Luând cuvintele Sfântului Apostol Pavel care ne încredinţează că „dragostea nu cade niciodată” (I Co. 13, 8), Părintele Mitropolit vorbeşte clar despre caracterul desăvârşit al iubirii creştine, ca „progres continuu în tinderea sufletului spre infinitul divin”. Fără îndoială că acest progres „are ca răspuns venirea în suflet a harului divin care progresează continuu în inimile noastre. Această comuniune desăvârşită a sufletului în iubirea lui Dumnezeu exclude o vedere fericită ultimă a lui Dumnezeu, chiar dacă sufletul intră în iubirea tainică a Preasfintei Treimi şi ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. O cunoaştere cuprinzătoare a lui Dumnezeu este imposibilă, pe de o parte, pentru că ar mărgini pe Dumnezeu, iar pe de altă parte, creatura nu are nicio posibilitate să cunoască pe cel care este de altă natură decât a sa. Dar Dumnezeu, deşi rămâne etern dincolo de suflet, totuşi îl atrage să intre dincolo de propria‑i natură, în adâncimile şi mai adânci ale iubirii Preasfintei Treimi”. (II.4.5, p. 515)
Partea a III‑a (†Dr. Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei, Învaţă‑mă să te iubesc, Iubire! Încercare ortodoxă asupra teodiceei iubirii, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2021, p. 768) este dedicată de autor marilor căutări duhovniceşti ale iubirii în societate, în viaţa laică şi în cultul creştin ortodox. Pornind „În căutarea iubirii dumnezeieşti şi a fericirii dumnezeieşti”, Părintele Mitropolit analizează pe rând: 1. „Itinerarele iubirii în lume” (1.1. Familia creştină; 1.2. Monahismul; 1.3. Filantropia creştină; 1.4. Realitatea socială); 2. „Expresiile liturgice şi ascetice ale iubirii” (cu: 2.1. Rugăciunea Mântuitorului; 2.2. Kairos şi prefacere în Liturghie; 2.3. Asceza iubirii sfinţitoare); 3. „Experienţele desăvârşite în comuniune cu Dumnezeu Iubire” (cu: 3.1. Maica Domnului şi tăcerea inimii în iubire; 3.2. Sfinţii în comuniunea de iubire cu Preasfânta Treime şi cu fraţii lor).
Lucrarea autorului propune, pentru omul contemporan, o analiză a unor subiecte sociale foarte importante: familia şi viaţa de reculegere într‑o mânăstire. Graţie iubirii, amândouă laturile ale vieţii duhovniceşti se îmbracă şi se împărtăşesc reciproc. Cele două vocaţii sunt chemării ale lui Dumnezeu adresate omului. Prima „căutare”, despre care vorbeşte autorul, este „familie creştină”. În legătură cu ea, găsim un interesant periplu teologic, prin care ne este descris idealul de iubire dintre soţii creştini, bărbat şi femeie, uniţi prin Taina Nunţii. În această formă de viaţă, spune autorul: „Numai femeia, creată din aceeaşi carne şi învăluită în aceeaşi taină, dă vieţii bărbatului ei un viitor marcat de iubire. Aceasta se verifică la nivel ontologic în sensul în care crearea femeii de către Dumnezeu caracterizează umanitatea ca realitate raţională în iubire şi comuniune. Cum ne spune Sfânta Scriptură, întâlnirea se remarcă foarte bine în cuvântul lui Adam plin de uimire la vederea celei care‑i va fi receptacolul iubirii sale: «Iată os din oasele mele şi carne din carnea mea!» (Fac. 2, 23). Din această descriere rezultă că femeia nu putea fi decât un alt eu în umanitatea comună a celor doi. Această experienţă subliniază faptul că încă de la început Adam şi Eva apar ca unitate a celor doi în iubire şi acest lucru înseamnă depăşirea singurătăţii, în care bărbatul nu afla un ajutor care să i se potrivească” (III.1.1, p. 533).
Cât priveşte Monahismul ortodox, acesta este „un ideal al iubirii divine”. El este ca lucrare a iubirii, un vârf de munte, admirat şi contemplat de la înălţimea vieţii familiei creştine. Din punct de vedere evenghelic, monahismul poartă cu sine „scopul vieţii creştine”, în vederea „dobândirii Duhului Sfânt”. În atare caz, „orice nevoinţă a monahului are sens doar în Duhul Sfânt şi doar în Duhul aduce roadele ei” (III.1.2, p. 571). Aşadar, monahul celibatar îşi asumă conştient să păstreze unitatea iubirii Domnului Hristos în mânăstirea sa şi în raport cu fraţii săi din lume de unde a ieşit. În nevoinţele sale, el nu risipeşte iubirea, pe care o practică şi şi‑o îndreaptă numai şi numai către Dumnezeu şi către oameni. Acest lucru, pentru unii cu greu de înţeles, se luminează numai în taina cunoaşterii lui Dumnezeu prin iubire. În consecinţă, „ca omul să poate cunoaşte mai mult pe Dumnezeu trebuie să‑l iubească mai mult. El trebuie să‑şi jertfească mintea lui Dumnezeu pentru a putea primi iubirea Lui. Fiecare jertfire de sine, în fiecare dintre cele trei trepte ale progresului duhovnicesc, este de fapt o treaptă a unirii cu Dumnezeu în iubire” (III.1.2, p. 584).
Dincolo de spectrul personal şi intim al iubirii creştine, împărtăşite în viaţa de familie şi în nevoinţele monahale, autorul vede o aplicabilitate socială imperativă a iubirii. Fără să se supună vreunei ierarhii în prealabil, ci făcând parte din dinamica vieţii cotidiene, filantropia creştină este în mod evident „o expresie a iubirii evanghelice”. Autorul o descrie ca o „iubire a Bisericii”, manifestată ca ieşire în afară a „iubirii Fiului Tatălui în Duhul Sfânt” (III.1.3, p. 593). „În iubire” – spune autorul – „Biserica trebuie să facă loc şi dreptăţii lui Dumnezeu. Fără această priveghere asupra relaţiei dintre dreptate şi iubire, Trupul Domnului ca manifestare a iubirii Fiului Tatălui în Duhul Sfânt nu se arată în toată plinătatea lui” (p. 594). Pe lângă această frumoasă şi armonioasă dimensiune comunitară a iubirii ca filantropie creştină, autorul atrage atenţia asupra pericolului radicalizării iubirii creştine. Este vorba, deci, despre o pseudo‑iubire, care „nu este după învăţătura şi iubirea Mântuitorului Iisus Hristos”. Deci, „fanaticul are un ataşament excesiv şi pătimaş pentru o convingere, dublat de o totală intoleranţă faţă de convingerile altora. Fanatismul este o lipsă de iubire adevărată, fiind o neputinţă ontologică a sufletului de a fi smerit şi de a accepta că nu deţine tot adevărul şi toată ştiinţa. Când sufletul nu e smerit, consecinţa naturală este nevoia de a impune cu violenţă părerile proprii” (III.1.4, p. 607).
În consecinţă: „Teodiceea iubirii ortodoxe”, pe care Părintele Mitropolit o analizează teologic, sociologic şi filosofic în paginile lucrării sale, împărtăşeşte o dimensiune actuală şi absolut necesară pentru omul contemporan. Ideile pe care autorul le propune reprezintă, fiecare în parte, răspunsuri viabile pentru profunda criză a societăţii contemporane. Iată ce spune Înaltpreasfinţia sa: „Astăzi, credinţa şi iubirea de Dumnezeu sunt puse la încercare şi străbătute de forme subtile şi viclene ale necredinţei. Mai mult, Dumnezeu este considerat o simplă proiecţie a sufletului uman, o iluzie şi produsul unei societăţi deja falsificată de atâtea alienări. Mai adăugăm la acestea şi un puternic curent al secularismului, care socoteşte că omul este măsură şi artizan al realităţii în care trăieşte. Există şi un fenomen care consideră că sunt irelevante pentru existenţa zilnică credinţa şi slujbele Bisericii noastre. Evident, acest mod de a trăi, «ca şi cum Dumnezeu nu ar exista», este şi mai periculos pentru că duce la o indiferenţă faţă de credinţă şi faţă de iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Astfel, omul, separat de Dumnezeu, ajunge să fie redus la o simplă dimensiune, cea orizontală”. De bună seamă că toate aceste probleme pot fi vindecate cu învăţătura Mântuitorului Hristos păstrat în lucrarea iubitoare a Bisericii. În acest tezaur găsim, evident, iubirea Mântuitorului Hristos împărtăşită Sfinţilor Apostoli şi prin ei Sfinţilor Părinţii şi dascălilor noştri neîntrerupt până astăzi. Aceştia, într‑o succesiune neîntreruptă, ne oferă exemplu şi tămăduire de „toată boala şi toată neputinţa”. Ei au trăit adevărata iubire, din care omul contemporan trebuie să înveţe că fără iubire nu poate fi niciodată liber şi nu poate trăi niciodată în adevăr. Prin urmare, „numai cine iubeşte şi crede în Dumnezeu este unit cu Dumnezeu şi deschis lucrării harului Său. Viaţa acestuia devine mărturie nu despre sine însuşi, ci despre Cel înviat, Care dăruieşte darul prieteniei şi iubirii desăvârşite… Iubirea este Vestea cea Bună pe care Dumnezeu ne‑a împărtăşit‑o pentru ca să fim capabili să‑L iubim pe El şi întreaga făptură. Iubirea îl eliberează pe om de patimi, ca apoi să‑l unească veşnic cu Dumnezeu Iubire, aici şi în veşnicie”.
Aşadar, considerăm că lucrarea Învaţă‑mă să te iubesc, Iubire! Încercare ortodoxă asupra teodiceei iubirii, semnată de IPS Părinte Irineu Popa, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, reprezintă, în primul rând, un mare dar duhovnicesc. Autorul tratează despre orice subiect, în orice temă, cu orice argumente mai mult sau mai puţin plauzibile pentru adevăratele nevoi ale omului contemporan. Din ea descoperim că în fiecare zi avem nevoie de sfaturi şi îndrumări, confirmate de învăţătura Sfintei Scripturi şi a Părinţilor Bisericii, pentru problemele omului contemporan. Părintele Mirtropolit ne spune că, deşi am învăţat să vorbim despre posibil şi imposibil, totuşi am uitat un singur lucru: să ne împărtăşim şi să ne dăruim iubirea noastră lui Dumnezeu şi semenilor noştri, cum ne învaţă Domnul nostru Iisus Hristos: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. (Luca 10, 27). Despre această necesitate a iubirii se vorbeşte în cartea de faţă. Este drept că s‑au scris multe tratate despre diversele şi complicatele valenţe interpersonale ale iubirii, însă puţine dintre ele ajung la performanţa unei demonstraţii teonome a ceea ce înseamnă cu adevărat „Iubire”. În cele aproape 800 de pagini de analiză, Părintele Mitropolit Irineu a reuşit să ne întoarcă spre adevăratele făgaşuri ale Iubirii. Într‑adevăr, cartea se înscrie într‑o adevărată „teodicee ortodoxă”. Ea este din toate punctele de vedere o învăţătură necesară pentru omul de astăzi agresat de o societate consumistă despre Iubire. Mesajul este clar, numai în iubire putem începe şi continua viaţa noastră pentru a ajunge la ţinta vieţii noastre: comuniunea în iubire cu Cel care ne iubeşte mai mult decât ne putem imagina cu mintea nostră, Dumnezeu‑Iubire. Plecându‑ne prin rugăciune spre Cel Care ne învaţă pe noi cum să‑L iubim, să stăruim în iubire ca să ajungem să fim iubiţi de Dumnezeu şi de semenii noştri.
■ Economist, publicist, director economic al Editurii Academiei Române
Ion Prică
