„Mi‑am imaginat întotdeauna Paradisul ca un fel de bibliotecă.”
Jorge Luis Borges
Oare mai avem, azi, timp pentru cărţi? „Caracterul eonului în care trăim (…) se defineşte prin pierderea în cea mai mare măsură a timpului adevărat” constata istoricul de artă Hans Sedlmayr, reluând filonul filosofic orientalist ce teoretiza dificultatea omului de a‑şi trăi pe deplin prezentul, prins între două himere: amintirea trecutului dispărut şi prefigurarea viitorului incert. O operă de artă poate relativiza timpul, îl poate face reversibil, sau îl poate suspenda, instituind, în miezul lui veşnic fugitiv, inserţii de eternitate. „Mai corect este însă să vorbim despre eliberarea de timp a operei de artă (…). Pentru cel ce trăieşte o operă de artă este cert faptul că apare o nouă dimensiune, suplimentară, a temporalităţii, o durată în care, indiferent de dimensiunea sa temporală, fiecare clipă, oricât de trecătoare, are atributul eternităţii” – explica Sedlmayr. Cuvintele sale inspirate pot traduce perfect nu doar relaţia cu opera pictată, dar şi mirajul lecturii, calmul, starea de spirit specială în care cartea scrisă transpune pe cititorul ce îşi transgresează, prin intermediul ei, momentul personal, intrând în noua deschidere dimensională universalizantă, inaugurată prin artă, în general – o deschidere pe care autorul citat o considera nu doar de nivel psihologic, ci mai ales ontică, existenţială. Regăsim această conjunctură de echilibru vecină cu beatitudinea surprinsă în câteva lucrări din patrimoniul Pinacotecii MMB, iar repetitivitatea subiectului (prezent în istoria picturii, de la medievalele reprezentări ale Sfântului Ieronim la modernele femei
visând în faţa cărţilor deschise, ale lui Matisse, de pildă) denotă interesul stârnit de tema Lecturii în rândul pictorilor, prin expresivitatea liniştii instaurate graţie actului privilegiat al cititului.
Grafice ori picturale, tradiţionaliste sau inovative, lucrările din seria dedicată lecturii au un farmec aparte. Ion Musceleanu ţese o luminozitate specială, elaborată de el după „reţetele” sufleteşti decelabile în tot cuprinsul operei ce i se datorează; un întreg climat cromatic există în jurul personajului său nimbat emoţional de o atmosferă animată prin complicitatea coloristică a elementelor prezente, surprinse în dialogul complementarelor dominante – orange‑albastru – mult îndrăgite de pictor. Gheorghe Spiridon, mai cerebral, sintetic, prelucrează, matissian, scenografia epurată ce gravitează în jurul aceloraşi complementare albastru‑orange, susţinute de câmpul generos, alb, al mesei cu suprafaţa ritmată prin motivul geometric înrudit cu acela al spătarului scaunului înalt. Gheorghe Ionescu alege un amplasament inedit: un colţ răcoros de grădină, sugestiv ca un cadru de film, străjuit de pomi firavi, sub corolele răzleţe ale cărora două personaje par pierdute în cine ştie ce fire narative descoperite printre pagini.
Pictură şi literatură au cunoscut, în istorie, o relaţie de biunivocitate: Denis Diderot recunoştea că este pe atât de folositor pictorului să citească pe cât îi este scriitorului să contemple picturi, şi nu arareori diverşi autori au practicat ambele arte. Leonardo da Vinci, odinioară, prins în jocul ierarhiei valorilor (pornit, spun istoricii, încă din Antichitate şi reînsufleţit în Renaştere), pleda pentru primatul picturii asupra poeziei. Modernitatea utilitaristă a tins să le surclaseze, nediscriminatoriu, pe ambele, trecându‑le într‑un plan secund, al componentelor dispensabile traiului de zi cu zi: Ce e mai util, – întreba, tendenţios, personajul dostoievskian Piotr Stepanovici Verhovenski, din magistralul roman Demonii – „Shakespeare sau o pereche de cizme? Rafael sau un bidon cu gaz?” Privind, panoramic şi retrospectiv, tensiunile veacului trecut, ne apare evident că Raffael nu exclude bidoanele cu gaz, nici Shakespeare – perechile de cizme. Italia se defineşte prin Raffael, nu prin bidoane cu gaz; Anglia se afirmă pe sine, în Lume, prin Shakespeare, nu prin perechi de cizme: ce ar fi Anglia, fără Shakespeare? O grămadă de perechi de cizme? Sau Italia, fără Raffael? Un morman de bidoane cu gaz? (Piotr Verhovenski nu cunoştea anecdota despre Eminescu, cel ce-i prefera pe Goethe şi Heine, în loc de ghete şi haine)…
Contemporaneitatea imediată exaltă, sub constrângerile cantităţilor necesare, virtuţile multiplicărilor de orice fel, iar devalorizarea a devenit o operaţiune anodină, benignă, la ordinea zilei. Totuşi, în faţa omului cibernetizat stau aceleaşi probleme identitare, de conştiinţă, iar preceptele ştiute încă din Antichitate ne sugerează că body building nu prea face doi bani fără mind building. Câtă vreme inteligenţa (care nu este un dat, ci o construcţie în permanentă reconfigurare de sine) rămâne esenţială în definiţia omului, lectura va continua să‑şi joace rolul de activitate vitală, în cadrul beneficiilor curative, salvatoare, aduse de arte. Străbaterea şirurilor de cuvinte, în căutarea sensurilor, va continua să fie utilă cât timp va exista umanitatea susţinută prin gândire; doar estetica decorului ar putea să se modifice, tihna interioarelor de altădată va fi, probabil, reconfigurată prin mobilier bionic, în locul grădinilor vor răsări înfloritoare parcări, iar foşnetul paginilor din hârtie pătate de tuş tipografic va fi înlocuit cu răpăieli discrete pe touch‑screen‑uri. Consolator, doritorii vor putea regăsi timpul (deşi) trecut, eternizat (totuşi) pe cartoanele şi pânzele pictate, păstrate în patrimoniul Pinacotecii MMB.
■ Muzeograf, Secţia Artă, Muzeul Municipiului Bucureşti
Liana Ivan‑Ghilia
