Cu ani în urmă, lăudând „lirismul ideizat” al lui Cassian Maria Spiridon, venerabilul profesor Constantin Ciopraga făcea o observaţie de neocolit: iscoditorul autor, nota el, meditând asupra existenţei tragice, „nu scrie poeme, ci un sistem poetic”, atacând, într‑un „univers insolit”, o problemă închisă în sine, fără soluţie. Cărţile care au urmat, în avalanşă, confirmă acest tragism asumat, vorbind despre o interioritate ultragiată, cu oscilante frământări lăuntrice, învăţând suferinţa în efortul de a‑şi afla sinea; şi, în acelaşi timp, printr‑o scriitură duală (cf. Iulian Boldea), în reculegere, prin anevoioase căutări, în transcriere nudă, cadenţată, refuzând estetismul şlefuit, îngemănează supliciul interogativ cu beatitudinea elanului ascensional, infuzând discursului energie şi deznădejde, deopotrivă. Trăind „cu neantul la uşă”, poetul ascultă „vuietul vieţii”, contemplă, trecut „prin apele luminii”, lucrarea timpului, înspre un final ştiut, invocând „huma primitoare”. Obsesia declinului, ce produce poeme „în balans”, de simplitate stilistică şi gravitate patetică, alimentează o viziune sumbră, care intră „în trista împăcare”. O călătorie, de fapt, în căutarea sensurilor; un pelerinaj prin infernul terestru, privind realitatea „cu liniştea şi resemnarea necesare”; un ceremonial, până la urmă, de rostire psalmică, ca exerciţii de spiritualizare, „remetaficizând” poezia, împăcând tragismul interior al damnării cu notaţia fugară, albă, rostogolind impurităţi în rama chinului existenţial. Iată un Poem de constatare: „aceste unghii vor continua să crească/ şi după moartea mea/ aceste fire de păr se vor lungi/ încă mult timp/ după ce trupul/ nu va mai fi printre vii/ masa şi scaunul/ cărţile toate/ prin care mîinile au frunzărit/ vor fi la fel de prezente/ chiar cînd voi fi demult/ dispărut/ farfurioara/ cana de cafea/ după aşa îndelungă slujire/ îşi vor afla un alt stăpîn/ sau le va‑nghiţi lacomă/ uitarea/ cele cîteva pipe/ prin care plimbam fumul/ amăgitorul/ vor rămîne cuminţi/ în rastel/ ca armele scoase din uz/ fără/ în veci/ speranţa unor lupte viitoare.” Alungând, însă, „durerea clipei”, precum în această Iniţiere: „lecuit de moarte şi viaţă/ deopotrivă/ simt trupul ce‑şi poartă/ cu nepăsare crispată/ sub valuri/ vitalitate curioasă/ să ai o viaţă cu ieşire la mare/ şi inima bătută în cuie de sticlă/ prin care omul să vază/ steaua tristă a serii/ altfel cum să‑nveţi desnădejdea/ suflet ancorat în Marea cea Mare/ plină de lacrimi/ unde/ în lumina crudă a dimineţii/ privirea ta se spală de/ durerea clipei”. (v. Iniţierea)
O recentă Antologie, în colecţia O sută şi una de poezii a Editurii Academiei Române, echipată cu o Prefaţă de Ioan Holban şi un studiu dens, cu tentă recapitulativă, semnat de Ovidiu Pecican (v. Poezia între sutre şi cuante), îngăduie un profil totalizator. Să reamintim că, în urmă cu zece ani, o altă antologie, Cumpăna, prilejuia o privire retrospectivă asupra liricii lui Cassian Maria Spiridon. Probabil că sugestia titlului venea de la George Matei Cantacuzino, arhitectul total (cum i s‑a zis), scriitor şi pictor, cel care desluşea în această emblemă uitată, „vizibilă” şi în manuscrisele eminesciene, „sinteza unui surâs hieroglific”, rezumând România. Directorul Convorbirilor literare este el însuşi un om cumpănit, împăcând poezia „nominală” a începuturilor (o poetică eretică, fragmentată, angajând structuri minimale şi impunând prin siguranţa frazării) cu recuzita romantică, cu pecete elegiacă, mai apăsată odată cu Piatra de încercare (1995), vehiculând teme obsedante sub „cadenţa umilitoare a timpului”. Reţeta poemului impersonal, acea „străină gură” (zicea, eminescianizând), în vogă într‑o epocă dezvrăjită, desensibilizată, face loc
infiltraţiilor neoromantismului. Un sfat de altădată („povestea celor întâmplate/ să‑ţi fie înşirată/ cu toată nepăsarea”; v. Viaţă impersonală) e încălcat frecvent, poetul chemând – surdinizat, sacadat, laconic, dar energic – „vremi ce nu vor mai veni”. Construind în timp, observa Ioan Holban, un „filtru de percepere a lumii”, cu sprijinul unor „relansatori textuali” (Biblia, mitologia greacă etc.). Şi, desigur, îmblânzind „armata de cuvinte” („duşmănoasă”, „libertină”, „pierdută‑n delăsare”), rânduind versurile, oferind „în poemele crude/ în detaşatele priviri astrale” speranţa unui nou început: „e nevoie mereu/ să o luăm de la capăt”. Chiar cu platoşa „zdrenţuită”, sub o ploaie de sânge, în cămaşa zădărniciei, căutând „cărarea îngustă a bucuriei”…
Vom descoperi, aşadar, un traseu spectaculos, accidentat, deloc oportunist însă, etalând proiecte energice, bătăios împlinite, începând cu studiile tehnice bucureştene şi manuscrisul premiat de Junimea (1979/1980), „hăcuit sălbatic” (mărturisea autorul) şi tipărit abia în 1985, până la condiţia de deţinut (nr. 31) în zilele Revoluţiei; şi apoi activismul ieşean, trecut printr‑o ziaristică „ruinătoare”, relansând publicaţii (precum Convorbirile literare, o revistă – ne amintim – pe butuci) sau inventând altele (cazul Timpului, Poeziei, Caietelor de la Durău), risipindu‑se pentru ingraţii „confraţi” (vezi cărţile scoase la Timpul), definind explozia lui Cassian Maria Spiridon în deceniul postdecembrist. Ins vital şi tenace, poetul a suportat strâmbele unor confraţi, foşti „convorbişti” sau nu şi, în pofida cârcotaşilor, îşi vede de drum. Nu e uşor să rezişti în „dulcele târg”, cel cu „o falsă faimă de moliciune” (cf. G. Călinescu). Şi dacă Noua Junime, precum visa „divinul critic”, se dorea „dătătoare de legi pentru toată ţara”, în matca unei teme obsesive (cea vitriolând decăderea culturală a Iaşului), invocând o tradiţie fie înduioşătoare, fie castratoare, noul lider, dorind programatic dezmorţirea „târgului”, anunţa un program ambiţios, scutit de patetisme, prins în fapte bifate cu o conştiinciozitate contabilicească. Evident, convocând şi abilitatea relaţională şi îmbucurătoare calităţi manageriale. Mulţi inşi belicoşi, sub ofensiva „reconstrucţiei calitative” a vieţii literare din urbe, şi‑ar fi dorit, frisonaţi de nerăbdare, să ocupe scena. Şi, în fond, primenirea generaţiilor e inevitabilă. Iar spaţiul literar nu poate fi decât un mediu concurenţial.
Poetul, de vitalitate frenetică la prima vedere, închipuind „poeme crude”, desfăşoară o viziune mineraloidă; dar, aflat în „bună iubire” cu implacabilul „strigăt al morţii”, se dovedeşte un poet metafizic. Se autocontemplă, o face însă cu detaşare, într‑un limbaj glacial, chiar dacă năpădit de gânduri negre. Cheamă cuvinte de moarte şi iubire, are forţa de a rezista suspendat „între durere şi tăcere”; în pofida lirismului aparent – mozaicat, aspirând spre o „multiplă înfăţişare”, cu impuls entropic şi finaluri deschise, el – vizibil – s‑a fixat în matca unei singure teme: Ars moriendi. Iar încheierea este previzibilă: trupul e „sortit putreziciunii”. „Viguroasă este iarba”, ne reaminteşte cel care, poposind în ţintirim, descoperă „cumplita înghesuială” a unei lumi supraetajate, uriaş „dormitor comun”, univers stăpânit de „aburi danteşti”, cutreierat de un „fluviu letal”. Pasională, aşadar, irigată de un „sânge smintit”, poezia lui Cassian Maria Spiridon decretează că „viaţa şi moartea sunt una” (Poem de recunoaştere). Prins de atâtea griji „în fălcile dureroase ale zilei”, asediat de convoiul „faptelor mărunte”, poetul vital, făcând apologia morţii‑iubită, nu devine spăimos. Neavând vreme „să‑şi ducă trăirile/ până la capăt” (v. Nu am timp…), ispitit de „drumurile rupte/ ale morţii” şi cu sufletul „mai greu ca un munte de sare”, el se lasă locuit de un impuls melancolizant. La ceasul rememorărilor, orgolios, Cassian Maria Spiridon retrăieşte o tinereţe libertară, golită de spaime, acceptând – uşor întristat şi resemnat – o „defilare de umbre”, înţelegând că moartea „se aşează înţeleaptă peste frunte”. O corecţie ironică domoleşte acest puseu, provocat prin forajele memoriei la o haltă „pustioasă” sau într‑un decor auster. Să reamintim că discreta nostalgie a temporalităţii, iscând şirul confesiunilor, virează spre impersonal. Destăinuirea se însoţeşte cu profunditatea, după cum anii de tăcere (favorizând acumulările) au alimentat explozia editorială, poetul fiind chiar suspectat de prolificitate. Cercetând insignifianta clipă, trecerea şi pe‑trecerea „în astă lume”, melancolia cuibărită în cotidianitate, el contemplă curgerea. Fără emfază, vidat de orgoliul goethean, astfel de „bucăţi de timp”, în iluzorie izolare, i se par „gropi pentru suflet şi trup”. Clipa „îngheţată” intră totuşi „pe banda rulantă a Istoriei”, nu îl smulge lumii. Privind cu detaşare, la echidistanţă de smerenie şi sarcasm, Cassian Maria Spiridon desfăşoară energic o viziune, adună gospodăreşte volumele pe această axă lirică, fără a‑şi domestici sau uza suferinţa. Metafizica sa, fără a fi chinuitoare, condamnând la damnare, nu poate fi nici agreabilă. Chiar dacă porunca de a fi „una cu Fiul” nu se împlineşte, acceptându‑şi rostul de „clonă dereglată” (v. Robotul melancolic), poetul nu uită „pântecul mitic”. E drept, totul pleacă de la o mitologie de uz personal, invocând locul deluros şi nostalgia râului, reinventând copilăria; acel spaţiu, invadat de fantome, crescut pe suport mitologic, se încarcă de stranietate. Dispariţia celor dragi îl lasă „orfan pentru vecie”. „Sufletul casei” (alb şi bătrân), hârjoana îngerească, rafalele reci care „dănţuie prin suflet”, în fine, „vântul uitării” nu fac decât să acutizeze sentimentul zădărniciei. Invitându‑ne prin „galeriile nopţii”, contemplând – placid – destrămarea, poetul pare a aştepta izbăvirea. Omul‑pescăruş, cu aripi ostenite, înţelege dureros că anii „se rostogolesc prin abis”, că intrarea în Apocalipsă se apropie. „Tot ce‑i carne – ne spune el, înţelepţit – fi‑va iarbă”. „Săgeata rece a iubirii” (v. Imago mundi) îi sporeşte incertitudinea. Poate fi poetul, „răsfrânt în oglinzi”, suspectat de apetit narcisiac? Nici vorbă. Poate, mai degrabă, de un nesuferit ermetism (pe alocuri) când se preumblă „prin pădurea neagră/ a conceptelor”. Negreşit, injecţia livrescă era trebuincioasă. Etalându‑şi lecturile în editoriale „de atitudine”, aflându‑se în vecinătate unor mari spirite (P. Ţuţea, în primul rând), Cassian Maria Spiridon exploatează, deopotrivă, arta nostalgiei (aşa era botezat un volum din 1997, adunând „poeme cuantice”) şi scenariul biblic. Călătoria magilor e nesfârşită, toiegele „dau ramuri şi frunze”, iar la promisa vânătoare cu Enkidu vor fi jertfite „lighioanele lugubre”. Multe comentarii au evidenţiat subtilităţile lexicale, muzicalitatea frazării, aglomeraţia de oximoroane. Dar Cassian Maria Spiridon e un important poet tocmai fiindcă impune o viziune lirică. Şi o face cu economie de mijloace şi cu „răceală sceptică”, cultivând introspecţia şi afişând un vitalism tulburat. Departe de limbajul scorţos, preţios‑filosofard, poetul – ajuns „tigru la bătrâneţe” – descoperă drumul spre eşafod. Şi chiar propria‑i viaţă postumă. Oricum, degradarea se insinuează, iar spaţiul claustrat, terorizant, se lasă „perforat de lacrimi”. Mai mult, aflăm că „peste drum lucrează ghilotina”, iar defilarea feţelor schimbătoare, „cântând amintirea copilăriei”, nu împiedică o izbitoare constatare: lucrează, fără istov, „aceeaşi/ Moarte” şi „ghilotina de frig” devine o prezenţă terifiantă. Binefăcătoarea ploaie „spală eşafodul” şi, astfel, şterge urmele. În „pântecul cosmic” fiind, poetul nu pare a îmbrăţişa părerea lui Novalis că „omul e un adevărat haos”. Ofensiv, Cassian Maria Spiridon, martor la un „carnagiu vesel”, nu scrie îmbrăcat în „cămaşa zădărniciei”. Mai mult, fără a se iluziona că ar fixa trufaş clipa, el înţelege să o facă să rodească, admirându‑i, cu temperanţă, trena nostalgică, mereu vigil prin corecţia ironică. Om al faptelor culturale, poetul foloseşte „alcoolul tare al energiei”. Pentru Cassian Maria Spiridon, însăşi viaţa (v. Alt poem metafizic) e „băută ca un alcool”. Să nu uităm, însă, reacţia potrivnică: exemplul cristic, „aripa durerii” mângâind lumea şi facerea poemului. Chiar singur fiind, încenuşat, „cu pieptul învelit de spaimă”, poetul ştie că zâmbetul ironic însoţeşte, deopotrivă, nostalgiile şi „fioroasele clipe/ de tristeţe”, destrămând romantismul difuz. Acum, adunând „în cartuşieră” decenii de viaţă, aşteptând izbăvirea pământeană, el, învăţat cu greul într‑o lume‑părere, încearcă să le‑nţeleagă pe toate. Cassian Maria Spiridon este, neîndoielnic, un poet metafizic, din prima linie valorică a optzecismului revitalizat. Să nu trecem, însă, peste cea mai proaspătă apariţie editorială, Pietre albe pietre negre pietre roşii… (Editura Cartea Românească Educaţional, 2022), ancorată în aceeaşi sferă problematică, de la Mandala la Glasul Tribului, meritând, desigur, ca volum de vârf, un popas amănunţit (amânat, deocamdată).
Autor total, prolific, om de acţiune, un vital melancolizat, fragilizat, chestionând „inima întrebătoare”, un însingurat în context generaţionist, Cassian Maria Spiridon îşi/ ne comunică supliciul existenţial: „nu voi scăpa niciodată de mine”. Ştiind că „uimirea te‑nsoţeşte/ precum umbra”. Trecând în revistă „carnavalul oglindirilor”, acel bogat evantai de opinii care i‑au însoţit creaţia, Ovidiu Pecican, pe bună dreptate, amintea şi de „versantul sumbru” al acestei lirici. O poezie care vrea să prindă sensul Lumii (ca drum spre mântuire) şi care acuză o „apăsare cosmică”, fiind, alături de rugăciune, – o spunea chiar poetul – „marele dar al lacrimilor”. Deloc întâmplător, volumul apărut la Lyon, în tălmăcirea lui Jean Poncer, poartă chiar acest titlu: Le Don des Larmes/ Darul lacrimilor. Ieşean din 1978, avându‑i ca „naşi literari” pe Mihai Ursachi, Geo Dumitrescu şi Ana Blandiana, convins că doar vocaţia, nu o anume profesiune, garantează creaţia, fostul inginer e încrezător în destinul său liric („anotimpul facerii”), nu fără a se întreba „ce rămâne” în urma‑i: „tot timpul înarmat/ ca o oaste în marş/ e degetul/ la mâna lucrătoare/ dar ce rămâne/ din sângele albastru/ vărsat pe câmpul alb/ al foii de hârtie” (v. Dar ce rămâne). Poezia sa existenţială, introspectivă, având ca nucleu tematica eului (cf. Mircea Bârsilă), face o figură aparte, inconfundabilă, în peisaj optzecist, impunând o originală viziune lirică.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
