Sculptorul şi gânditorul Constantin Brâncuşi (1876‑1957) este pentru toate timpurile unul dintre cei mai remarcabili creatori şi deschizător de drumuri din a doua jumătate a secolului al XX‑lea. În regim de pionierat, poate mai mult şi mai puternic decât oricine, sculptorul a descoperit tainele spaţiului invincibil, preluându‑şi angajamentul „trezirii materiei“. Precum o simplă aventură. Deja din opera sa de început, deşi dintr‑o poziţie mai puţin directă, se întrezăreşte o revoltă antidogmatică împinsă de un impuls suprareal ca piatra să se prezinte pe ea însăşi, sugerând ideea că nuditatea pietrei este mai autentică decât forma corpului uman, în contradictoriu cu convingerea că abia actul sculptural finisat merită atenţie. (…)
Scriind despre Brâncuşi pe urmele lui Vasko Popa şi Petru Cârdu, în limba sârbă, Ana Băbuţ Cârdu a descoperit suprapusele înălţimi ale artei sculpturale, precum o şansă a biografiei proprii şi a lui Petru Cârdu. Semnele şi simbolurile lui Brâncuşi au rămas unghiuri de piatră în dualitatea cuplului Cârdu, atât de adevărată şi apropiată de confesiunea Nadejdei Mandelştam despre Ossip al său, celebrul poet încarcerat şi chinuit, dar şi de eliberarea visată. Infinitul precum Brâcuşi este o carte fragmentară în felul în care Virginia Woolf şi Isidora Sekulic înţelegeau accesul total. La pasiune. Aparţinând mai multor genuri în acelaşi timp (eseu, convorbiri, amintiri), cartea este o analiză şi o mărturie despre oamenii dragi şi despre o mare iluzie, un vis. Microcosmosul autoarei depăşeşte scurtele noastre vieţi, ţinând cont de virgulele eternităţii. Această abordare, chiar şi Brâncuşi, apostolul lumii libere, mai tot pe urmele păsărilor cereşti, ar fi apreciat‑o şi încurajat‑o. Cartea este o provocare, un omagiu unui mare artist şi unei iubiri împlinite.
▪ Fragment
Drasko Redjep
