Prezentul continuu din filosofia Zen, unde trecutul şi viitorul sunt doar termeni lexicali lipsiţi de corespondenţi fizici sau mentali, unde istoria mare dispare pentru confortul celei mici, sau mai bine spus în favoarea viitorului „mic”, ca urmare a unui demers ideologic, sau pur şi simplu din ignoranţă susţinută şi încurajată, a ajuns din aspiraţie Orientală la statut oficial social‑politic Occidental.
Modernismul a însemnat deschiderea cutiei Pandorei, toate timpurile, spaţiile şi locurile începându‑şi dansul de împerechere care finalmente va duce la disoluţia civilizaţiei aşa cum o ştim, şi cum unii ne‑o dorim în continuare. Impresionismul a fost primul curent care a liberalizat accesul către artă, un domeniu până atunci rămas exclusivist, spre plăcerea culturii înalte a unei aristocraţii sau burghezii cultivate. Pictura, sculptura, arta în general se deschideau unei clase sociale care îşi dedicase atât timp, cât şi resurse financiare importante pentru educaţie şi cultură. Impresionismul, un curent preponderent retinian, în care plăcerea era instantanee, imaginea fiind reconoscibilă după un minim efort mental, aşadar devenind şi concesivă faţă de privitor, a reprezentat primul pas către democratizarea artei.
În prima parte a secolului al XX‑lea, regimurile totalitare, bazate exclusiv pe abolirea democraţiei, au încercat suprimarea artei moderne. Încercarea lui Hitler de a controla arta, de a o readuce la o singură formă acceptată, cea a academismului epocilor trecute, este în perfectă corelaţie cu regimul lui politic autoritar, repetat de atâtea ori în istorie. În continuare, modernismul secolului al XX‑lea a explorat toate tipurile de expresie plastică, în care o anumită categorie socială cu o pregătire culturală mai mult sau mai puţin fermă se putea regăsi, cu care se putea identifica. De la comunicarea cea mai elementară, preluată din desenele rupestre, la motivele şi formele folclorice, până la arta geometrică, minimalistă, abstractă, adresată unor minţi superspecializate, superculturalizate, arta modernă a reuşit în mai puţin de un secol să acopere toate lapsusurile de adresabilitate ale acesteia.
Modernismul înseamnă democratizarea artei, a comunicării, fărâmiţarea ei în mii de forme, de expresii, astfel încât toată lumea să se regăsească în ea, lucru realizat prin moartea socială a elitismului, negarea generală a elitelor şi acceptarea planurilor sociale multiple şi concomitente, a sincretismului timpilor istorici.
Simultaneitatea formelor de artă din contemporaneitate se poate explica şi printr‑un principiu economic fundamental. Atâta timp cât există cerere, va exista şi ofertă. Prin anularea dimensiunii temporare a istoriei, sau a celei morale, a elitei, societatea a ajuns să existe într‑un purgatoriu generalizat. Moartea culturii occidentale nu va putea fi observată din interiorul ei, căci ea se stinge într‑un prezent continuu, al egalizării definitive a spaţiului, a timpului, a valorilor şi a moralei, egalizare care, de fapt, este o suspendare, o plutire în limb, în afara cronologiei.
Dacă pentru lumea Orientului modul de viaţă sau de devenire Zen este aplicabil la nivel personal, ca mântuire prin cedare în faţa inevitabilului, pentru Occident a devenit un simptom de delir şi de
alienare în masă. Atâta timp cât verticala spirituală a existat în societate şi în mod automat şi în artă, acel văl de mister care urma a fi cercetat altcândva, Europa avea încă viitor. Acum, când ştiinţa a înlocuit credinţa, iar arta contemporană marchează doar precarităţi, spontaneităţi ale unei vecinătăţi spaţiale şi temporare imediate, cultura occidentală se află în impas. Disoluţa ei nu vine din faptul că a îmbătrânit, căci bătrâneţea presupune o memorie, iar în societatea noastră aceasta tinde să fie iniţial deformată şi ulterior negată. Aşadar, care este diagnosticul Europei: să fie Zen sau… pur şi simplu Alzheimer?
■ Artist şi critic de artă
Dalina Bădescu
