„Dacă mă văd nevoit să afirm că nu am ajuns la concluzii conform aşteptărilor, nu înseamnă că a fost o muncă zadarnică şi că nu există câteva observaţii de luat în seamă” – notează regretatul Andrei Moldovan în studiul introductiv al volumului său postum Romanele poeţilor, apărut în 2022 la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj‑Napoca, într‑o ediţie îngrijită de Ioan Pintea şi Menuţ Maximinian. Formulată la capătul unei aprofundate cercetări iscate de o suită de întrebări şi probleme generate de producţiile romaneşti ale unor poeţi consacraţi din literatura română – de la încercarea de a descifra motivele mai mult sau mai puţin aparente ale orientării acestora spre roman la analiza sistematică a translărilor substanţei lirice în creaţia romanescă, de la cântărirea potenţialului inovativ al romanelor scrise de poeţi, la identificarea mutaţiilor din substanţa comunicării –, această mărturisire caligrafiază un subtil autoportret al omului de cultură Andrei Moldovan, perpetuu dedicat valorilor literaturii române, generos şi neobosit în elaborarea de proiecte (volume de eseuri şi studii, dicţionare, etc), avizat în perimetrul canonic şi deschis spre vocile mai mult sau mai puţin marginale, cu o impecabilă armătură exegetic‑teoretică şi imersat cu întreaga sa fiinţă în temele pe care a ales să le abordeze.
Inventariind genealogia romanului românesc scris de către poeţi – de la Bolintineanu, Eminescu sau Macedonski, la Blaga, Arghezi, Vasile Voiculescu sau Marin Sorescu –, Andrei Moldovan observă că „în ultimele decenii, cred că putem vorbi de un aspect mai puţin obişnuit când, de astă dată, un număr mare de poeţi, din generaţii diferite, ajung să comunice prin roman”. Cu toate că, în mod mărturisit, el conferă întâietate textelor romaneşti, autorul consultă opiniile exegezei şi îşi consolidează ipotezele prin afirmaţiile poeţilor‑romancieri (culese mai ales din interviurile acestora), ceea ce îi permite să remarce faptul că „o seamă de poeţi consideră că nu au trecut hotarele unui alt gen literar, ci că, pur şi simplu, au perceput că narativul este un spaţiu care, din punctul lor de vedere, aparţine şi poemului”.
Constatarea generează o subtilă conexiune de ordin teoretic, care readuce în discuţie Poetica lui Aristotel, „lucrare în care se afirmă existenţa a doar două genuri literare: dramaticul şi epicul.
Liricul nu ar fi un gen distinct, ci ar exista în structurile celorlalte două”. Aceeaşi arheologie atentă a spaţiului romanesc îl determină pe autor să afirme că „o parte dintre autorii poeţi caută romanul ca pe o experienţă nouă, atraşi de posibilitatea unei comunicări diferite, comunicare ce ar putea să le descopere posibilităţi noi de exprimare a personalităţii creatoare, mai generoase în narativ”. Simetric, el se opreşte şi la metamorfozele de profunzime ale sensurilor comunicării, la subtext. Însă, dacă ipoteza inovaţiei inedite la palierul structurii romanului se infirmă în general (cu excepţia câtorva tentative: Matei Vişniec cu Negustorul de începuturi de roman sau Emilian Galaicu‑Păun cu Ţesut viu. 10×10), propensiunea poeţilor înspre perspective noi este certă, mai cu seamă când este vorba despre un vector de interiorizare a lumii.
Un pas mai departe, preferinţa majorităţii poeţilor‑romancieri acordată explorării universului lăuntric condiţionează temele, simbolismul sau viziunea de ansamblu ale materiei romaneşti, în vreme ce formele clasice ale romanului trec printr‑un proces de metamorfozare aparentă, marcată de ludic, de agresivitate şi de subiectivitate, termenul ultim fiind o redimensionare din interior. „Ceea ce nu poate trece neobservat – scrie concluziv Andrei Moldovan – este faptul că, în mai toate romanele autorilor la care facem referire, realitatea iese din tiparele la care tradiţia a osândit‑o şi îşi năruie limitele, trece peste convenţiile sedimentate, oferind astfel o altă imagine, surprinzătoare deseori, cu forţa necesară de a se impune.”
Primul act al acestui fenomen îi aparţine lui Mircea Ciobanu, un Un deschizător de drumuri al cărui roman „dă semne de convertire, de necesară raportare la poematic”, ceea ce îl transformă într‑o materie cu o puternică încărcătură dialogică pentru un teoretician fascinat de mecanismele ascunse ale extensiei narative a po(i)eticului. Demonstrată de exegeza operei lui Mircea Ciobanu (mai cu seamă de către Nicolae Manolescu), înrudirea dintre proza şi poezia sa îl orientează pe Andrei Moldovan către o microparalelă a volumului Imnuri pentru nesomnul cuvintelor (1966) cu romanul Patimile (1968), înainte de a se lansa în demonstrarea ipotezei potrivit căreia Mircea Ciobanu „construieşte şi structurează narativul printr‑o dezvoltare, cât se poate de naturală, a poemului”. Odată stabilite limitele teoretice ghidate exegetic, demonstraţia se concentrează asupra romanului Tăietorul de lemne (1974), supus unui exerciţiu de close reading, cu fabuloase decupaje hermeneutice, menite să ilustreze dinamica curgerii poematice în roman.
O paralelă regresivă se impune şi în avanscena capitolului Fiinţă şi sacru în romanele lui Adrian Popescu, unde romanul Tânărul Francisc (1992) îşi reclamă antecedentele lirice – inclusiv volumul de debut, intitulat Umbria (1971), provincia lui Francisc de Assisi –, înainte de a‑şi dezvălui palierele de sens. „Problema cea mai importantă este cea a autorului, nu a personajului” – observă cu acuitate Andrei Moldovan, în viziunea căruia tocmai căutarea de sine realizată prin intermediul Sfântului Francisc este responsabilă pentru încărcătura lirică a romanului „în care miracolul [legat în mod esenţial de profunzimile fiinţei] nu este decât o altă dimensiune a realităţii”. În demonstraţia lui Andrei Moldovan, Cortegiul magilor (1996), romanul consecutiv al lui Adrian Popescu, potenţează perspectiva „din interior” a sacrului, cu o tramă narativă construită pe o logică similară metempsihozei din romanul Adam şi Eva al lui Liviu Rebreanu, în care lumea contemporană se lasă întrezărită într‑un discurs dominat de o minuţioasă documentare a spaţiului iudaic din timpul naşterii lui Iisus, iar mărcile temporale tind să se estompeze, încurajând identificarea naratorului (responsabil pentru versiunile marginale a unor evenimente biblice) cu autorul, pentru care scrierea romanului reprezintă „o însărcinare pioasă şi necesară”.
Pivotul rebrenian se insinuează şi în ilustrarea prozei ardeleneşti a „argeşeanului Horia Bădescu” – ilustrată de romanul Joia patimilor (1981) –, cu subtile conexiuni structurale urmărite de Andrei Moldovan cu o admirabilă atenţie la detaliile de arheologie romanescă, la similitudinile de construcţie a personajului şi de punere în scenă a evenimentului istoric, cu o paralelă explorare a dimensiunii psihologice. Contraponderea magică a prozei ardeleanului – prin adopţie – Horia Bădescu evoluează demonstrativ pe un dublet romanesc – Zborul gâştei sălbatice (1989) şi O noapte cât o mie de nopţi (2011) –, din care autorul, în ciuda faptului că pune în pagină un discurs comparatist cu excelente trimiteri la proza de factură existenţialistă, extrage un filon autohton ce coboară până la Nicu Gane, Gala Galaction, Vasile Voiculescu sau Mircea Eliade, în detrimentul realismului magic al sud‑americanilor (din comparaţia plauzibilă emisă de unul dintre comentatorii francezi ai operei lui Mircea Bădescu, Robert André). Rezultă de aici o seducătoare schiţă a unui realism magic autohton, cu solide ilustrări istorice şi excelente manifestări contemporane.
Dezinvoltura cu care Horia Gârbea se mişcă în universurile genurilor literare, natura hibridă a scrierilor sale, dar şi livrescul sau satiricul care le permează sunt doar câteva dintre dimensiunile explorate de Andrei Moldovan în tentativa sa de a diagnostica o creaţie romanescă ce „sfidează cu naturaleţe canoanele genului, fără însă a‑l părăsi”. Simetric, insistenţa cu care Adrian Alui Gheorghe contracarează eventuala sa fixare în nişa poeţilor‑romancieri prin crearea unui roman (Urma, 2013) „scris după toate regulile genului” şi străin de orice gest de convertire a identităţii poetice devine reperul analizei respectuoase pe care Andrei Moldovan o dezvoltă în paginile volumului său, în ciuda tezei care‑l guvernează. La polul opus evoluează Mircea Cărtărescu, stăruitor în declaraţia „scriu poezie sub formă de romane acum”, ordonatoare în comentariul pe care autorul îl consacră Solenoidului (2015).
După o decantare rafinată a nucleului poematic al romanului Rădăcina de bucsau, publicat de O. Nimigean în 2010, Andrei Moldovan explorează Desenul lumii după Nichita Danilov într‑o elegantă lectură anticanonică a romanului Ambasadorul invizibil (2010), ce respinge eticheta conferită lui de exegeză – „roman labirintic” – în favoarea unei simplificări arhetipale impecabil demonstrate inclusiv la palierul ritualic: povestirea. Mai mult decât atât, în ţesătura povestirii se configurează noi contururi ale realităţii, capabile să legifereze „trăirea în fabulos”, un fabulos crescut din interiorul realului, nu exterior lui, precum fantasticul.
Înarmat cu reacţiile critice la romanul Vrăjmaş (2014) – de la Sorin Lavric la Ştefan Borbély –, Andrei Moldovan insistă pe redimensionarea frazei poetice şi pe subiectivismul profund etalat de Liviu Ioan Stoiciu, în vreme ce, parcurgând sistematic opiniile criticilor, el evită relocarea romanului lui Radu Sergiu Ruba, O vară ce nu mai apune (2014), în categoria „romanului autobiografic”, invocând o mefienţă asumată în raport cu termenul, justificată de faptul că „autobiografia este doar autobiografie, la îndemâna oricui, câtă vreme romanul face parte din lumea creaţiilor care produc valori estetice”. Merită consemnat că aceleiaşi reţineri i se supune şi Siberii, romanul din 2017 al lui Radu Ulmeanu, supus unei minuţioase analize în paginile acestui volum.
Cu un excelent exerciţiu de oglindire critică, Andrei Moldovan consolidează teza poematicului din dezvoltările narative ale lui Dan Coman şi demonstrează, pas cu pas, că unul dintre romanele lui Varujan Vosganian, Copiii războiului (2016) – catalogat drept „elegie epică” în paginile acestui studiu –, departe de a semnala o abandonare a poeziei prin revenirea la roman, este „o transpunere a poematicului în spaţii mai generoase, de natură să îi confere mai multă libertate, să îi redea o viaţă în care structurile se recompun, iar limitele sunt mereu depăşite”. Pe aceeaşi linie hermeneutică se menţine şi ilustrarea forţei poematice a romanelor lui Gabriel Chifu, punctând apropierea acestuia de metaroman şi punând în dezbatere spinoasa disociere identitară a romancierului în raport cu poetul, frecvent abordată în cronicile consacrate creaţiei sale romaneşti.
Andrei Moldovan analizează romanul Supa de la miezul nopţii (2017) în siajul comentatorilor care văd în opera Martei Petreu o creaţie omogenă, înainte de a‑şi contraria tentaţia iniţială de a vedea în Transparenţă, romanul lui Radu Vancu din 2018, un „poem amplu, ca o mărturisire despre propria‑i fiinţă, cu toată gama trăirilor lăuntrice”, prin decopertarea unor structuri romaneşti clare, în ciuda câtorva „poetizări”, păcat împărtăşit, crede autorul, de mulţi dintre poeţii care scriu roman. Căderea cortinei îi este rezervată unui roman semnat de Dumitru Crudu – Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici (2019) –, într‑un comentariu ce încorporează nuanţele fracturiste şi opera poetică, dezvoltându‑se într‑un rafinat exerciţiu comparat.
La capătul acestui tur de forţă inspirat de o ipoteză convertită în obsesie, decantată cu un impecabil instrumentar teoretic şi cu o fabuloasă atenţie la nuanţe, se configurează imaginea unui autor angrenat până la capăt într‑o campanie de izgonire a zădărniciei din universul creaţiei literare, din moment ce nimic nu e mai străin de opera vieţii sale decât zădărnicia…
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
