Palatul Dolmabahçe sau despre Europa made in Turkey

În mijlocul sezonului turistic, Istanbulul devine un labirint sufocant de cozi de turişti şi de vânzători de covrigi cu mac, a cărui desfăşurare în timp şi spaţiu este marcată doar de diferitele voci ale muezinilor, care, la rândul lor, contribuie la enorma cacofonie care este acest ultim oraş european al unei Turcii pornite pe drumul re‑islamizării. Vara, Hagia Sophia, Cisterna Bizantină sau Palatul Topkapi devin probe de anduranţă psihică şi fizică, la temperaturi de peste 40 de grade, în care aşteptarea fierbinte şi umedă este doar preambulul pentru o experienţă turistică traumatizantă, unde mozaicurile, frescele, arhitectura şi istoria, în general, devin insignifiante în faţa realităţii imediate, un mix fatal de mirosuri grele şi de corpuri transpirate, contopite într‑o singură masă compactă, care se deplasează cu viteză constantă şi înnebunitor de lentă de la o intrare la alta. Iar în această primitoare atmosferă orientală, în care individul îşi pierde propriul contur sau voinţă, apare o alternativă la traseul turistic standard, şi anume Palatul Sultanilor, care, chiar şi în plin sezon, tentează prin lipsa rândurilor la casele de bilete şi prin grădinile care promit un răgaz de la febra umedă a oraşului. Iar ceea ce i se dezvăluie aici turistului, venit deseori fără pregătiri anterioare, este o altă realitate a Istanbulului, una care nu are de‑a face nici cu memoria Bizanţului şi nici cu cea a gloriei cuceritorilor lui.

Palatul Dolmabahçe ne vorbeşte despre Imperiul Otoman intrat în perioada lui de decadenţă, în care Europa este simultan inamic şi aspiraţie şi, poate chiar mai important, ne arată istoria pe care guvernul lui Erdogan vrea să o impună poporului turc. Spre deosebire de turişti, care plătesc un bilet de intrare nu foarte mare, dar comparabil cu cel de la Hagia Sophia, de exemplu, cetăţenii turci achită o sumă modică pentru aceleaşi facilităţi. Iar discrepanţa între cele două grupuri nu stă doar în preţul biletului, ci şi în înfăţişarea şi comportamentul acestora. Turiştii străini trec rapid prin palate şi prin sălile de expoziţie, bombănind lipsa aerului condiţionat şi a posibilităţii de fotografiere şi, cu atât mai puţin, a live‑urilor, pe când turcii, înveşmântaţi canonic, în straie lungi şi majoritar negre, care îi ascund aproape complet, parcurg reverenţios încăpere cu încăpere, citind descrierile scrise exclusiv în turcă şi vrând parcă să asimileze cât mai mult din importanţa şi din energia căminului ultimilor Sultani şi, bineînţeles, ale lui Atatürk. Lăsând deocamdată la o parte observaţia imediată a prezentului, complexul de palate ne relevă o imagine pe cât de ameţitoare vizual, pe atât de dezamăgitoare cultural a unui Imperiu obosit, care decide să cedeze în faţa tentaţiei confortului şi a filosofiei vieţii occidentale. Construit la mijlocul secolului XIX, ansamblul arhitectural importă toate formele luxului european, devenind un fel de Versailles pe steroizi. Coloane decorative enorme, aşezate una lângă alta, susţin tavanurile pictate cu grădini opulente şi cu figuri umane în degringoladă, din mijlocul cărora atârnă, periculos, candelabre enorme din cristale complicate, alături de draperiile din mătase intens colorată care intră în competiţie cu parchetul mozaic şi cu covoarele ornamentale cu crini imperiali, iar tot acest spaţiu pleonastic este preluat şi multiplicat de oglinzile veneţiene care nu aveau cum să lipsească de pe pereţii deja sufocaţi de stucaturi aurii. Haremul, o clădire separată, aflat în imediata proximitate, şochează prin austeritatea monahală a holurilor şi a majorităţii camerelor, cu atât mai mult cu cât din interiorul său nu lipsesc nici camerele sultanului, marcate de aceeaşi estetică a opulenţei din palatul principal. Preluarea mecanică a vizualului european, a stratului de suprafaţă, a poleielii finale, fără înţelegerea mecanismului generator al formelor culturii vestice, se vede cel mai bine în cea de‑a treia clădire a complexului, cea în care actualmente funcţionează un muzeu de pictură. Provenind dintr‑o interdicţie a reprezentării chipului, din care naraţia plastică lipseşte cu desăvârşire, arta islamică s‑a dezvoltat, în primul rând, în sfera decorativului, folosind ca principale instrumente geometria şi caligrafia.

Momentul în care sultanul decide construcţia palatului Dolmabahçe, în stilul celor europene, marchează începutul unui proces prin care artiştii şi arhitecţii otomani importă, într‑un timp extrem de scurt, noi forme ale vizualului figurativ, rămânând însă în paradigma decorativismului geometric. În loc să folosească pentru compoziţiile halucinante forme geometrice simple, folosesc figuri umane, plante, elemente arhitecturale şi aşa mai departe, rezultatul fiind, din păcate, unul redundant şi de un kitsch intens. Pentru vizitatorii europeni, arhitectura nu se remarcă cu nimic în faţa celei occidentale, din contră, eşuează exact acolo unde Versailles‑ul sau Schombrun‑ul excelează, adică în ceea ce priveşte coerenţa ansamblului şi regizarea unei lumi superioare. Varianta turcească, în schimb, transmite peste timp complexul unei culturi excentrice, periferice, care vrea cu tot dinadinsul să fie primită la masa celor mari. Şi, aşa cum s‑a remarcat deja, acelaşi lucru se poate citi şi în galeria de tablouri, care, până de curând, expunea cu duioşie picturile realizate de nenumăraţii prinţi şi prinţese de la curte, alături de o colecţie impresionantă de marine ale lui Aivazovski. Marinele au rămas, sala lor fiind locul unde turiştii întârzie cel mai mult, în schimb, lucrările ludice au fost substituite cu o selecţie de picturi care acoperă preponderent perioada 1850‑1930. Regăsim aici o istorie familiară, vedem în trecere pictură otomană de inspiraţie persană, similară într‑un fel cu arta noastră bizantină, recunoaştem stilistica primitivilor de la început de XIX, stângăciile primilor academişti educaţi în Europa, deschiderea timidă către modernitate a interbelicilor şi cam atât. Nimic despre experimentul avangardelor sau despre arta contemporană, care nu ar fi deloc de ignorat. În schimb, peste tot regăsim un discurs curatorial care pune accentul pe pictura propagandistică, cea realizată de artişti străini la comandă, în care curajul şi victoriile sultanilor sunt exagerate, alături de lucrări îndoielnice realizate de absolvenţii primei Academii de Arte din Istanbul, care arată Arcadii populate de cadâne pudice, învăluite în lumini de apusuri incerte şi diabetice peste Bosfor. Mai departe, multe portrete de sultani, generali, conducători, lideri politici ‑ toate însoţite de explicaţii în turcă, pe care grupurile de turişti autohtoni le citesc concentrat. Muzeul, ca şi întregul ansamblu de palate, este o construcţie ideologică şi politică, una care şi‑a păstrat funcţia şi direcţia de la începuturi şi până în prezent. Pentru un călător străin, ea nu poate fi decât o curiozitate care vorbeşte despre o cultură periferică, exotică, amuzantă uneori prin stângăciile ei, pe când pentru un turc, ea este dovada irefutabilă a superiorităţii propriei culturi, cea care nu numai că a asimilat, dar a şi depăşit cultura europeană, învingând‑o cu propriile ei instrumente. Această Europa made in Turkey este un fals periculos, căci ceea ce pentru noi poate părea o curiozitate, un eşec haios, pentru un popor care este cârmuit în direcţia islamului activ, răzbunător şi cuceritor, ea este o lecţie a succesului şi o garanţie a victoriei prin exacerbarea precedentului.

■ Istoric de artă şi pictor

Dalina Bădescu