniu) ci, mai mult decât atât, voinţa unor organizatori şi tenacitatea lor, calităţi prin care au reuşit de fiecare dată să doboare obstacolele şi să‑şi ducă la bun sfârşit proiectul. În cazul taberei de la Măgura e vorba despre regretatul sculptor Gheorghe Coman, sufletul acestei academii libere de sculptură în aer liber, în cel de al doilea de pictorul Valeriu Şuşnea, preşedintele Filialei Buzău a Uniunii Artiştilor Plastici din România. Pe vremea comunismului, în mod paradoxal, artiştii se bucurau de mai mult sprijin decât în democraţie, fiind suficiente diplomaţia şi inteligenţa unui lider cultural pentru a desfăşura şaisprezece ediţii ale unei tabere de sculptură monumentală. În prezent, pentru a se vedea pus în practică, organizarea unui salon de artă, mai ales de anvergura celui de la Buzău, cere multă răbdare, multă putere şi sacrificiu personal, care trebuie să compenseze sprijinul modest venit din partea forurilor culturale. Mai ales în vremuri de pandemie.

În ciuda multor obstacole, precum şi a unui context socio‑sanitar cu totul ostil, Bienala Internaţională „Ion Andreescu”, salon de artă cu tradiţie, a reuşit şi în acest an să fie deschisă publicului, marcând cea de a XII‑a ediţie. Surpriza cea mai mare o constituie participarea masivă a artiştilor din România, din Republica Moldova (care pentru mine este tot România) şi de peste graniţe. Nimeni nu se aştepta la prezenţa pe simeze a peste 400 de lucrări de pictură, sculptură, grafică, gravură, fotografie, artă decorativă (ceramică, sticlă, metal, tapiserie, artă textilă, vitraliu) trimise din centrele artistice importante ale României, dar şi din alte douăzeci şi cinci de ţări, unele de pe alte continente decât Europa. Astfel, au participat cu excepţionale lucrări de grafică şi gravură artişti din Thailanda, S.U.A., Peru, Argentina, Mexic, China, Portugalia, Spania, Polonia, Ucraina, Franţa etc. Aceste lucrări au fost expuse distinct în galeria Consiliului Judeţean Buzău, aflată în proximitatea sălii de expoziţie a Uniunii Artiştilor Plastici. În felul acesta, salonul a avut de fapt două secţiuni: cea dedicată artiştilor români şi cea dedicată invitaţilor din străinătate.

O a doua foarte plăcută surpriză a fost, fără îndoială, calitatea superioară a lucrărilor propuse spre expunere, încă o dovadă că artiştii români, dar nu numai ei, toţi cei care‑şi preţuiesc şi îşi respectă meseria, menirea şi vocaţia continuă să lucreze, fără a se lăsa doborâţi de accentuata decădere a lumii actuale. Poate mai mult decât oricând, artiştii de pretutindeni se simt implicaţi în vasta operaţiune de supravieţuire morală şi spirituală a acelei părţi din lume care refuză să‑şi piardă umanitatea. Ca la aproape fiecare ediţie, şi la cea din 2020 a Bienalei „Ion Andreescu” au fost şi artişti invitaţi de onoare, nume consacrate ale artei româneşti. Printre aceştia, îi amintesc pe: Aurel Vlad, Bogdan Hojbotă, Ştefan Pelmuş, Lucian Butucariu, Constantin Apostol, Marcel Bejgu, Maria Constantinescu etc.

S‑au decernat, de asemenea, artiştilor participanţi la această ediţie mai multe categorii de premii. Pe de o parte, au fost cele oferite de Uniunea Artiştilor Plastici pentru secţiunile: pictură, sculptură, grafică, apoi un Premiu al Consiliului Judeţean Buzău, de asemenea, premiile oferite de Primăria Buzău pentru pictură, sculptură, grafică, artă decorativă şi, în fine, premiile venite dinspre zona privată, printre acestea numărându‑se premiul Rotary Club, premiul „Corneliu Antim”, premiul oferit, ca în fiecare an de avocatul buzoian Lucian Sălcuţan, un iubitor şi un susţinător al artei. În premieră, anul acesta, am avut iniţiativa conferirii premiului „Alexandru Nancu” oferit de Fundaţia HAR („Habitat şi Artă în România”) în memoria sculptorului fondator al acestei asociaţii culturale, trecut la cele veşnice în 2013. Nominalizările şi în final selectarea celor premiaţi au fost destul de dificile dintr‑o cauză plăcută: foarte buna calitate a lucrărilor prezente pe simezele salonului. Îi voi menţiona doar pe câţiva dintre artiştii premiaţi, lista lor fiind totuşi destul de lungă. Premiul Primăriei Buzău pentru sculptură i‑a fost oferit lui Gabriel Tăicuţu, unul dintre seniorii artei locale, cel al Consiliului Judeţean Buzău i‑a revenit pictoriţei Cornelia Victoria Dedu, Premiul Uniunii Artiştilor Plastici pentru artă decorativă l‑a primit Ion Tămâian, Premiul Primăriei pentru artă decorativă (vitraliu) i‑a fost decernat lui Jorge Mafu. Premiul avocatului Lucian Sălcuţan l‑a obţinut graficiana Rodica Lomnăşan, iar premiul „Alexandru Nancu” i‑a fost decernat artistului decorator Andrei Efremov.

O prezenţă ce mi s‑a părut emblematică în ediţia din acest an a Bienalei Internaţionale „Ion Andreescu” a fost cea a sculptorului buzoian Emil Pricopescu, unul dintre veteranii taberei de sculptură de la Măgura‑Buzău.

Voi încheia această cronică de salon, organizat cu toate sacrificiile de rigoare în vreme de pandemie, cu speranţa că anii ce vor urma vor face posibilă continuarea Bienalei „Ion Andreescu” măcar ca o alternativă la disoluţia accetuată a limbajelor artistice şi ca o replică la aberanta catalogare a genurilor alternative, precum performance‑ul, arta video, instalaţia, ca artă contemporană, unica, restul genurilor artistice, cele care presupun cunoaşterea meşteşugului şi măiestria, fiind discriminatoriu considerate desuete şi aparţinând trecutului.

De asemenea, nu mă voi reţine să semnalez, încă o dată, moartea rezervaţiei de artă monumentală de la Măgura‑Buzău, în chiar anul aniversării celor 50 de ani de la naşterea ei. Un fel de glumă neagră demnă de scrisul lui Caragiale. Nimeni din cei care ar trebui şi evident ar putea să salveze cea mai mare rezervaţie de sculptură în aer liber din Europa nu mişcă un deget. Lucrările au căzut pradă vegetaţiei şi degradării, drumurile către poienele cu sculpturi au devenit impracticabile. Turiştii veniţi să le vadă în vara aceasta s‑au întors plini de ciulini şi, evident, dezamăgiţi. Dezastrul de la Măgura tinde să devină o ruşine naţională.

■ Scriitor, istoric al artelor, publicist

Luiza Barcan