Avem nenumărate informaţii despre cetăţile şi fortificaţiile din perioada Imperiului Roman, mai ales pentru că foarte multe s‑au şi conservat. Totuşi o mare parte a populaţiei locuia şi îşi desfăşura activitatea de zi cu zi în mediul rural, fie că ne referim la villae rusticae de pe marile proprietăţi, fie la aşezări organizate. Acestea din urmă purtau nume diferite, în funcţie de statutul administrativ, principale forme cunoscute sunt vici şi loci.
Cel mai simplu explicat, aşezările de tip vicus şi pagus reprezintă opusul oraşelor; acestea nu au aceleaşi drepturi (ius civitatis) şi zid de incintă, pot însă avea o autonomie efectivă. Uneori termenul de vicus poate desemna şi un cartier dintr‑un oraş sau poate beneficia de un statut cvasi‑ sau pre‑municipal. Locuitorii sunt cel mai adesea oameni liberi numiţi vicani, consistents şi conduşi, de obicei, de un magister, rareori de doi magistri şi quaestores. Principalele categorii sociale erau formate din veterani (incolae), cetăţeni romani, elite ale altor etnii rezidente, deţinătoare de pământ, dar acolo trăiau şi locuitorii de baştină, ingenui = peregrini, pentru care primii reprezentau consistentes. Veteranii erau singurii scutiţi de plata impozitului funciar.
Aşezările indigene, de tip locus, se aflau în afara ariei citadine parcelate, teritoriul acestora fiind considerat un apendice al oraşului. În plus, membrii acestor loci erau consideraţi deditici şi obligaţi la achitarea celor mai grele impozite, pe lângă cel funciar, percepute de autorităţile citadine. Loci nu aveau magistraţi proprii, fiind conduse doar de un princeps loci.
În cazul României, referindu‑ne doar la o parte a teritoriului Dobrogei de astăzi – parte din provinciile romane Moesia Inferior şi apoi Scythia Minor, sunt atestate 43 de astfel de structuri rurale: vicus Petra, vicus Novus în teritoriul (L)ibidei; vicus Quintionis (sunt atestaţi şi bessi), vicus Secundini, vicus Celeris, vicus Arcidava, vicus Buteridava, vicus V…, vici C…cos şi Parsal..., vicus anonim în teritoriul Histriei; vicus Turris Muca…, vicus Clementianensis, vicus Narcissianus, vicus Sc…iar în teritoriul tomitan; vicus I Vrb(iin)… în teritoriul cetăţii Aegyssus; vicus Vergobrittiani la Beroe‑Cius; vicus Vlmetum, vicus Scenopesis, vicus Hi…, două vici anonime în teritoriul capidavens; un vicus anomin la Tropaeum Traiani; un alt vicus anonim în teritoriul de la Durostorum; vicus Amlaidina în teritoriul cetăţii Callatis; vicus Saprisara, vici Bres…, Dizerpera şi Zinesdina Maior pe teritoriul cetăţii Nicopolis ad Istrum; vicus Siamanus în teritoriul coloniei Oescus. Vici neidentificate în teren şi neatribuite administrativ mai sunt vicus Bapeni şi vicus Carporum. Aşezările de tip locus atestate sunt: Aslobodina, Sardes pe teritoriul callatian; comunitatea condusă de Caius Iulius Quadratus pe teritoriul capidavens; comunitatea condusă de Marcus Atius Firmus şi comunitatea condusă de un principe Zudecius (ambii conducători au soţii cu nume romane) pe teritoriul oraşului Tomis; comunitatea condusă de Antonius Zinenis în teritoriul Tropaeum Traiani; comunitatea locus Subiati.
În listele lui Procopius, din perioada iustiniană, sunt menţionate aşezări ce încă nu au fost identificate, dar nici nu apar în alte surse ale vremii: Praeidis, Pauli Mandra, Adina, Grapsum, Residina, Bassidina, Beledina, Diniscarta, Robusta, Montereginae, Beci (Becae), Maurouallis, Tigra.
Arheologia îşi aduce propria contribuţie la documentarea vieţii rurale din epoca romană. Una dintre cele bine documentate aşezări este în localitatea Teliţa din judeţul Tulcea, pe cursul inferior al pârâului Teliţa, într‑o zonă deluroasă, cercetată arheologic în anii 1987‑1988. Aşezarea a cunoscut o locuire neîntreruptă din secolul I până în secolul al IV‑lea, cu extinderea maximă în epoca romano‑bizantină, ajungând să ocupe o suprafaţă estimată la 42 ha. Cronologia a fost stabilită pe baza descoperirilor monetare, cu o întrerupere a circulaţiei monetare la mijlocul secolului al III‑lea, ca urmare a sosirii barbarilor de la Dunărea de Jos din această perioadă. Circulaţia monetară este reluată în timpul împăratului Aurelian şi se intensifică începând cu domnia împăratului Diocleţian şi apoi a împăratului Constantin cel Mare. Urmele de locuire romano‑bizantine se observă peste un strat de nivelare din epoca timpurie, iar planimetria locuinţelor se aseamănă cu cea a locuinţelor din alt vicus de la Valea Slavelor, aproape de Slava Rusă, cercetat în anul 1987.
Mai spre sud, în teritoriul cetăţii Histria, la Istria Sat au fost identificate şase zone din perioada romano‑bizantină, dar şi apeductele ce aprovizionau cetatea Histria. Tot în teritoriul histrian a fost cercetată o mică aşezare rurală, în punctul Histria β, cu o stratigrafie complexă, începând cu secolele II‑III şi până în a doua jumătate a secolului al IV‑lea. Materialele recuperate au arătat şi prezenţa unei populaţii getice, iar numeroasele fragmente osteologice trimit spre ipoteza unei aşezări pastorale. Aşezarea de la Fântânele a fost cercetată arheologic de Vasile Canarache, apoi de Alexandru Suceveanu (1973‑1983), datată în secolele II‑III, dar se pare că au fost descoperite şi fragmente ceramice specifice secolelor IV‑VI, ce ar putea indica faptul că locuirea a continuat la sud de zona cercetată. În această zonă de sud a satului au fost identificate arheologic cinci locuinţe, 11 au fost identificate aerofotogrametric, toate înşirate de o parte şi cealaltă a unui curs de apă. Printre aşezările rurale menţionate în epoca timpurie se numără şi un tip deosebit, comunităţile de veterani romani, două dintre acestea atestate epigrafic în teritoriul histrian (CIL III, 14442; ISM I, 138). Cea mai recentă cercetare arheologică se desfăşoară în punctul Acic Suhat, pe malul lacului Goloviţa, unde au fost identificate urmele unei aşezări din perioada secolelor II‑IV p.Chr. şi este cercetată arheologic integral o clădire cu mai multe spaţii locuibile.
În epoca romană târzie, numărul aşezărilor rurale pare să scadă, o cauză principală fiind invaziile şi raidurile populaţiilor barbare. Comunităţile rurale deschise se mută în locuri fortificate, adesea în zone înalte sau în apropiere de centrele unde se pot refugia în caz de pericol, după cum s‑a observat arheologic în Italia, Asia Minor, Grecia. De la Zosimus aflăm că atunci când un grup de „sciţi” şi‑a început raidurile, locuitorii coastei Mării Negre s‑au mutat în zonele înalte din teritoriu (1.32). Palladius scrie că locuinţa propriu‑zisă a proprietarului rural se numea praetorium (Op.Agr.1.7), termen sinonim cu cel de villa, dar cu o anumită valenţă militară clară ce poate susţine ipoteza că aceste edificii beneficiau de fortificaţii.
Cu toate acestea, aflăm din textul lui Ammianus Marcelinus că lumea rurală din secolul IV era împărţită în aşezări de tip villa şi ferme, mai precis proprietăţi mari, fundi, pe teritoriul cărora se dezvoltau comunităţi rurale. El oferă mai multe exemple de astfel de proprietăţi, cea a lui Apollinar din Antiohia (14.9.8), villa Hucumbra din apropiere de Tigris, ce hrănise armata împăratului Iulian (25.1.4). Un exemplu foarte interesant este villa descoperită tot de armata împăratului Iulian în teritoriul alamanilor de dincolo de Rin şi ocupată de aceştia (17.1.7).
Un latifundiar putea deţine chiar mai multe sate (Chrysostom, In Acta apost. Hom.,18.4.) şi cel mai probabil făcea parte din aristocraţie sau din rândurile Bisericii (Libanius Or. 47.11; 4.; Cronica Siriacă a lui Zaharia din Mitylene, 165; Viaţa Sf. Theodor din Sykeon, 75.19–20). Paulinus din Pella este un astfel de mare proprietar de terenuri din mai multe provincii şi recunoaşte că nu le‑a vizitat niciodată pe cele din Achaea şi din Epir (Euch. 413–19). Aceeaşi confesiune o face şi Symmachus în legătură cu proprietăţile sale (2.30 si 6.66).
Alţi doi autori antici, Theodoret (Phil.Hist.17.3) şi Libanius (Or. 47.4), descriu aşezările rurale din estul Mediteranei ca fiind comunităţi formate din mari proprietari, diferite de cele deţinute şi conduse de un singur proprietar, situaţie menţionată în secolul al VI‑lea şi de Iosephus în Viaţa lui Theodoret din Sykeon (75), de această dată satele fiind deţinute de biserică. În Occident, dacă urmărim Tabula Peutingeriana, se observă un număr mare de vici ce pot fi legaţi de proprietăţi individuale (vicus Aureli, Iuliani, Valeriani etc.) sau care aparţineau statului. Pentru muncă erau folosiţi coloni, dar şi lucrători angajaţi pe perioade determinate pentru munci specifice, iar veniturile proveneau din comercializarea produselor în pieţele regionale. Valoarea unei astfel de proprietăţi depindea de potenţialul de exploatare şi veniturile pe care le putea genera.
Există şi alte texte literare care vorbesc mai detaliat despre lumea rurală în secolul al V‑lea. Unul dintre acestea, De Suo Reditu, îi aparţine lui Rutilius Namatianus. Autorul descrie o călătorie din Roma către proprietăţile din Gallia, iar în drumul său menţionează oraşe încă înfloritoare, villae prospere, festivaluri rurale, dar şi drumurile periculoase din cauza hoţilor (De Suo reditu). Alte pasaje relevante sunt extrase din scrisorile lui Sidonius Apollinaris, din care reiese că villae din Gallia erau încă funcţionale şi prospere. El descrie în detaliu villa somptuoasă în care locuieşte pe proprietatea Avitacum din Alpi, dar şi păşunile bogate pline de cirezi şi păstori. Se pare că Sidonius nu aprecia viaţa la ţară pe termen lung; într‑una din scrisori face un apel către prietenul său, Eutropius, să se întoarcă de pe proprietatea sa, iar faptul că acesta era atât de preocupat cu administrarea ei nu putea fi considerat o îndeletnicire demnă de statutul lui. Totuşi, într‑o altă scrisoare mai târzie adresată unui alt prieten, Domitius, elogiază frumuseţea vieţii la ţară şi îi face şi o invitaţie pe proprietatea sa, Avitacum. O a treia scrisoare menţionează o proprietate rurală, villa deţinută de Maximus, funcţionar palatin, dar şi preot al comunităţii rurale. De această dată episcopul insistă pe lipsa de lux afişată în casa funcţionarului, opţiune ce ţine mai mult de personalitatea şi credinţa acestuia, fără a avea vreo legătură cu starea economică a proprietăţii. Sidonius povesteşte cum invitaţii beneficiau de un meniu bogat, de la care Maximus se abţinea, dar casa şi animalele erau zilnic îngrijite de servitori şi clienţi.
Imaginea lumii rurale este dificil de conturat în câteva pagini, la fel cum este oricare alt aspect complex al antichităţii. Chiar dacă am enumerat doar câţiva, sunt numeroşi alţi autori antici care descriu detaliat teme legate de agricultură, organizarea fermelor, creşterea animalelor (de exemplu, Cato, Columella, Marcus Terentius Varro). Din perspectivă arheologică, prin comparaţie cu arheologia urbanismului antic, cea dedicată cercetării lumii rurale a fost mai puţin privilegiată, aceasta şi din cauza lipsei monumentalităţii construcţiilor antice, dar şi a stării precare de conservare a vestigiilor. Cu toate acestea, informaţiile oferite de arheologie le completează pe cele scrise, de multe ori oferind noi date despre organizare, arhitectură, economie locală şi, nu în ultimul rând, despre oamenii care au locuit în villae şi sate.
■ Arheolog, muzeograf
Alina Streinu
