Ana Niculina Ursulescu s‑a născut la Uzdin, este licenţiată în drept. Circa 36 de ani a fost redactor cultural în Redacţia română a Postului de radio Novi Sad. A redactat emisiuni dintre care cea mai longevivă a fost emisiunea pentru copii pe care a semnat‑o timp de 35 de ani. Pentru reportaj şi reportaj documentar a fost premiată în mai multe rânduri în ţară şi străinătate. Din 2010 şi până la pensie a fost şi redactor al secţiunii în limba română a departamentului Teatru radiofonic a Postului de radio Novi Sad. Fiind şi actriţă, a jucat în piese radiofonice şi cu trupele de amatori din Vârşeţ, Uzdin, Ecica şi Novi Sad. Este cunoscută printre românii din Banat ca Părăschia lui Ventilă Agraru, personaj care a ieşit din pana lui Ioţa Vinca, mutându‑se în l989 de la Radio şi de pe scenă pe micile ecrane. A jucat în filme de scurt metraj, în film TV şi filme artistice. A fost primul director artistic al Trupei româneşti de teatru experimental „Thalia” din Novi Sad (1998‑2002). Membră a Consiliului Artistic al Teatrului Românesc din Voivodina de pe lângă teatrul „Sterija” din Vârşeţ (2003‑2013). Redactor-şef la revista multilingvă pentru copii Prichindel‑Klinac, înfiinţată de Fundaţia „Europa” din Novi Sad. A publicat 10 volume de poezie, proză şi note de călătorie. A fost inclusă în antologii ale literaturii române din Iugoslavia, Serbia şi România, precum şi în manuale şcolare pentru şcolile elementare româneşti din Voivodina.
Printre multiplele premii se numără prestigiosul premiu pentru poezie „Sfântul Gheorghe” decernat la Festivalul Internaţional de Poezie „Drumuri de spice” de la Uzdin (2008), Premiul Internaţional „Mihai Eminescu”, Drobeta‑Turnu Severin (2009), precum şi premiul „Sunčani sat”/ Orologiul solar pentru sprijinirea creaţiei literare în rândul copiilor, acordat de Centrul de cultură Sirmiumart (2016). Tot atunci, la Sremska Mitrovica, i‑a fost acordat titlul Cetăţean de onoare al oraşului imperial Sirmium.
A tradus 12 piese de teatru din română în sârbă sau viceversa, unele montate la Craiova, Reşiţa, Piteşti, Belgrad, Beočin Uzdin.
Vorba noastră
– Una vorbim şi başca ne‑nţelegem!
Pun pariu că aşa ar fi constatat şi azi Nenea Iancu, poate cu o ţâră de obidă în plus, trăind vremurile şi văzând lumea ce între timp se făcu mai grăbită, mai nepăsătoare şi mai fudulă…
Pun pariu că s‑ar fi făcut foc şi pară şi nu ştiu zău dacă ar fi mai avut chef să râdă de moravuri! Pentru că…
Ia veniţi voi mai încoace să vă amintesc cine v‑a pus vorba în gură şi cine a udat‑o, ca să crească, şi cine a aşteptat‑o să se facă mare…
Ei, da! Că n‑a fost uşor!!!
Se zice că, la naştere, Dumnezeu a pus în gura omului un miliard de cuvinte care să‑i ajungă pentru 70 de ani. Şi i‑a dat drumul în lume să se facă ce‑o voi: plugar, meşteşugar ori gospodină.
Vânător, să aducă în casă ceea ce trebuie, ori artist să‑şi necăjească părinţii şi să bucure o lume…
Nouă ne pusese Domnul în gură vorbe româneşti. Aşa s‑a făcut că am ştiut, când am deschis ochii, de laptele mamei şi de putina cu brânză, şi de lanurile de grâu… De asta ni s‑a întâmplat nouă ca Mioriţa să fie năzdrăvană, „plaiurile mioritice”, „doinele de aur” şi „limba numai cântec”.
Apoi au venit doamnele „comifo”, Goe, Titircă şi alţii, care împreună cu domnul Trandafir au umplut nenumărate cărţi trebuincioase educaţiei noastre complete. Forţele autohtone, întruchipate în dascălul Ion şi popa Nicodie, s‑au străduit să îndrepte lucrurile, pe ici, pe colo, să împlinească cele trebuincioase, să adauge niscai sârg, să scoată câtăva lene din capul omului; să umple golurile lăsate de cei şapte ani de‑acasă, să susţină bruma de înţelepciune moştenită, prin bătrâni, de la Atotstăpânitorul…
Că nu ne trimisese El goi puşcă‑n lume, pe dinafară şi pe dinăuntru: ne dădu putere să stăm strâmb şi să judecăm drept, puse acolo şi un pic de şiretenie, un pumn de isteţime şi în trei degete omenie, ca să vadă până unde vom ajunge, echipaţi cum ne‑a fost dat…
Acuma, mie îmi vine să cred că de aci porni beleaua… De la un miliard de cuvinte, despre care ne dădurăm seama că ar putea să ţină mai mult…
Unii suflecară mânecile pe loc şi se apucară de muncă, ţinându‑se de bătrâneasca „Vorbă multă, sărăcie‑n pungă!”
Alţii se apucară să scrie, socotind că aşa strică mai puţin liniştea lumii.
Alţii se uitară curioşi, ridicară o sprânceană şi, înfăşurând propriile gânduri în tăcere, se făcură filosofi.
– Dar cu ceilalţi, ce facem? întrebă Sfântul Andrei la o sindrofie, având în vedere că se simţea răspunzător de starea sufletului nostru.
– N‑ai ce le face, îi răspunseră ceilalţi apostoli. Uite, cei care voiau neapărat să croiască lumea, se făcură politicieni; cei ce aveau în trup neastâmpăr şi curiozitate fără margini, se făcură artişti şi ăştia… cum le zice azi? Cei ce văd tot şi au întotdeauna de spus una în plus, ei se făcură… ceva în mass-media! Şi cheltuie, cheltuie la cuvinte… de parcă sacul nu ar avea fund!…
Rămăseseră cu toţii îngânduraţi, în cer, iar noi ne cătarăm de drum, printre veacuri, până am ajuns aici… Nu a fost uşor, bineînţeles. Aveam şi noi chibiţii noştri: mai întâi pe mama cu tot arsenalul de zâmbete, de poveşti, de mângâieri; pe bunica, scut; pe tata cu veşnicele nemulţumiri… Apoi au venit peste noi neamuri străine, gata să ne strice vorba şi portul. Şi nişte oştiri, de care nu scăpam, de nu îi aveam printre noi pe Mircea şi pe Mihai, şi Petru…
Şi nu ştiu cum se făcu, că‑n zbenguiala ce urmă, căzuserăm din cuib, noi, câţiva. Şi ne zăpăcirăm un pic. Şi uitarăm câte ceva. Şi uitară şi alţii de noi…
Aşa se face că am rămas pe maidan; mai tragem cu ochii în vreo curte, mai batem un par s‑o cârpim pe‑a noastră… pe ce punem ochii, ţinem strâns sub pleoape, de frică să nu scăpăm ceva; bocceluţa s‑a cam golit pe jumătate. Greu o mai umplem, de aceea păstrăm ce şi cât a mai rămas…
Unii, avari de tot, nici nu mai cheltuie din vorbele româneşti pe care ni le pusese‑n gură Domnul. Mai bine stricăciune la casa altora, zic.
Dar eu mă‑ntreb, proptindu‑mă de uşa larg deschisă a curţii mele, nu s‑o fi supărând Atotştiutorul? Nu s‑o fi supărând, că oricât s‑ar fi străduit să facă Omul după chipul şi asemănarea sa, pe undeva nu i‑a ieşit? Nu i‑a fi fost sufletul întristat, văzând că nu mai scoatem să aierisim vechile cazanii şi rar când îi mai plângem pe Cantamireşti, şi‑l lăsăm pe Shakespeare, „peste măsură de istovit”, să meargă „să moară puţin”, „mut ca o lebădă”… „noi, epigonii”…
Bat vânturile, aici, pe maidan, mai latră câte‑un câine… Dar e plăcut şi, dacă te uiţi cu atenţie, vezi cum îţi surâde fata din vecini, bătând pernele de mama‑focului… O bătrână, ştirbă ca vremea, vine cu plăcinta caldă… De sub pălărie, surâde mustaţa unui tânăr. Şi mustaţa lui Nenea Iancu tremură. „O ploaie de flori de tei”, cum ar fi numit cineva un râs zdravăn, se abate asupra mea şi eu închid gura, să nu mai fac risipă de cuvinte: se poate, totuşi, să şi pierd pariul cu Nenea Iancu, pentru că lumea tot aia e, şi doar s‑a stricat puţin… pe la margini… O vorbă bună… poate o repară…
Pe la 2008, în toamnă târzie…
■ Ziaristă, scriitoare, traducătoare, actriţă
