Autoare a mai multor romane ignorate în general de critica literară (Pusta, Lucarna, Sophia), Silvia Beldiman scrie o proză în care atenţia la referenţialitate se conjugă, în mod fericit, cu apelul la memorie, la intransigenţele şi metamorfozele confesiunii. Romanul Pusta se remarcă printr-o construcţie narativă relativ bine articulată, cu personaje credibile, chiar dacă, uneori, ele se remarcă şi prin unele stridenţe retorice sau sentimentale, în conduită şi limbaj: „Plângeam… Îmi strânsei lucrurile şi plecai spre cămin descătuşată…”, sau: „Sunt foarte zbuciumată şi mă întreb necontenit dacă merit o astfel de iubire. E totală. Perfectă şi mistuitoare. Trăiesc o iubire absolută, înţelegi? Murmurai izbucnind în plâns (…)”. Secvenţele existenţei cotidiene din vremea comunismului sunt atent decupate şi detaliate, autoarea conturând cu acuitate o atmosferă verosimilă, obiectivată: „Veneam pe aleea dintre căminele studenţeşti, frântă de oboseală, după o noapte dormită pe jumătate, când nu mă putusem opri din citit, luând mereu de la capăt maldărul de cursuri răsfirate pe toate paturile, pe masă şi pe jos. Fusese un examen foarte greu, de an, iar căldura infernală din pusta Banatului mă sleise cu totul. De altfel, în tot căminul era o despuiere generală, defilare de sâni de toate formele şi mărimile, care nu stârneau interesul nimănui, pentru că cerberul de la poartă ne ţinea deoparte de privirile flămânde şi cercetătoare ale băieţilor”.
Percepţia lumii e, aici, rezultatul unei observaţii acute, prin care focalizarea detaliilor şi privirea de departe se întâlnesc în arhitectura unei viziuni credibile, obiective, lipsite de edulcorări sau redundanţe stilistice: „Cămine 
meschine, cu faţade prăfuite, de culoarea cimentului, culoarea aia nenorocită şi tristă pe care o uram din toţi rărunchii, pentru că n-am putut înţelege niciodată cum poţi să-ţi zugrăveşti casa, căminul tău, pereţii ce-ţi ocrotesc oaza albastră de pace (…)”. În acest fel, atmosfera vieţii studenţeşti este rezumată în tonuri vii, în registrul policrom al unei existenţe alerte, dinamice, care beneficiază de o anumită libertate de mişcare: „Micul oraş studenţesc (…) îşi relua ritmul şi frenezia (…). Primul semn erau pletele în vânt pe care băieţii nu mai trebuia să şi le prindă în agrafe sau să şi le ascundă după gulerele înalte (…). Blugii invadau aleile şi locul ţinutelor de chelneriţe era luat de fustiţele obraznic de scurte şi de mirosul incitant (…). Iubirea era la liber, iar chefurile se ţineau lanţ (…)”. Între traumele inerente unei astfel de lumi şi fulguraţiile de extaze minore sau de bucurii ilicite se stabileşte o corespondenţă antinomică pe care autoarea ştie să o pună în valoare. Pe de altă parte, evaziunea din spaţiul românesc, întâlnirea fabuloasă cu Parisul capătă, pentru prozatoare reflexe cvasiutopice, contururi fascinatorii ale unei iluzii ce contrazice logica empirică: „O lume ca o vacanţă se desfăşura fascinant sub ochii noştri şi sufletul tânăr se molipsi definitiv şi iremediabil de… viaţă. (…)… vedeam cu mâinile şi pipăiam cu ochii toată lumea aceea splendidă şi… aproape ireală”.
Naraţiunea, la persoana I, se derulează în limitele unui stil narativ ambiguu, sobru uneori, alteori exuberant, prin care registrul expozitiv şi cel confesiv se completează benefic. În acest fel, vacarmul lumii exterioare şi perimetrul interiorităţii se află într-un dialog permanent, ele având structura şi funcţionalitatea unor vase comunicante, prin care fenomenalitatea şi subiectivitatea se întâlnesc şi îşi răspund cu consecvenţă: „Ajunsei afară, în înserarea ce cădea zdrăngănind peste oraş. Zgomotul tramvaielor şi răcoarea nefirească pentru început de octombrie în oraşul de pustă, în loc să mă dezmeticească, îmi încâlciră şi mai tare gândurile”. Demn de atenţie e faptul că autoarea ştie să desemneze, dincolo de aparenţele exuberante ale vieţii studenţeşti, ambianţa terifiantă a unei lumi în care teroarea, suspiciunea, represiunea şi alienarea îşi pun din plin amprenta asupra destinelor umane. Profilurile de miliţieni, securiştii, prezenţa dogmelor comunismului, a cenzurii atotstăpânitoare sunt semne ale răului ce se înstăpâneşte în această lume a claustrării şi anonimizării, în care Maria aduce, simbolic, pe lume, pe un munte, un copil, David, răscumpărându-şi, astfel, dreptul la demnitate şi libertate interioară.
Romanul Lucarna are, cum s-a mai constatat, o arhitectură coerentă, unitară, coeziunea fiind conferită de prezenţa unor toposuri ce structurează universul narativ, în care personajul-narator se integrează cu naturaleţe. Confruntarea dintre o conştiinţă sensibilă şi o realitate agresivă e, în fond, miza epică a romanului. Evocarea unei lumi demonizate de morbul ideologiei comuniste e pregnant conturată, prin detalii pitoreşti, prin focalizarea acută a unor evenimente, fapte sau întâmplări, dar şi prin reprezentarea unei realităţi marcate profund şi tenace de restricţiile şi limitările alienante ale unei dogme dezumanizante. Tenta romantică a viziunii epice e imprimată de viziunea analitic-retrospectivă a unei conştiinţe ultragiate, ce trăieşte cu acuitate tranziţia de la copilărie la tinereţe, într-o construcţie narativă marcată de avatarurile subiectivităţii, în care emfaza alegorică a relatării e mereu corectată de pregnanţa notaţiilor unei realităţi imunde, anomice. Chiar dacă personajele sunt, la rândul lor, generice (numele lor sunt sugestive: Moşu, Buna, Mama, Tata, Iubitul etc.), statutul lor arhetipal se înscrie pe linia unei opoziţii Copilărie/ adolescenţă sau sat/ oraş, ce le conferă o anume pregnanţă caracterologică. Părăsirea spaţiului protector al satului şi accederea în lumea citadină e însoţită de un sentiment ireparabil al pierderii identităţii, al irosirii şi al delegitimării ontologice. Toate aceste sentimente de semn negativ sunt reunite în metafora asfaltului, ce sugerează setul de particularităţi ale negativităţii ce se desprind din lumea citadină. Eroina mărturiseşte, astfel, la un moment dat, că urăşte asfaltul pentru că „e negru sau gri bolovănos, îţi arde talpa piciorului şi nu te lasă să-ţi vezi urma!…”.
Într-o prezentare a romanului Sophia de Silvia Beldiman, Mircea Bârsilă notează: „Personajul principal al acestui roman este Maria: o profesoară a cărei tinereţe a fost distrusă de moartea iubitului ei (şi, respectiv, tatăl Sofiei), la revoluţia din ’89. Maria, personajul narator, trăieşte, cu obsesia fericirii pierdute, într-o realitate tulbure în care trebuie să facă faţă atât potrivniciei propriului destin, cât şi feluritelor agresiuni din partea unor indivizi lipsiţi de scrupule şi ale contextului socio-politic. Rememorarea unor secvenţe fericite din anii când era alături de iubitul ei Filip amplifică tendinţa de introvertire şi starea de anxietate a Mariei, generată şi întreţinută de incompatibilitatea sa morală cu mediul post-revoluţionar în care trăieşte. Pe măsură ce obsesia trecutului ia înţelesul unui strigăt în pustie, Maria îşi concentrează toate energiile în vederea împlinirii – sociale şi afective – a fiicei sale Sophia (viitoare contesă de Naumur), având convingerea că în felul acesta va ieşi învingătoare din confruntarea cu soarta. Introspecţia şi retrospecţia, observaţiile tăioase despre cei din jur şi despre viaţă, sub semnul unei legitime insurgenţe feminine, şi repetatele intrări şi ieşiri din labirintul interior au ca punct de convergenţă realizarea unei scriituri «nervoase» şi care oglindeşte, în regimul prozei de factură autenticistă, sensibilitatea de excepţie a autoarei”. Eugen Evu constată şi el conformaţia plurivocă a romanului Sophia, roman nu lipsit de unele artificii epice, de rafinate volute ale memoriei, de preţiozităţi stilistice, însă impregnat, pe de altă parte, şi de accente alegorice, de jubilaţii ale imaginarului sau de metamorfoze ale eului prin retranşarea lui în oglinzile unui trecut fluctuant: „Autoarea are un acut simţ al «substituirii» afective, prin personajul Maria, şi acesta nominal conţinând neîntâmplător substanţa mito-religioasă a paradigmei narative, cu chtonice jubilări ale apartenenţei geo-culturale… Incursiunea în recent, devine reportaj care extrapolează relatarea înspre alegorismul didactic şi confesiv-sfătuitor; personajele sunt de fapt faţete ale aceluiaşi cristal viu, curgător, cum ar spune Elitis. Cartea devine şi Athanor, şi chivot, şi graal, iar scrierea facere, corp”. Cu o „sensibilitate copleşitoare, cu un devotament de etnograf şi cu o acurateţe de pictor” (Cornel Nistorescu), Silvia Beldiman reuşeşte să transcrie, în romanele sale fragmente ale unei lumi revolute, restituindu-i contururile, culorile şi formele prin grila unei memorii afective de indiscutabilă acurateţe.
