Ca multe alte ideologii născute din bune intenţii sau argumentate ireproşabil la nivel ideatic, care includeau cenzura între instrumentele de lucru necesare şi justificate pentru atingerea scopului, corectitudinea politică a dezvoltat, şi ea, un spirit intransigent pentru a‑şi impune condiţionalităţi de limbaj şi de realităţi, fără de care consideră că nu şi‑ar atinge scopurile. Fie că cenzurează limbajul sau opere literare, corectitudinea politică vine în siajul multisecular al Inchiziţiei, al fascismului şi al comunismului. Dante Alighieri este cenzurat în numele corectitudinii politice, fiind considerat rasist, antisemit şi homofob, iar unele din povestirile lui Horacio Quiroga sunt interzise ca „violente”; Aventurile lui Tom Sawyer sau Să ucizi o pasăre cântătoare dispar din librăriile americane pentru că conţin cuvântul „nigger” sau, dacă nu dispar, editorii îşi iau „libertatea” de a le cenzura. Universitatea din Massachusetts a interzis studierea Iliadei şi a Odiseei pe motiv că sunt opere „sexiste” şi „violente”; un concurs literar din Argentina a inclus un brief în care se interziceau creaţii ce nu corespund standardelor corectitudinii politice, solicitare pe care tot mai multe edituri americane o au de la autorii pe care îi publică etc., etc. Cuvinte care stau la baza ordinii universale dintotdeauna, precum „mamă” sau „tată”, sunt interzise oficial, de autorităţi publice, pe motiv că sunt ofensatoare în faţa unei noi „ordini”; o idee centrală a neomarxismului, aceea că sexualitatea este determinată cultural şi nu biologic, este într‑o ofensivă excepţională, urmând probabil să învingă în toate ţările occidentale etc.
Corectitudinea politică îşi propunea iniţial să protejeze sensibilităţile unor grupuri sociale defavorizate, dar acest scop limitat a fost, în mod evident, inclus într‑unul mai mare, anume acela de a impune noile „valori” asupra întregii societăţi, un mod unic de a gândi şi de a vorbi, fără a permite spaţiu pentru dizidenţe. Corectitudinea politică a condus, ideologic, lupta împotriva discriminării; odată obţinută nediscriminarea, corectitudinea politică acţionează ca o nouă discriminare, stabilindu‑se singură ca reper valoric, adică asumându‑şi atitudinea iniţială a „discriminării”, din prima fază a procesului. În acest moment, corectitudinea politică a prins un iz dogmatic, reuşind impunerea unui punct de vedere minoritar asupra majorităţii.
Corectitudinea politică este o limită a libertăţii de exprimare; caracterul ei totalitar a impus o cantitate nemaiîntâlnită de „autocenzură”. Conform unui sondaj realizat în 2019 pentru Frankfurter
Allgemeine Zeitung, 71% dintre germani preferă să nu‑şi exprime public opinia despre refugiaţi, 66% preferă să nu‑şi exprime opinia despre musulmani, 47% despre homosexuali, 37% despre al treilea sex. Această autocenzură este cauzată, evident, de teama că exprimarea unei opinii pe care cetăţeanul o ştie ca fiind împotriva unui mainstream îl va expune unui oprobiu public. Corectitudinea politică şi cenzura (limbajului, istoriei şi artei) s‑a consolidat deja ca o practică în mare parte a ţărilor occidentale, întâi în mediile universitare, apoi în viaţa publică în general, afectând materiile de studiu, bibliografiile, limbajul utilizat în actul educaţional, limbajul utilizat de mass‑media şi de instituţiile publice, limbajul juridic. Încercând să menajeze sensibilităţi prin înlăturarea unor cuvinte din uz sau prin crearea unor eufemisme sau cuvinte noi, statul reconfigurează realitatea, perturbând o ordine coerentă. Prin impunerea unui nou limbaj se caută impunerea unui nou mod de a gândi, iar un nou mod de a gândi va produce o nouă realitate. Autocenzura face ca acestui nou totalitarism să nu i se opună un curent intelectual sau politic suficient de solid.
Ultimul „avânt” al corectitudinii politice este apariţia curentului „Woke”, braţul său înarmat, activ, militant, noul jandarm ideologic, un nivel superior al conştiinţei umane, profeţi ai unei noi ordini naturale şi sociale, care elimină orice urmă a trecutului. Cruciaţi ai justiţiei sociale, „Woke” sunt mobilizaţi de subideologiile „genului” şi „rasei”, propunându‑şi fără ezitare o „judecată” a lumii occidentale şi a celui care a creat‑o, „omul alb”. Această specie de cult bizar, o ideologie aformă, ceea ce o face impermeabilă la o critică solidă, este în acest moment subapreciată, lucru care va face în viitor dificilă combaterea ei. Răspunsul în faţa acestui impuls ideologic violent nu este cel care ar trebui să fie, ci, dimpotrivă, o multiplicare la nesfârşit a concesiilor.
■ Prozator, eseist
Mirel Taloş
