Polonia şi Ungaria sunt ţări cu performanţe economice, educaţionale şi cu statut politic internaţional net superioare celor ale României…
Polonia şi Ungaria sunt ţări cu performanţe economice, educaţionale şi cu statut politic internaţional net superioare celor ale României. Polonia este deja oficial în rândul ţărilor dezvoltate. Ungaria, conform multor statistici, e tot pe‑acolo. Poate tocmai de aceea nici nu se prea vorbeşte în România, onest, despre ce se întâmplă în aceste două ţări. Toate ştirile care mai răzbat de acolo sunt trecute prin filtrele globalist‑stângiste obişnuite şi ajung la noi doar ca aspre condamnări ale variilor încălcări ale otrăvitelor imperative globaliste pe care şi le permit cele două naţiuni şi conducătorii lor. Mizând pe tradiţionala ostilitate (rod al unei istorii chinuite) a românilor faţă de unguri şi pe totala indiferenţă şi ignoranţă a românilor în privinţa polonezilor (la Universitatea din Iaşi, locul unde s‑a dat tonul studiilor slavistice în România, nici nu mai avem o catedră de poloneză, deşi nu poţi înţelege mare lucru din istoria românilor din Moldova până în secolul al XVIII‑lea fără să ştii şi limba şi istoria Poloniei), politicienii din România, mass‑media şi lumea culturală în general se preocupă doar de lucruri la care nu au acces din cauza lipsei contactului nemijlocit: cum ar fi politica SUA, tratată la un nivel de ţaţă în România, unde se discută despre Preşedintele Trump sau despre campania pentru alegerile prezidenţiale de parcă ar fi vorba despre un divorţ între manelişti povestit printre lacrimi şi sughiţuri la emisiunea „De 3 x femeie”. Vecinătăţile noastre, lumea înconjurătoare, mediul i‑mediat în care evoluăm este lăsat de izbelişte şi tratat în cheia unor vechi şi vagi amintiri şi ranchiune politice. Denunţăm cu patriotism intervenţiile lui Viktor Orban în România, dar nu ne uităm la politicile interne şi externe care îi permit lui Orban sau liderilor polonezi să vorbească şi să trateze de pe poziţii de autoritate cu noi sau chiar cu marile puteri. EUropenismul nostru e mai rânced, ranchiunos şi revanşard decât orice naţionalism, pentru că nu e constructiv, ci se mulţumeşte a fi doar pârâcios. „Tanti UE, ia uite ce fac Polonia şi Ungaria” spun guvernanţii noştri, şi Tanti UE ne mângâie pe creştet înainte de a pleca la film cu băieţii mari, Ungaria şi Polonia.
Lucrul acesta este evident în chestiunea educaţiei. După cum am arătat în cartea Deşcolarizarea României (Ideea Europeană, Bucureşti, 2020), Polonia, Ungaria şi Ţările Baltice au refuzat să facă reforma sistemică a educaţiei pe care România o face de 30 de ani. Toate aceste ţări au refuzat să‑şi treacă sistemul de învăţământ sub supravegherea instituţiilor globaliste care ne‑au distrus nouă şcoala. Rezultatul este net în favoarea lor: de la indicii economici la performanţele şcolare, măsurate prin teste PISA sau prin orice altceva, toate aceste ţări sunt într‑o ligă diferită de cea a României.
Am arătat în carte că mecanismul pus la punct de experţii care au acţionat ca nişte cârtiţe globaliste în interiorul şcolii româneşti a fost unul complex şi nevăzut. Majoritatea românilor ştie câte ceva despre manuale sau, eventual, despre programe sau modul de examinare, dar adevăratele pârghii scapă vederii publicului. Procesul a fost următorul: s‑a redefinit scopul educaţiei din România, apoi, în conformitate cu acest nou scop, s‑au scris noi programe şi planuri‑cadru, apoi, în conformitate cu acestea, s‑au alcătuit noi manuale, apoi, în conformitate cu acestea, s‑au impus noi metode de predare, evaluare şi promovare. Cu alte cuvinte, ceea ce vedem noi, manualele, reprezintă un rezultat al schimbării premisei majore. De acolo trebuie să începem pentru a schimba sensul acestui pervers silogism, ale cărui concluzii nu pot fi decât ruina şi ticăloşirea României.
Scopul învăţământului clasic românesc, de la Spiru Haret citire, era acesta: „Sistemul şcolar al unei ţări trebuie să fie oglinda fidelă a trebuinţelor, aspiraţiunilor şi caracterului naţional al poporului care o locuieşte”. Spiru Haret spunea că învăţământul e „chemat să îndeplinească un întreit scop”: „să formeze buni cetăţeni”, „să procure tuturor tinerilor fondul de cunoştinţe care este indispensabil oricărui om în viaţă, fără osebire de treaptă socială”, „să formeze contingente pentru toate carierele cari sunt necesare pentru viaţa completă şi armonică a statului”. Învăţământul, nota el, „ca să fie desăvârşit, trebuie să se îngrijească nu numai a cultiva spiritul, înavuţindu‑l cu cunoştinţe multe, dar a cultiva şi inima, a forma caracterul, a face, în fine, ceea ce se numeşte educaţiunea tinerimei”. Aceste principii au ghidat explicit învăţământul românesc până în 1945 şi, implicit, până în 1989.
Prin comparaţie, Legea Educaţiei (1/2011), în vigoare astăzi, defineşte scopul învăţământului astfel: „Misiunea asumată de lege este de formare, prin educaţie, a infrastructurii mentale a societăţii româneşti, în acord cu noile cerinţe, derivate din statutul României de ţară membră a Uniunii Europene şi din funcţionarea în contextul globalizării, şi de generare sustenabilă a unei resurse umane naţionale înalt competitive, capabilă să funcţioneze eficient în societatea actuală şi viitoare”. Prin urmare, reforma sistemică a însemnat trecerea de la un ideal al învăţământului care avea în vedere formarea culturii generale, bază absolut necesară a oricărei specializări, şi cultivarea conştiinţei naţionale şi a comportamentului civilizat, la un sistem de învăţământ menit a produce „resursă umană” pentru piaţa globală a muncii.
Iată însă cum sună Legea CXC din 2011 asupra Educaţiei Publice Naţionale din Ungaria. Vorbim, aşadar, de acelaşi an, 2011. Iată primele paragrafe, adică declaraţia de principii care constituie premisa majoră a învăţământului din Ungaria: „Parlamentul, căutând să combine nobilele tradiţii ale educaţiei din Ungaria cu posibilităţile viitorului, fiind chezaş al ridicării naţiei, în scopul instrucţiei patriotice şi al educaţiei de calitate pentru viitoarele generaţii, pentru a asigura punerea în practică a dreptului la educaţie aşa cum este el prevăzut în Constituţie, pentru a pune în practică dreptul minorităţilor la învăţământ în limba maternă, pentru a stabili drepturile şi obligaţiile celor care iau parte la învăţământul public şi pentru a controla şi opera un sistem public de educaţie care procură cunoştinţe la zi, adoptă următoarea lege:
- Scopul şi Principiile Legii
Secţiunea 1
(1) Scopul Legii este de a crea un sistem public de educaţie care să contribuie la armonioasa dezvoltare mintală, fizică şi intelectuală a copiilor şi tinerilor prin dezvoltarea deliberată a îndemânărilor, abilităţilor, cunoştinţelor, aptitudinilor, caracteristicilor emoţionale şi voliţionale şi educaţiei culturale corespunzătoare vârstei lor, pentru a educa astfel adulţi şi cetăţeni responsabili care sunt virtuoşi şi care sunt capabili să stea pe picioarele lor şi să‑şi atingă scopurile în viaţă în vreme ce armonizează interesele lor private cu cele ale ţării. Obiectivul principal al Legii este acela de a împiedica creşterea polarizării sociale şi de a promova talentul cu ajutorul educaţiei.
(2) Educaţia publică este un serviciu public care stabileşte condiţiile pentru dezvoltarea pe termen lung a societăţii ungare în interesul generaţiilor care vin şi ale cărui plan general şi garanţii vor fi asigurate de către Stat. Întregul sistem de educaţie publică este bazat pe cunoaştere, dreptate, ordine, libertate, cinste, pe valorile morale şi intelectuale ale solidarităţii, tratamentului egal şi educaţiei pentru dezvoltare sustenabilă şi un stil de viaţă sănătos. Educaţia publică va sluji în toate privinţele binele obştesc şi obiectivele private care respectă drepturile celorlalţi”.
Iată şi preambulul Legii educaţiei din Polonia, din 14 decembrie 2016. Care e scopul educaţiei publice: „Educaţia în Republica Polonă este un bun comun al întregii societăţi; este ghidată de principiile cuprinse în Constituţia Republicii Polone, dreptul polonez, precum şi indicaţiile conţinute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice şi Convenţia privind drepturile copilului. Predarea şi educaţia – bazate pe respectarea sistemului creştin de valori – au ca bază principii etice universale. Educaţia serveşte la dezvoltarea în rândul tinerilor a simţului responsabilităţii, dragostei de patrie şi a respectului pentru patrimoniul cultural al Poloniei, ca şi pentru valorile culturale ale Europei şi ale lumii. Şcoala trebuie să asigure toate condiţiile necesare pentru dezvoltarea elevilor, să‑i pregătească pentru responsabilităţile familiale şi civice pe baza principiilor solidaritate, democraţie, toleranţă, justiţie şi libertate”.
Prin comparaţie cu legea noastră, legile din Polonia şi Ungaria vorbesc de patrie, familie, de naţiune şi de creştinism, de interesul obştesc, de nobilele tradiţii ale învăţământului (pe care le avem şi noi). La noi se vorbeşte despre „formarea infrastructurii mentale a societăţii româneşti, în acord cu noile cerinţe, derivate din statutul României de ţară membră a Uniunii Europene şi din funcţionarea în contextul globalizării, şi de generare sustenabilă a unei resurse umane naţionale înalt competitive”. E o lege pentru iobagi, care ne leagă nu de glie, ci de trotuarele şi noroaiele infecte ale periferiilor globale. E o lege pentru sclavii de pe plantaţiile de arbori de cauciuc sau de trestie de zahăr. Forţa politică românească în stare să înţeleagă implicaţiile dezastruoase ale actualei legi a educaţiei şi capabilă să restaureze învăţământul românesc pe făgaşul lui normal, eroic şi nobil, va binemerita nu doar voturi, ci şi un loc în istoria României.
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Mircea Platon
