Între aşa‑zisele „operele minore” ale lui Nicolae Breban, în realitate – semne ale complexităţii scriitorului total, se află poezia (Elegii pariziene, Cluj‑Napoca, 1992; o ediţie postfaţată de Laura Pavel, Bucureşti, 2006), teatrul (Teatru, Bucureşti, 1997), nuvelistica (Orfeu în infern, Iaşi, 2008; Act gratuit, Iaşi, Editura Polirom, 2020), traduceri (Rainer Maria Rilke, Elegiile duineze, 2006; J.W. Goethe, Elegiile romane, 2009), scenariile şi regia de film (Răutăciosul adolescent, 1969; Printre colinele verzi, 1971, inclus în selecţia oficială a Festivalului Internaţional de la Cannes).
Singularitatea stilistică a prozei lui Nicolae Breban se arată a fi à rebours nu numai la nivelul romanelor, dar şi al nuvelisticii. Pe de o parte, scriitorul are „trufia” de a debuta direct ca romancier, considerându‑se deja matur pentru abordarea celei mai pretenţioase specii literare, iar pe de alta, să dea o lecţie necesară breslei că nuvela nu‑i lucru de începător, ci de maestru consacrat, permiţându‑şi, la senectute, să atingă perfecţiunea şi‑n domeniul atât de diferit comparativ cu arhitectura de catedrală a romanului. Înainte de a te înălţa la arta „abstractă” a romanului (opusă celei realist‑naturaliste), izomorfă cu aceea a picturii moderne, creatorul trebuie să dovedească faptul că el deţine la perfecţiune şi reproducerea (ca mimesis) a proporţiilor de forme ale lucrurilor, ţinând de realismul clasic şi naturalist, restrângându‑se la felia de viaţă stendhaliană. Asta nu înseamnă deloc întoarcere la formele clasice, ci doar mascare a unor lucruri care ţin de abisal, de arhetipuri şi de anarhetipuri[1] care ies de sub zodia mimesis‑ului, ducând, mai degrabă, către starea de hybris a anticilor greci. Între capodoperele propuse cititorului de Nicolae Breban, mă voi opri, la început, la nuvela Act gratuit, care se înscrie organic în ontoestetica autorului, concentrând‑o şi tocmai de aceea arătându‑i alte feţe, cu atât mai mult cu cât cititorul se vede eliberat de primejdia rătăcirii în labirintul colţuros‑polimorfic al arhitecturii romanelor. Ceea ce înlesneşte lectura nuvelelor este aparenta lor clasicitate, apropiată de a nuvelisticii tradiţionale şi a povestirii în care scriitorii români sunt maeştri, de la Negruzzi la Creangă şi Mihail Sadoveanu sau Ştefan Bănulescu.
Nu întâmplător naratorul din Act gratuit este un arhitect care coboară din complexitatea meseriei sale într‑o „felie” din propria viaţă, concentrată, livresc, în ideea asigurătoare că el este sau trebuie să fie cu adevărat liber, în labirintul banalităţilor vieţii cotidiene: „…Sufăr, pe cuvântul meu, parcă am păduchi. Dar… sufăr de o boală nobilă – am o suferinţă intelectuală, vezi Doamne! Mi‑e teamă, n‑ai să crezi, da, mi‑e teamă că… mă ratez! Nu ştiu cine naiba mi‑a băgat în cap chestia asta, că… în viaţă, cum ar veni, trebuie să te realizezi! Ce cuvânt, domnule! Şi, dacă nu te realizezi, dragă Doamne, ei bine, atunci n‑ai decât să te ratezi. Ăsta, se pare, e coşmarul intelectualilor”. Suferinţa aceasta este, pentru arhitectul Nicu (sau Robert), o veritabilă maladie du siècle „neoromantică” în context modernist. El este un profesionist realizat, cu multe opere care i‑au adus faimă, fiind căsătorit, cu doi copii, şi totuşi suferă de „neîmplinire”, cu atât mai mult cu cât eşuase într‑o experienţă erotică antematrimonială, cu Luiza‑Elvira sau Elvira‑Luiza, nume relative, chiasmice sau oximoronice, ca în majoritatea scrierilor lui Nicolae Breban.
Dacă e să descifrăm boala de care suferă arhitectul, aceasta a fost strălucit analizată de René Girard în multe din romanele celebre ale literaturii europene, de la Cervantes şi Stendhal până la Flaubert, Dostoievski, Tolstoi şi Proust, André Gide şi Mircea Eliade. Ea se numeşte dorinţă deviată sau dorinţă conform altuia sau dorinţă mimetică, specifică cititorilor împătimiţi după literatură şi artă la modă, maladie opusă dorinţei verticale sau conform ţie însuţi. Girard vorbeşte de dorinţă romantică versus adevăr romanesc (vezi cartea lui de debut, schimbătoare de paradigmă hermeneutică, Minciună romantică şi adevăr romanesc[2]). Exemplul clasic, arhetipal, cel mai izbitor, este al lui Don Quijote, cel bolnav de dorinţă mimetică născută din lectura numeroaselor romane cavalereşti la modă în epoca medievală. Geniul lui Cervantes stă în dimensionarea nebuniei sublime a Cavalerului Tristei Figuri, prizonier al dorinţei mimetice care, pe patul de moarte, se arată vindecat de Ideea justiţiei răzbunătoare. Nicolae Breban ar putea să întrevadă aici, in statu nascendi, apariţia romanului politic, pe care atâţia critici n‑au fost în stare să‑l decripteze, în romanul modern. Ce‑ar fi să mă întorc la capitolul despre Bunavestire şi să identificăm, în Grobei, o faţă insolită a Cavalerului Tristei Figuri, care însă se pregăteşte, amânând, pentru întemeierea unei Idei a răzbunării istorice a neamului său, urmând, mimetic, o himeră nietzscheană (unii i‑au zis „legionară”) găsită în manuscrisele lui Farca. De altfel, ridicarea la conceptual a fenomenului legionar face obiectul unei cărţi radiografiate, aici, în capitolul Decriptarea anamorfozei legionare.
Se pune întrebarea care sunt cărţile născătoare de dorinţă mimetică pe care le îngurgitează protagonistul narator din Act gratuit? Aici, nu sunt dubii, fiindcă eroul, ironic până la cinism, le dezvăluie în actele gratuite din Crimă şi pedeapsă, din romanele lui André Gide, dar şi din modelul răzbunătorului sublim care este Jean Valjean, din Mizerabilii lui Victor Hugo, iar mai în afund, prinţul de Gérolstein din romanul lui Eugène Sue, Misterele Parisului. Modelul cel mai vechi rămâne însă Rodion Raskolnikov, cel care comite crima din impuls similar, acela de a‑şi dovedi libertatea absolută a actului gratuit. Un asemenea act, e convins arhitectul lui Nicolae Breban, ar dovedi că nu e un ratat, că este atotputernic, un supraom, cel visat, dorit cu fervoare de celălalt maestru, filosoful Friedrich Nietzsche. Pentru a‑şi realiza Ideea, trebuie să construiască forma unui plan fără fisuri, care să treacă dincolo de bine şi de rău, de morala şi de logica bivalentă: „Ceva care să te distingă de «masă», să te individualizeze, deoarece nu e, o adresă, prestigiu, orice s‑ar zice, şi… o conştiinţă curată! Da‑da, curată şi… totuşi încărcată! Cum să explici acest lucru, se potrivesc, oare, aceluiaşi cuvânt, substantiv, două adjective absolut opuse? Hai?!… Nu‑nu, la logică, la logica pură nu mă pricep, dar… parcă ştie cineva?”.
Filosofii mediocri bat câmpii, încarcă totul cu vorbe, pretinzând că explică lumea, pe când, cum au spus marxiştii, principalul e să o schimbi, să o creezi. Robert crede că i se potriveşte firii sale echilibrate nu o crimă, de felul celor două comise de eroul dostoievskian, ci o meşteşugită efracţiune în casa unui burghez înstărit după falsa democratizare postrevoluţionară, şi să‑şi însuşească cel mult o argintărie valoroasă, cu care însă să dubleze actul pur, gratuit, cu intrarea ulterioară în mijlocul şi în toiul unei nunţi, pentru a oferi mirilor, cu generozitate şi dezinteres, argintăria, iarăşi împotriva logicii şi ordinii lumii. Abia atunci „devii nu numai anarhist, revoluţionar, suprarealist sau mai ştiu eu ce, dar… te arăţi măcar o dată şi categoric, liber”. Abia atunci, „după o viaţă închinată muncii, respectului familiei şi societăţii, afli că de fapt nu ai fost o clipă liber; nu, libertatea începe abia dacă ai cutezanţa unei asemenea fapte: gratuite, nebune, ceva care ţinteşte să dărâme toate normele stupide ale societăţii, burgheziei, adulţilor, primarilor, părinţilor retrograzi sau ale şefilor de state!…”.
Planul e gândit îndelung, cu detalii impresionante. Stabileşte locul efracţiunii în marginea Bucureştiului, o vilă arătoasă care merita să fie obiectul acţiunii sale. Următorul pas, instalarea într‑un birt sau şantan spre a studia orarul zilnic al locatarilor vilei, dobândind avantajul de a fi cunoscut şi aşteptat de frecventatorii localului, procedeu contrar hoţilor de rând, care urmăreau doar satisfacerea instinctelor şi nevoilor primare, arhitectul narator evitând astfel de a fi un suspect ordinar. Precum Grobei, se înstrăinează de cei apropiaţi sufleteşte, mai ales „de Poldi sau de Grigri sau de Nana‑nana”, de cele trei farmaciste, devenind glacial, odată cu familiaritatea dobândită în faţa personalului din restaurant şi a obişnuiţilor frecventatori. A ajuns să fie numit contabilul, commentadore, filozoful sau contele. Află că pe la sfârşitul verii proprietarii urmau să plece la Sinaia, apoi la mare. Mai mult de atât, stăpânul vilei, Mănuţă, un industriaş rotofei, face cunoştinţă cu meticulosul spărgător, întrebându‑l dacă totul este în ordine, ca şi cum ar fi fost piesă în drama pusă la cale de arhitect, participând la destinul lui, urmându‑i logica „lipsită de orice logică”. Ba, grăsuţul proprietar îi anunţă, criptic, pur şi simplu, evenimentul: în fiecare miercuri, organiza, în sala rotundă din spatele vilei sale, adunarea unei societăţi neobişnuite, numită „Palma”. Se adunau acolo toate „profesiunile umanităţii”, având ca mentor organizator pe Doamna Procopie. Arzând de curiozitate, Robert, în postură de arhitect, propune barmaniţei să facă un studiu de fezabilitate privind extinderea spaţiului birtului, fără pretenţia de a fi remunerat. Aceasta îi dă cheia micului apartament nefolosit de multă vreme: „am descoperit ceva extrem de interesant: printr‑un horn de şemineu părăsit puteai auzi la perfecţiune ceea ce se întâmpla şi ce se discuta în salonul rotund”. Astfel, în fiecare miercuri, se instalează, cu toate cele de trebuinţă, spre a asculta ce se întâmplă cu „Palma”.
Livrescul dostoievskiano‑gidian alunecă în theatrum mundi eminescian: „Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te‑nchipui…”. Mitologicul îmbracă recuzita fantasticului din arhetipurile lui Mircea Eliade şi Jung. În fiecare miercuri protagonistul ascultă discursuri exemplare luând chipul profesiunilor‑arhetip din istoria umanităţii: comerciantul, descins din negociatorul Ulise, devenit cămătar, militarul‑basileu şi cezar, rostit de vocea unui general, poetul, aed şi scrib, alchimistul, comiliton cu filosoful, sociologul, eseistul, cel cu actul gratuit, scăpând logicii binare: „De ce, la urma urmei, vreau să comit această spargere inutilă a locuinţei unor necunoscuţi? De câteva luni fac pregătiri asidue pentru a duce, ha‑ha, la bun sfârşit acest «plan» şi faptul că de vreo două săptămâni ascult răbdător ore întregi discursuri despre «profesiunile omenirii» rostite de inşi nu numai necunoscuţi, dar şi invizibili, nu e decât, încă o dată, semnul laşităţii mele intelectuale! Incapacitatea de a «trece la acţiune». Amânarea, splendidul drog al nehotărâţilor, al zeului nostru literar, al lui Hamlet! Nu, certamente, nu sunt făcut pentru «acţiune», în nici un caz pentru o acţiune de acest fel, cum o visau intelectualii dintre cele două războaie, francezi şi italieni, admiratorii fascismului născând, ai cultului virilităţii, ai morţii tinere”. Ultimele trei discursuri aparţin omului de ştiinţă, teologului (Monseniorul Deliman) şi politicianului.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] Concept creat de Corin Braga, De la arhetip la anarhetip, Iaşi, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, p. 253 ş.a.
[2] René Girard, Mensonge romantique et vérité romanesc (Paris, 1961), versiunea românească la Editura Univers, Bucureşti, 1972.
Theodor Codreanu
