Hilda Doolittle (1886 – 1961), sau „H.D.”, a fost o poetă modernistă şi traducătoare din greaca antică. A experimentat cu diverse genuri literare, dar este cel mai cunoscută pentru participarea sa în mişcarea imagistă, şi mai târziu vorticistă. Ambele curente, preocupate de dinamismul limbajului poetic în cadrul modernismului timpuriu, au fost concepute de Ezra Pound. Cei doi au avut o relaţie: Pound i‑a dedicate Hildei Hilda’s Book („Cartea Hildei”), un scurt volum de poezii de dragoste, declarând‑o muza sa ‑ dar Doolittle avea să devină ea însăşi o voce poetică răsunătoare.
Poemul „Euridice” a fost publicat în 1917, fiind primul poem în stilul elenic care avea să caracterizeze o parte din poezia Hildei. Considerat de mulţi critici ca fiind o afirmare a identităţii feminine, poemul estetico‑tactil „Euridice” reprezintă într‑adevăr o schimbare de perspectivă şi o mişcare către un rol activ pentru femeia cândva convenţional pasivă a trecutului: povestea aici începe după punctul în care se termină mitul antic. Poemul poate fi înţeles şi prin prismă biografică: fratele Hildei decedase pe front în Primul Război Mondial, iar Hilda s‑a despărţit de soţul ei, scriitorul modernist Richard Aldington, care o înşelase, cam în aceeaşi perioadă. Astfel, prin imagini colorate şi limbaj precis, poeta se exprimă ca femeie rănită, dar puternică, şi care recunoaşte într‑un final necesitatea biruinţei împotriva propriei condiţii de izolare prin sublimare. Text original: https://www.poetry foundation.org/ poems/ 51869/eurydice‑56d22fe6d049d. Collected Poems
1912‑1944 (New Directions Publishing Corporation, 1982)
Euridice
H.D. (Hilda Doolittle)
I.
Aşadar, tu m‑ai măturat
pe mine, eu care aş fi putut umbla cu sufletele vii
peste pământ,
eu care aş fi putut dormi printre florile vii
în sfârşit;
aşadar, pentru aroganţa ta
şi pentru cruzimea ta,
eu sunt măturată
acolo unde picură lichenii morţi
zgură moartă pe muşchi de cenuşă;
aşadar, pentru aroganţa ta,
sunt în sfârşit frântă,
eu care am trăit inconştientă,
care am fost aproape uitată;
dacă m‑ai fi lăsat să aştept
nepăsarea mea ar fi devenit
pace,
dacă m‑ai fi lăsat să mă odihnesc cu morţii,
eu aş fi uitat trecutul
şi te‑aş fi uitat pe tine.
II.
Aici numai flacără pe flacără
şi negru printre scânteii roşii,
fâşii de negru şi de lumină
devenite incolore,
de ce te‑ai întors,
pentru ca iadul să devină din nou locuit
de mine, aşadar,
eu cea măturată în nefiinţă?
de ce ai privit înapoi?
de ce ai ezitat o clipă?
de ce ţi‑ai întors chipul,
prins de flacăra lumii de sus,
asupra chipului meu?
ce anume mi‑a străbătut chipul
cu lumina din chipul tău
şi din privirea ta?
ce anume ai văzut în chipul meu?
lumina chipului tău,
focul propriei tale prezenţe?
Ce avea de oferit chipul meu
Dincolo de reflexul pământului,
culoarea zambilei
smulsă din fisura crudă a pietrei
unde lovise lumina,
şi culoarea brânduşelor albastre
şi lucioasa suprafaţă a brânduşelor de aur
şi de floarea vântului,
rapidă în vene precum fulgerul
şi tot atât de albă.
III.
Şofran de la franja pământului,
şofran sălbatic care s‑a îndoit
peste colţul ascuţit al pământului,
toate florile care au tăiat prin pământ,
toate, toate florile sunt pierdute;
totul este pierdut,
totul este tras cu linii negre,
negru pe negru,
şi mai înfiorător decât negrul,
această lumină incoloră.
IV.
Franjă peste franjă
de brânduşe albastre,
brânduşe, înzidite de propriul albastru,
albastrul acelei lumi de sus,
albastrul adâncimii peste adâncimea de flori,
pierdută;
flori,
dacă cândva le‑aş fi putut trage în mine,
câte să îmi fie de ajuns,
mai multe decât pământul,
chiar decât a lumii de sus,
ar fi trecut cu mine
sub pământ;
dacă aş fi putut prinde din lumea de sus
toate florile pământului,
dacă cândva aş fi putut trage în mine
foarte auritele brânduşe
şi roşul,
şi foarte auritele inimi ale primului şofran,
toată masa aurită,
toată extraordinara mireasmă,
aş fi putut îndrăzni pierderea.
V.
Aşadar, pentru aroganţa ta
şi pentru cruzimea ta,
eu am pierdut pământul
şi florile pământului,
şi sufletele vii deasupra pământului,
şi pe tine, tu care ai trecut dincolo de lumină
şi care ai atins
crud;
tu care ai propria ta lumină,
care îţi eşti în sine prezenţă,
care nu ai nevoie de vreo prezenţă;
şi cu toată aroganţa ta
şi privirea ta,
eu îţi spun:
o asemenea pierdere nu este pierdere,
o asemenea teroare, asemenea rotocoale şi toroane şi capcane
de negru,
asemenea teroare
nu este pierdere;
iadul nu este cu nimic mai rău decât pământul tău
lumea de sus,
iadul nu este cu nimic mai rău,
nu, nici florile tale,
nici venele tale de lumină,
nici prezenţa ta
nu sunt o pierdere;
iadul meu nu este cu nimic mai rău decât al tău,
deşi tu treci printre flori şi vorbeşti
cu spiritele deasupra pământului.
VI.
În faţa negrului
eu am mai multă fervoare
decât ai tu în toată splendoarea acelui loc,
în faţă întunericului
şi griului desăvârşit
eu am mai multă lumină;
şi florile,
dacă ar fi să îţi spun,
te‑ai întoarce din propriile tale căi fixe
către iad,
te‑ai întoarce din nou şi ai privi înapoi,
iar eu m‑aş scufunda într‑un loc
chiar mai îngrozitor decât acesta.
VII.
Am cel puţin florile sinelui meu
şi gândurile mele, niciun zeu
nu poate lua acest lucru;
am fervoarea sinelui meu ca prezenţă
şi propriul spirit ca lumină;
iar spiritul meu cu pierderea sa
ştie acest lucru;
deşi sunt mică în faţa negrului,
mică în faţa pietrelor informe,
iadul va trebui să se spargă înainte să fiu eu pierdută;
înainte să fiu eu pierdută,
iadul va trebui să se deschidă ca un trandafir roşu
ca morţii să treacă.
Prezentare şi traducere de Andreea Iulia Scridon
