Multe titluri merită reţinute şi regăsite în repertoriul obişnuit al cinematografelor, pe care sperăm să le frecventăm asiduu după ce coşmarul pandemiei va fi trecut…
Rostită la începutul ediţiei cu numărul 65 a Festivalului Internaţional al Filmului de la Valladolid (SEMINCI, pe scurt), sintagma aceasta, „sala de cinema – cel mai sigur loc”, are şi valoare de declaraţie de intenţii, dar şi de constatare realistă. Pentru ca festivalul iniţiat cu mulţi ani în urmă „să depăşească incertitudinile pandemiei cu cel mai bun cinema de autor şi cu toate măsurile de siguranţă respectate” (conform declaraţiei directorului Javier Angulo) s‑au mobilizat nu numai foarte dedicata echipă, ci şi autorităţile şi locuitorii oraşului lui Cervantes. Toate locurile puse la dispoziţie (nici jumătate din cele disponibile în vremuri normale) au fost ocupate, conferinţele de presă şi întâlnirile profesioniştilor s‑au ţinut conform programării, cu o mică ajustare de o oră pentru adaptarea, din mers, la noua interdicţie a circulaţiei nocturne. Spectatorilor li s‑a dat şansa să ajungă acasă până la ora 22.00, dar cu satisfacţia de a fi văzut filme recente, înnoitoare şi curajoase de pe toate meridianele, dintr‑o selecţie superioară anului trecut, după aprecierea jurnaliştilor.
Apreciez gluma unui comentator care spunea că SEMINCI refuză să iasă la pensie la 65 de ani tocmai pentru că am putut participa la multe ediţii anterioare ale acestui festival care privilegiază
conţinutul în defavoarea glamourului şi a contribuit consistent la formarea unei cinefilii admirabile în rândul publicului şi al profesioniştilor dedicaţi cinematografului. Aici şi‑au consolidat prestigiul, prin prezenţa în palmares, regizori marcanţi precum danezul Lars von Trier, francezul Robert Guedigian, iranianul Abbas Kiarostami, sârbul Goran Paskaljevic. Cel din urmă a fost, de altfel, comemorat, printr‑o proiecţie ce a marcat recenta sa dispariţie.
Dintre subtilele semne ale declarării intenţiilor festivalului am apreciat şi înlocuirea covorului roşu cu unul verde, pe care pot călca şi muritorii de rând, nu numai vedetele. Chiar dacă la această ediţie au ajuns mai puţini cineaşti străini, reţinuţi de restricţiile din ţările lor, festivalul a reuşit performanţa de a rămâne „prezenţial”, evitând să se mute în spaţiul virtual, recuperând cât mai mult din esenţa acestor manifestări cinematografice, concepute ca locuri de întâlnire preferenţiale pentru industrie, profesie şi comerţ.
Mi s‑a părut admirabilă mobilizarea breslelor cinematografice din Spania, care au ţinut să‑şi exprime sprijinul pentru eforturile festivalului, care, de altfel, oferă un vizibil context de afirmare a cauzelor comune. Cu masca pe faţă, au reuşit totuşi să transmită bucuria şi mândria de a fi primit, anul acesta, Premiul „Spicul de Onoare” pentru întreaga activitate, regizorii Julio Medem (Veveriţa roşie, Lucia şi sexul) şi Gracia Querejeta (Ultima călătorie a lui Robert Rylands, 15 ani şi o lună) şi actorii Javier Camara (Hable con ella, Torente, serialul Noul papă) şi Maria Galiana (Belle Epoque, Solas). Premiată cu un „Spic” onorific a fost şi regizoarea Isabel Coixet (Viaţa secretă a cuvintelor, Librăria), care a prezentat, în gala de deschidere, noul ei film vorbit în limba engleză Zăpada din Benidorm. Au luat parte „prezenţial” cei mai mulţi dintre cineaştii spanioli selectaţi în diversele secţiuni ale festivalului (Selecţia oficială, Punto de encuentro, Tiempo de historia, Spanish Cinema, Doc España etc). În plus, SEMINCI nu a renunţat la evenimentele care sporesc coeziunea mediului cinematografic şi a organizat Întâlnirea femeilor‑regizor, precum şi Întâlnirea anuală a distribuitorilor din Spania, pentru a se găsi căi de intrare a filmelor independente şi de autor pe piaţa spaniolă. De asemenea, la întâlnirile profesioniştilor filmului, s‑a discutat despre rolul important al festivalurilor în aceste momente.
Selecţia diferitelor secţiuni a arătat, într‑adevăr, anul acesta, cât de conştienţi sunt organizatorii de rolul festivalului de a promova producţiile cu adevărat relevante din peisajul cinematografic internaţional, favorizând căutările înnoitoare (mai ales în secţiunea Punto de encuentro, destinată cineaştilor la primul sau al doilea film) sau propunând evaluarea unor momente înnoitoare din trecutul cinematografului (anul acesta prin focusul asupra Free Cinemaului britanic).
Palmaresul ediţiei 2020 pune în valoare filme venite din zone cinematografice mai puţin cunoscute, titluri care, graţie premiului de la SEMINCI, ar putea să ajungă pe marile ecrane din Spania şi nu numai. Marele Premiu „Spicul de aur” a fost câştigat de lungmetrajul maghiar Pregătiri pentru a fi împreună pentru o perioadă de timp necunoscută semnat de Lili Molnár, una dintre cele şase femei cineaste care au reuşit să cucerească acest trofeu în cei 65 de ani de existenţă ai Festivalului de la Valladolid. Este un film misterios şi moderat sentimental despre o doctoriţă cu o carieră strălucitoare la New York, dar care se decide să se întoarcă în Ungaria natală după ce se înamorează de un medic budapestan venit la o conferinţă în Statele Unite. Premisele realiste ale story‑ului se disipează atunci când eroina, venită la Budapesta, nu este recunoscută de doctorul care‑i schimbă viaţa (amintind de povestea din Anul trecut la Marienbaad de Alain Resnais), dar se obstinează să‑l cunoască mai bine şi să‑l (re)cucerească. Cineasta maghiară a fost recompensată şi cu Premiul pentru debut, în timp ce actriţa protagonistă, Natasha Stark, a câştigat Premiul pentru rol feminin. Se pare că filmele despre iubiri ciudate au fost preferatele juriului în acest an, lucru confirmat şi de atribuirea Premiului „Spicul de argint” dramei Gaza, mon amour, semnată de gemenii palestinieni Arab şi Tarzan Nasser, despre un pescar înamorat fără speranţă de o croitoreasă şi despre felul cum se schimbă viaţa acestuia după ce descoperă o străveche statuie a lui Apollo. Regăsim în palmares acest titlu şi la categoria Cel mai bun scenariu.
La categoria Cel mai bun regizor juriul a acordat premiul ex aequo unor cineaşti cu obiective şi stiluri foarte diferite: cineastul care semnează cu pseudonimul Aurel a fost premiat pentru Josep, un
documentar de animaţie despre un desenator spaniol deţinut în lagăr în timpul Războiului civil din Spania, iar slovacul Ivan Ostrochovsky a primit acelaşi trofeu pentru Slujitorii, o coproducţie Slovacia‑România‑Republica Cehă care evocă şantajul practicat de poliţia secretă asupra preoţilor bisericii catolice în timpul comunismului. Un film în care se remarcă din nou prestanţa şi talentul actorului nostru Vlad Ivanov.
Din palmares mai merită reţinut lungmetrajul iranian Regula celor 180 de grade de Farnoosh Samadi, desemnat Cel mai bun film al secţiunii Punto de encuentro, sau pelicula compatriotului său Mohammad Rasoulof, There is no evil, distins cu o Menţiune specială. Din selecţie nu au lipsit nici filmele americane, producţii independente foarte atractive, precum Mainstream, o satiră a obsesiei reţelelor de socializare semnată de Gia Coppola, nepoata celebrului Francis Ford Coppola, sau Sweet Things, evocare a graţiei copilăriei semnată de Alexander Rockwell. Multe titluri merită reţinute şi regăsite în repertoriul obişnuit al cinematografelor, pe care sperăm să le frecventăm asiduu după ce coşmarul pandemiei va fi trecut.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
