Apărută de curând la Editura Academiei Române în condiţii grafice deosebite, lucrarea cu titlul Învaţă‑mă să te iubesc, Iubire! Încercare ortodoxă asupra teodiceei iubirii împărtăşeşte şi totodată reconfirmă bucuria întâlnirii livreşti şi rafinamentul teologic al autorului ei, Înaltpreasfinţitul Părinte Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei. Cartea, care însumează peste 760 de pagini, oferă o perspectivă mai mult decât generoasă asupra modului de înţelegere, receptare şi practicare a celui mai profund sentiment omenesc: Iubirea.
În ceea ce ni se pare că ştim din propria noastră experienţă, Iubirea reprezintă cel puţin valorificarea piramidală a tuturor sentimentelor noastre. Ne naştem, creştem şi sporim sufleteşte prin iubire şi fără iubire aproape că nu avem niciun sens pe acest pământ. Omul fără iubire este gol şi, dacă nu se regăseşte cât mai repede în această stare, ajunge să se închisteze în orizonturi înguste, intrând încet‑încet, aşa cum afirma în mod inspirat marele Eugen Ionescu, în epoca „rinocerizării sufleteşti”. De aceea, mai cu seamă astăzi, nu este uşor să vorbeşti despre Iubire şi, cu atât mai mult, să scrii despre ea!
Abordarea Părintelui Mitropolit Irineu vine ca o gură de oxigen pentru omul care nu mai ştie care este adevăratul sens al iubirii. Cu smerenie numită „încercare ortodoxă asupra teodiceei iubirii”, ceea ce dăruieşte IPS Părinte Irineu este cu mult mai mult. Am putea spune fără să greşim că în această lucrare primim un adevărat „Ghid Ortodox” despre iubire. Sunt relevante aici cuvintele Mântuitorului Hristos, amintindu‑ne că: „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui”. (Lc. 6, 45) A însemna ceea ce grăim este cu siguranţă şi mai mult şi, de aceea, îndrăznim să spunem că autorul acestei minunate lucrări lasă pentru posteritate nu „o încercare”, ci „o teodicee” despre conţinutul iubirii în Ortodoxie.
Înainte de a trece la prezentarea textului în sine, este necesar să consemnăm câteva cuvinte de autor. Format în duhul şi litera Bisericii Ortodoxe, Părintele Mitropolit Irineu a parcurs toate treptele devenirii clericale, îmbrăcând îngerescul veşmânt al călugăriei din fragedă copilărie. Numai o convingere puternică şi un foc nestins te poate rupe din sânul familiei părinteşti şi să te lipească pentru totdeauna cu inima şi trupul de iubirea cea nepreţuită a Domnului Hristos. Ce poate mişca într‑atât de mult inima unui tânăr, cu fruntea înstelată de visurile vieţii, să lase totul în urmă şi să meargă la ascultarea cea întocmai după chipul îngerilor, dacă nu iubirea cea mai mare a focului dumnezeiesc! Mergem cu mintea în urmă şi încercăm să înţelegem şi noi, cei ce suntem astăzi în lume, cum răsunat‑a blânda chemare pentru copilul de atunci şi Mitropolitul de astăzi! Poate a tresărit la cutremurătoarele cuvinte ale Apostolului care, privind deşertăciunile lumii, a ridicat iubirea pe postamentul supremei mărturisiri: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere”. (Rm. 8, 35‑36) Şi tânărul de altădată a bătut la porţile Mănăstirii Frăsinei, căutând să înveţe iubirea din Iubirea Părinţilor nevoitori. Acolo a găsit icoana Sfântului Calinic, a luat‑o la piept şi nu i‑a mai dat drumul niciodată. Astfel, pe cel ce s‑a arătat apostol şi mărturisitor al Iubirii dumnezeieşti în lume, Sfântul Ierarh Calinic l‑a luat ca model şi făclie călăuzitoare pe drumul pe care a hotărât să meargă. Anii au trecut şi tânărul de atunci, adăpat din iubirea monahilor din Frăsinei, a fost chemat să mărturisească, să înveţe şi să păstorească pe cei ce propovăduiesc iubirea în lume. Părinte al părinţilor, Mitropolitul nostru a izvodit din iubirea sa, adăpată din Izvorul Iubirii lui Hristos, preoţi şi diaconi pe care i‑a rânduit să slujească la Sfintele Altare din Mitropolia Olteniei. Această mare lucrare pastorală la care a fost chemat prin slujirea arhieriei a crescut şi s‑a înmulţit din iubire. Ca din viţa-de-vie, altoiţi pe butucul hristic, mlădiţele preoţiei slujitoare rodesc în struguri euharistici numai prin iubirea jertfitoare a ierarhului lor.
Înţelegem din cele spuse care este scopul acestei lucrări, semnată, iată, de un arhiereu al Bisericii Ortodoxe Române, şi cât de necesară este ea pentru poporul lui Dumnezeu în vremurile de astăzi.
Prima întrebare pe care trebuie să o lămurim în legătură cu această lucrare este: de ce „iubire şi teodicee”? Care este legătura dintre ele? Sau, mai degrabă: de unde şi pentru ce această însoţire? În prima notă de subsol, autorul aduce câteva lămuriri personale în legătură cu această consonanţă terminologică: „Iubire şi teodicee sunt două dimensiuni hristologice şi mistice răsăritene care m‑au frământat şi mi‑au umplut inima de bucurie în cea mai mare parte a vieţii mele. Conceptul de teodicee, folosit în titlul lucrării noastre, a fost creat în 1696 de Leibniz pentru a exprima o viziune asupra dreptăţii dumnezeieşti. Din păcate, încă de la început, ambiguitatea termenului şi a silogismului produs de marele filosof a fost sesizată de contemporanii lui, dar nimeni nu s‑a angajat să tranşeze asupra valorii lui filosofice… Luat în sens mai larg, teodicee este legat de orice încercare filosofică de a demonstra că bunătatea şi puterea divină sunt evidente în lume şi, prin urmare, chiar existenţa lui Dumnezeu poate fi dedusă raţional pe temeiul cunoaşterii catafatice. Aşadar, prin teodicee înţelegem o zicere dumnezeiască (dicere), o theologhisire despre Preasfânta Treime Iubire şi despre comuniunea de iubire dintre oameni şi Dumnezeu. În sensul acesta, studiul nostru a devenit încă de la început o carte despre Dumnezeu Iubire şi despre Iubirea lui Dumnezeu în comuniune de iubire cu noi”.
Avem înainte de toate un „manual de Iubire”, conceput după litera şi duhul evanghelic al Mântuitorului Iisus Hristos. Sintagma folosită de părintele Mitropolit în titlul lucrării exprimă întru totul acest lucru. Îngemănarea cuvintelor date formează o frumoasă rugăciune, adresată supremei Iubiri Ipostatice, care este Preasfânta Treime. În această formă exclamativă, autorul arată că Iubirea nu poate fi învăţată niciodată de unul singur, ci numai în comuniune cu Dumnezeu. Iubire prin smerenie şi în rugăciune. Nu vorbim aici de definiţii, de concepte şi expuneri principiale, ci despre o „experienţă mistică marcată de căutarea unei comuniuni în iubire cu Preasfânta Treime”.
Rădăcina şi izvorul iubirii este negreşit la Dumnezeu. În Sfânta Scriptură vom găsi cele mai multe mărturii care vorbesc şi laudă tainele Iubirii dumnezeieşti. Părintele Mitropolit Irineu aminteşte în Introducerea lucrării despre „exemplul iubirii lui Avraam”, ca rodnicie a credinţei sale: „Mă încredinţez Ţie, Doamne, pentru că ştiu că mă iubeşti şi că şi eu Te iubesc”. În consecinţă, legătura dintre credinţă şi iubire este indispensabilă, întrucât „Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el”. În această logică regăsim cuvintele‑poruncă ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin care suntem învăţaţi cum să dobândim viaţa de veci: „să‑l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. (cf. Mc. 12, 30) „Şi întrucât Dumnezeu ne‑a iubit mai întâi” – notează autorul – „se înţelege de la sine că iubirea nu mai este doar o poruncă, ci ea este însăşi răspunsul nostru la darul iubirii şi la chemarea pe care Dumnezeu Tatăl ni le‑a făcut prin Fiul Său iubit în Duhul Sfânt. Acest lucru devine şi mai lămurit atunci când suntem chemaţi de Dumnezeu pentru slujirea turmei Sale, ca episcopi şi preoţi”.
Etimologia iubirii biblice se exprimă rezumativ prin cei trei termeni consacraţi mai întâi de filosofia antică: eros, philia şi agape. Autorul arată aici incontestabilul caracter agapic al iubirii creştine, definitoriu pentru legătura de comuniune dintre Dumnezeu şi oameni. Paralela dintre cei doi termeni, „eros” şi „agape”, exprimă în consecinţă „diferenţa între forma ascendentă şi cea descendentă a iubirii. Direcţiile dintre aceste două direcţii au fost deseori radicalizate, punând în opoziţie iubirea descendentă, agapică, specifică creştinismului, de cealaltă iubire, erotică, caracterizată de iubirea posesivă şi senzuală. În realitate, eros şi agape, ca iubire ascendentă şi iubire descendentă, nu pot fi niciodată separate complet una de alta. Mai mult, aceste două forme de iubire, deşi provin din dimensiuni diferite, îşi găsesc unitatea lor în realitatea unică a iubirii. Chiar dacă, iniţial, erosul este cu precădere senzual, ascendent, totuşi atunci când se apropie de celălalt, îşi va pune mereu mai puţine întrebări în legătură cu sine însuşi, va căuta mereu mai mult fericirea celuilalt, se va îngriji mereu mai mult decât de celălalt, se va dărui şi va dori să fie pentru celălalt. În această experienţă erosul va fi cuprins de agape şi va fi circumcis de el”.
■ Economist, publicist, director economic al Editurii Academiei Române
Ion Prică
